Brigada diverse – (B)re, n(u)-(i) (b)ai, (o) tre(c) (p)e (M)ai
5 februarie 2025
Unii înaintează de patru ori, alții de cinci ori. Acum sunt 13 miliarde, acum sunt 12. Și jurnaliștii, și Nicușor de la București – tot el – au tembelismul în sânge. Primării peste primării, bani peste bani. De parcă a ajuns capitala stat în stat, precum Vaticanul în inima Romei. Măi Dănuț, ia și fii atent – te iau ca ăla de la NașulTv – aci. New York, care vorba aia, e ditai țara, nu oraș, are cinci primării ,,de sector” și nu se mai vaită că ăl mai primul dintre primari e mai cu moț decât ceilalți. Păi te compari tu, cu 2 milioane și-un pic și cu o densitate mai mică, cu o zonă urbană de vreo 3 milioane și zona metropolitană de cam tot pe-atâta cu 9 milioane ale New York-ului, cu 21, respectiv 24 de milioane la zonele amintite? Ce zici că au votat bucureștenii, referendum? Care, măi? Ăia care rup vineri E85-ul până-n borta Moldovei? Și ce guvern acuzi tu, ăla ilicitul ca și tine?
Nu mai urcasem într-un tramvai de când mă plimbasem ultima dată, în clasa a noua, cam pe vremea asta, o dată cu domnul Chircu, vecinul, ofițerul, la sora lui de prin marginea capitalei și a doua oară, evident, dus-întors, să fiu examinat – în orb, căci la lăsarea serii nu mai puteau fi în cazarmă decât ofițerul de serviciu, plutonierul ce avea în grijă serviciul de gardă, cel de la cantină și poate vreun profesoraș de instrumente de fanfară; eu, singur, ce știam, ce puteam suspiciona, cum puteam să ripostez?; intrat în gura ,,lupului șef”, Ionescu, m-am lăsat testat la clarinet (muzical instrumentul) în sala de repetiție și spectacole a reprezentativei Muzicii militare și mai apoi mi-am văzut de drum până la Podul Grant, unde eram cazat pentru două nopți, la familia Chircu, la Cornelică, fiul, în al doilea bloc de la șoseaua… (așa mi-a rămas de atunci întipărit) – stați, să nu zic vreo prostie, consult maps-ul… – Calea Griviței – la ea mă gândeam. O imagine falsă, era blocul de lângă parc, cum știam, chiar în dreptul stației de tramvai și mai la deal de fabrica în care lucrau doar persoane cu dizabilități (fabrica chiar în dreptul parcului, la mijloc), pe partea opusă de stradă – ia să văd cum îi e numele…; a!, Turda -, dar nu al doilea. Probabil și din cauza faptului că la coborâre de pe pod eu văzusem în stânga doar cele două blocuri, cum veneam de la Gara de Nord, pe jos, și intram pe sub pod, în față se deschidea strada exact pe cele două clădiri de apartamente. Nu mai urcasem, deci, din 1984, până de ziua lui Miki, vinerea ce trecu. Din marginea Bucureștilor, dinspre Popești, circulă destule. Le admirasem. Ia uite, bre, de moderni suntem! Cu garda jos, verzi în majoritate colorate, parcă nici nu mai huruie ca altădată. Și-am crezut că – exact ca-n știrea cu tramvaiul care a luat-o singur la ,,vale”, fără vatman (el coborâse ca să-și facă singur cale – om trece și noi ca ăi chinezi la linii trase cu vopsea și trafic ghidat de calculatoare? -, ca-n evul mediu al modernității, să schimbe macazul manual), după care m-am apucat să sporovăiesc acum – toată garnitura este identică și plimba-mă-voi din cap de linie până la Piața Sudului boierește. Bucuros – din alte motive -, am mers, cât de legal pot eu să circul ca pieton, până la zona de îmbarcare, unde, ascunsă, aștepta o troacă de tramvai cu vagoane decrepite (mi-a sucit vocabularul Cărtărescu; mi-am propus, după ce termin de dat înconjur Solenoid-ului, de la prima la ultima spiră vocabulescă, să reiau fiecare pagină și să-mi notez toate cuvintele de dincolo de uzul obișnuit; socotind, ies cam 1.600-1.700, minim), prima, moț în fruntea celorlalte (așa am crezut, însă ne-a luat-o unul cu ștaif înainte de pe o linie paralelă de garare; ce să știe provincialul regulile toate de la capitală?). Și-am mers în zgomotele cele mai ciudate, mai…. Îți dădea impresia că ieșise de pe șine și mergea pe rigolă. Ba încă am avut de vreo trei ori, în dreptul stațiilor, porniri de fereală: între refugiul călătorilor și tramvaiul alb-roș-murdar se strecurau cu viteză autobuze de călători, gata să agațe oglinzile retrovizoare. Epopeea s-a sfârșit într-un final, nu fără încă un episod memorabil. O pasageră l-a rugat pe vatman să deschidă ușa din față, să apuce tramvaiul din față (că mergea pe alt traseu sau doar voia să scape de sunetele infernale, de groază a celui în care ajunsese, n-am de unde să știu). Intransigent, acesta i-a retezat-o: ,,N-am ajuns încă în stație și oricum nu vă mai deschidea ușile colegul!”. Eram totuși în stație, în marginea ei, afurisitul însă nu s-a lăsat înduplecat deloc. Aventura avea să fie gata după încă o rundă: ieșirile subterane din stație nu duc toate la metrou. Nu le-a venit în minte unora ca Nicușor Dan, edili de edilitarism idiot, să unifice pasajele de trecere către alte colțuri de stradă cu cea de metrou, rătăcindu-ne vreo zece minute pe noi, familie râmniceană cu fiică la capitală de locul pe care-l vizam. Nu mai bine procedasem eu în aceeași zonă marți, cu trei zile în urmă? Am zis șoferului de taxi că voi coborî exact unde se oprise din cauza semaforului, unde începe trotuarul tramvaiștilor, m-am strecurat printre două mașini care abia ce se oprise din cauza aceluiași semafor înroșit, am ciupit colțurile celor două refugii și am aterizat în mai puțin de șapte secunde dincolo, pe trotuarul intrării la metrou.
