Propoziții pretențioase – Arbănaș
Cine în locul meu n-ar fi gândit astfel?
Cum a fost după? Exact ca naiba. Deznădejdea cea mai mare mă făcuse ghem în pat, îmi amorțise toate simțurile, doar gândurile se perindau răzlețe fără să poată fixa vreun moment anume – cum altfel?, toate fuseseră anume; puteam întinde o mână ca să le ating. Singurul aparat funcțional rămăsese glanda lacrimală, incontrolabilă.
N-am a mă certa cu nimeni. Sunt amintiri cu duiumul, încă insuficiente pentru relația unui copil cu proprii părinți, și de-ar dura o mie de ani, parcă tot nu-s de-ajuns, iar faptul că am revăzut cele două rafturi, atelierul, deși mi-s în ochi în fiecare zi de patru luni de zile, doar în urmă cu o săptămână m-au răscolit profund. Chiar am avut o vorbă cu cel… de sus, chiar l-am întrebat de ce. N-a răspuns. Nu l-am mai deranjat de atunci….
În fine…. Eram tânăr, ei erau tineri în 1995, nimeni nu gândea că numărătoarea inversă începuse deja. Pentru fiecare. Și cine nu își pune problema că viitorul se estompează zi de zi, merge mai departe. Erau doar anotimpuri, vitrege ca ele unele, îmbietoare și pline de speranță celelalte, erau doar vremuri incontestabile ca veridicitate, însă inacceptabile ca derulare.
Viața mea se schimbase de o vreme. În bine. Eram pe cont propriu, dependența voită timp de un an și jumătate luase sfârșit. Dispăruse orice lipsă de împotrivire la chestiuni care, departe de a fi cerințe, îți incumbau datorii de „nerefuzat”. Se terminase cu „ararăți?”, nu mai arăceam viile, nu-mi mai arendau „parcela” artistică niciunul dintre „patroni”, nu mai aveam de pus arpagic, nu-mi mai arămeam obrajii pe câmpia bălăcenilor, n-o mai luam pe arătura din spatele casei ca să ajung la vreun prășit sau la vreun cules de porumb (floarea soarelui era în spatele bălții, acolo unde măcar preț de două-trei fâțe simțeam o parte de libertatea cu care venisem de acasă) și scăpasem de toți acei tipi cu totul arhaici cu care eram nevoit să-mi duc traiul zilnic. De la clienți la vecini, la săteni și cine știe ce străin aciuat prin cârciumioara de la șușa. Fusese o perioadă când chiar îmi făcea plăcere să meșteresc, să pun la punct ce era dezordonat, să adaug ceva nou, să-mi pun semnătura pe treburile gospodărești rurale ca și cum aș fi fost la mine. După primele luni de asiduă muncă, după mutarea definitivă a soacrei la mama mă-sii soției, entuziasmul meu a scăzut la mai puțin de jumătate. Un gen de silnicie mai că mă țintuia în cameră, ultimul bastion al liniștii, transformată în refugiu, după ce se născuse Miki. Plăcerea se dusese pe apa sâmbetei, se încheiase cu ultima „cărămidă”, cu ultima grindă, cu ultima placă de azbociment depusă pe căpriorii uriași, cu ultima placă de pal de pe tavan, cu ultima balama pusă la cele trei uși….
Fier cumpărasem, tablă, o ambutisasem bucată cu bucată, electrozi, clanțe cu yale…. Să dăinuie, să aibă utilitate. Gândisem la bunăstare, planificasem cu mulți pași înainte viitorul. Ne dezvoltăm, dă lumea buluc la bere, vodcă, rom, coniac, pâine, dulciuri și alte nimicuri alimentare, vine lumea grămadă la discoteci și baluri. Ne luăm mașină, n-o putem lăsa la poartă, o introducem pe ușile de trei metri. Fac niște uși metalice de acces de stă mâța-n coadă și toți bălăcenii cu gura căscată!
La ce muncă am prestat la ele, te cred și eu. Încă nu era profilul pătrat la îndemâna oricui, costa de te durea sufletul….
