Fărădelegea lui Călin – Can you prove?
Căinez încă limba română. Pe măsură ce pătrund mai mult în cuvintele altora, mă văd din ce în ce mai des în situația de-a le dezavua.
Alăturarea defectuoasă a multora dintre ele mă scot din pepeni. Iată un exemplu: „Cel care face o susținere…”. În acest mod se pot presupune multe, indiferent dacă referirea este la proces sau nu. Desigur, face, dar de fapt susține un fapt, un șir de fapte, o serie de chestiuni cu relevanță, existența unor lucruri materiale sau imateriale. Aceasta ar fi proba ce așteaptă dovedirea sa, conform Art. 249. Aceasta fiind prima mea nemulțumire. Cealaltă implică finalul articolului: „… în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”. De aici pornește și nedumerirea următoare: de ce un fapt ar fi credibil doar dacă i se dovedește veridicitatea și altul n-ar avea nevoie, suficientă fiind doar verbalizarea lui?
Art. 250 dezvăluie și modalitățile probatorii: prin înscrisuri, martori, prezumții (nici nu poate fi vorba despre o reală dovadă, prezumția rămâne incertă, probabilă), mărturisirea părții în cauză, fie din voință proprie, fie prin interogatoriu. Expertiza și alte mijloace de probare, cercetare….
De acesta este modul neprobatoriu de la Art. 249, de a nu proba neapărat ceea ce instanța „… ia cunoștință din oficiu.”, atunci putem accepta cele cu încredere redusă din urmă. Art. 251.
Aceeași limbă năstrușnică face ca Al. 1 să pară…. Lipsa unei majuscule produce destul rău cât să facă materia dreptului, simplificată la dreptul, o noțiune de orientare și de descriere a anatomiei mamiferelor paridextre. Că instanțele trebuie să fie la curent cu toată legislația, nici nu se pune problema, altfel meseria le-ar fi periclitată, părțile n-ar avea parte de o judecată licită, iar ei, judecătorii, ar sta mai bine acasă. Al. 2 sporește teama că justiția poate fi doar un grup de oameni ale căror interese nu corespund cu interesul reclamantului și cu mijloacele prin care pârâtul să se apere. Tot ce nu este publicat în Monitorul Oficial, tot ce ține de alte convenții, tratate, acorduri internaționale, dar cu aplicabilitate la noi, le sunt de folos părților, dacă acestea dovedesc existența lor. Încă o chestiune ciudată la Al. 3. Conținutul documentelor clasificate poate constitui dovadă, dacă legea permite consultarea acestora. Art. 252.
Instanța se poate sesiza și singură și „… poate lua la cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin.”. Când se invocă. Probarea legii străine se realizează cu ajutorul noțiunilor și rigorilor Codului Civil. Art. 253.
Repetiția rămâne sursa neuitării și bunei conduite. Se știa de probe, că reclamantul le propune prin cererea de chemare în judecată, că pârâtul doar prin întâmpinare. Asta face ca orice probă de după să nu fie permisă. Însă. Fi-vor și pe parcurs: probe noi doar la modificarea cererii. Alte probe pot fi aduse în instanță, dacă necesitatea lor reiese din cercetarea judecătorească. Se mai scuză și cel cu probele că nu le-a putut propune la timp. Proba să nu amâne judecarea. Amânarea atrage câteva obligații la Al. 4. Depunerea listei cu martori înainte cu 5 zile de termenul fixat al judecării, depunerea de copii ale înscrisurilor, tot în aceeași perioadă, depunerea de interogatoriu, la fel periodic, depunerea dovezii plăților pentru expertiză. Al. 5 este chiar o copie fidelă a unui alt text juridic, aflasem de adăugarea de probe când judecătorul consideră că existentele „… sunt neîndestulătoare…” sau uzul altora, „… pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.”. „Imixtiunea” aceasta nu poate fi invocată în căile de atac. Art. 254.
