Ora de muzică 2 – Another year on the screen
Mie să-mi spui de altele. Știu destui ce părere am despre chestiuni de genul: și-a luat chitară ca…, și-a cumpărat ultima apariție de la…. Cine are cu ce, foarte bine, să cheltuie sănătos. Printre muzicanți, jumătate glumă, jumătate vorbă serioasă, circulă întrebarea complementară unor astfel de achiziții: „Ți-au dat și vasturi la…?”. N-am înțeles niciodată lăutarii vremurilor noastre, de ce să-și ia clape de ultimă generație doar suport pentru câteva dintre tonurile cele mai simple, cele ce nu încarcă stocarea electronică mai deloc? Mai nou, de ce să-și cumpere diverse instrumente cu semnătură a unor muzicieni celebri în lume sau…? Așa mi s-a dat de știre că un coleg râmnicean a cumpărat un premier fabricat în serie mică (câteva sute) după modelul celui folosit de Stewart Copeland. Deși respectivul are mână, nu-i sunt necesare altele ca-n bășcălia din urmă, nu văd la ce i-ar folosi. Nici ca investiție, fiindcă România nu are totuși o piață pentru amatorii de obiecte rare, nici pentru cântat. E bun, e marcă, e ce trebuie, dar, fiecare sunet are cătarea lui în genul muzical. Nu l-am auzit pe Copeland cântând nici moldovenește, nici țigănește. Și-atunci, la ce bun să deții, să performezi cu un instrument când nu ai corespondent al acelui sunet? Vă închipuiți că cineva a vrut să bage bățul prin gard pentru a mă ațâța, declarând că nici n-ar avea toate indiciile acelei serii limitate. Eu l-am invitat să viziteze Wikipedia, să afle exact ce tip de tobă mică a tot folosit Stewart. Ar elucida astfel….
Premierul de prin 1984, un Pearl B4154 Chrome over Brass, de 14,5 inchi, iar la turul The Police din 2007-2008 tot de 14,5 inchi, dar Tama SC145 „Stewart Copeland Signature”. În rest, seturile de tobă aferente au fost Tama Imperialstar Mahogany, respectiv Tama Starclassic Maple, cinele Paiste și alte „prostioare” pentru completarea percuției.
Însă nu în ce dă cu patos și știință contează atât de mult aici, în perindarea printre artiștii cei mai de seamă ai omenirii, muzicieni ce au amprentat materialul sonor cu chestiuni nebănuite acum ceva vreme, ci tocmai ceea ce au lăsat memorabil.
1992. Un an la fel de bogat pentru Stewart. Patru filme, dintre care două de televiziune, îl au pe coloana sonoră. Din capul locului, cele patru pelicule sunt interesante și pentru colaborarea cu patru regizori cu nume ce se trag din patru națiuni diferite: unul japonez, Michael Toshiyuki Uno, un mexican, Nick Gomez, un evreu, Robert Markowitz, și un englez, George Miller. În ordinea aceeași ordine, filmele sunt: Fugitive Among Us (fără tag în Wikipedia), Laws of Gravity, Afterburn, Lorenzo’s Oil.
De ce lipsesc cu desăvârșire informații din platforma platformelor, măcar cât are IMDb-ul stipulat? Un scurt sinopsis, o părere despre măcar unul dintre actori, despre roluri stricau? M-aș fi jurat că nu merita atenția, mai de nișă, mai cine știe cum altfel. Dar când îi ai pe Peter Strauss și Eric Roberts, pe Elisabeth Penã și Lauren Holly, trebuie să ai două cuvinte prinse. De nu mă înșel, la cât știu eu despre filme, și scenariștii sunt celebri: Mark Cochran și Gordon Greisman. Nu este în varianta The Free Encyclopedia, nemarcat, filmul are în varianta Simple English câteva rânduri. O listă scurtă de actori, locul unde au avut loc scenele, Dallas, de cine este produs, CBS, că este film de televiziune, dramă – cum le-am înșirat, dar în altă ordine, atât stă și scris – și doar o propoziție de descriere a tramei: Un polițist este obsedat să condamne un suspect de răpire. Brava concizie, halal importanță oferită peliculei! Muzica…. Se poate sesiza o ușoară schimbare în abordare. Deși sunt păstrate elementele suspansului, notele cromatice înșirate, notele cromatice amestecate, timpane, cazane și alte sunete ce dau ideii de mișcare, de nesiguranță viață, se întâlnesc pe parcurs o serie de instrumente cu coarde în registrul mediu grav, serii de acorduri cu substanță până acum neîntâlnite la Copeland. A păstrat în câteva secvențe și oboiul atât de drag lui, chiar la debut, după primele măsuri asigurate de contrabas prin tactare și secția ritmică, de pian (mi, re#, re, do#, do, si – șasiprezecimi, fa# – pătrime cu punct, la, si – pătrimi….).
Unii parcă sunt făcuți pentru filme cu crime (Eric este caracterizat în Figitive Among Us ca perfect pentru astfel de roluri – și frumușel, și rău). Cum arată de obicei și Peter Greene în roluri precum cel din Laws of Gravity…. A trecut o noapte peste intenția de a intra în plăselele ecranizării. Acum de dimineață mi-am belit ochii în primele zece minute. Distribuție amestecată cu imagini, zgomote de fond – însuși personajul principal se trezește ca tot omul și, buimac, se ridică în șezut; eu, la fel de buimac, dar de vertijul ce m-a cuprins de marți noapte; cervicala -, o tranzacție, sigur nu tocmai legală, și apoi un dialog în patru. Am rămas pe gânduri. Și am concluzionat că e greu să pui niște note pe portativ, să le cânți, însă și mai greu să dezvolți o vorbire, să o concepi de așa natură să curgă, în ciuda nivelului acesteia. Să scoți pe gură cele mai insignifiante cuvinte, să le legi, să le suprapui, cum ne-am tot obișnuit de o bună bucată de vreme, să nu mai avem răbdarea de a ne asculta cuminți unul pe altul până la capăt, să ne dorim să ripostăm imediat după fiecare cuvânt sau după fiecare intenție de a rosti unul. La acest capitol, Gomez, regizorul, și actorii s-au descurcat admirabil, este prima dată când evidențiez, când sunt surprins de ițele fabricării unor secvențe de film. O singură iță nu s-a lăsat totuși descoperită: unde să fie contribuția lui Copeland? N-am întâlnit pe parcursul celor 100 de minute decât vreo două cântece sud-americane, introduse ca să sporească un anumit trai de cartier mărginaș, și vreo două specifice atmosferei de bar din aceeași zonă marginală, la modă pe atunci, rap, însă și ea oferită cu parcimonie, cât să introducă unul dintre personaje în el. Deci?
Afterburn. Am greșit și prima dată, și a doua oară. De fiecare dată mâna și mintea au formulat „afternoon”. Clișeele, fir-ar ele! De notat, pentru început, diferențele dintre acest film și Laws…. Una majoră se referă la buget. Pe când Afterburn a pornit de la o sumă fabuloasă de 14 milioane de dolari, ajunsă la doar 5 – braodcast-urile de televiziune sunt mereu în continuu conflict privind finanțele – 12 zile și a câștigat și trei premii: la Torino, Valencia și Berlin. Plus șapte nominalizări. La Arfterburn nu se înfiripă nicio îndoială. Încă de la primele secvențe, cele de prezentare, secunda unu, muzica lui Copeland însoțește distribuția, producția și imaginile alternate de avion de luptă modern – în 1992; astfel că se regăsesc acele milioane de dolari cerute și puse la dispoziție; numai kerosenul costă o căruță de bani – cu stilu-i caracteristic, dar cu saxofon, cu note în interval de cvartă și cvintă, la care are adăugate, după un orchestra tutti crescendo și atac în forță, una-două trompete, ce pornesc partitura din frullato, continuă în triolete, două grupuri, primul incomplet, recto-tono, pe nota superioară din cvinta saxofonului, și pe alte note, nu numai sib, pachetul de coarde cu note mai grave se regăsește și aici, și pe ultima parte, după două serii de transpoziții ale părții întâi, cum se obișnuiește în contrapunctul muzical, apare o dată la o măsură un sunet de bară metalică, cunoscut de muzicieni din librăriile numite generic Industrial. Pe tot parcursul, în ton cu dinamica și subiectul, apar fragmente, instrumentale bineînțeles, de muzici hardrock-pop, piane inserate în același mod al intervalelor micșorate și mărite, secunde mici. Constatarea, de astă dată – secvența sărutului din barul ce dă numele filmului – mă determină să opinez că Stewart poate găsi resurse și pentru maniera melodioasă a exprimării muzicale. Predilecția pentru oboi scade pe acest material și crește în privința acordării trompetei unor pasaje mai lungi, preluând stilul și partitura primei părți, mai molcom, singulară, inspirând cu totul și cu totul altă stare sufletească. În rest, tertipurile copelandiene sunt cam aceleași. Un ultim comentariu vizavi de… americani. Scenariul este unul jumătate de dragoste, jumătate dramatic. Fata se îndrăgostește, se căsătorește cu pilotul, pilotul moare, iar fata nu înțelege cum s-a putut întâmpla. Și tot caută, scormonește, devine inculpată, în numele soțului, pentru distrugerea avionului, până descoperă că fabricantul a produs aparatul de zbor cu deficiențe majore. Și, ca tot americanul „necăjit”, „deposedat”, câștigă procesul și banii. Cam 3,1 milioane de dolari. Adică dramă, dar să nu câștigăm și ceva parale? Păi, ne consumăm sufletește degeaba? De-aia suntem (eram) noi români. Ne vedeam amărâți de necazuri, fără să cerem vreo compensare.
A patra și ultima peliculă a anului 1992. „Uleiul” lui Lorenzo are doi actori de marcă, Nolte și Sarandon, chiar trei cu Peter Ustinov, un scenarist cu state de director de teatru în Australia, Nick Enright, un regizor coautor de scenariu, George Miller. O critică cu note peste șapte și opt, comentarii jurnalistice de excepție, până și una medicală. Care, a condamnat prezentarea în film a miraculosului ulei vindecător al bolii ALD. Însă. S-au făcut cercetări cu acest leac, după apariția filmului, scenariul pornind de la fapte și personaje reale, cercetări ce au dus la realizarea unei soluții care, administrată băieților cu această boală, a reușit să prevină apariția ALD la două treimi dintre ei. Mai mult, sumbra evoluție prevăzută de medici, în cazul lui Lorenzo Odone, fiind desființată, acesta decedând cu 20 de ani mai târziu decât predicția făcută, la 30 de ani. Și, în fine, muzica ce se derulează pe parcursul filmului este și ea la înălțime. Două nume clasicizate de compozitori de care n-am auzit, firește, ignoranța…, cu solide și vaste biografii în Wikipedia: Elgar Edwards, concert de violoncel, un geniu care a beneficiat în 1962 și de o peliculă dedicată activității sale, piesele alese, după critica de specialitate, înfățișând mai mult latura sa melancolică, fiind dintre compozițiile pastorale, deși sunt în majoritate „jingoistice (jingoistic însemând șovin) și bombastice”; Samuel Barber, cu un adagio pentru corzi și Agnus Dei, lucrare corală. Mozart este notoriu, Ave Verum Opus K. 618, Mahler de asemenea, Simfonia a 5-a, Maria Callas cu fragmente din concertul de la Scala din Milano cu Norma lui Bellini. Extrase de pe albumul de cântece sacre rusești ale corului Gloriae Dei Cantores, din Orleans, Massachusetts (rememorez momentul când fiul lui Rick, serialul Pawn Star, îl provoacă să pronunțe aceste nume, fără să se poată descurca măcar binișor; deh, și deștepții mai au câte un defect). În deschidere, a fost ales, în mod surprinzător, un cântec aparținând poporului Swahili, o limbă bantu, o limbă cu multe împrumuturi dintre cele arabice (cam cum vorbesc țiganii noștri urbanizați romo-româna, ba un cuvânt românesc, ba unul de-al lor), de prin Tanzania și Kenya, dar și alte state din împrejurimi, de pe coasta de est a Africii: Kijana Mwana Mwali (Cântec despre o tânără fată). Mai că sunt tentat că inițiativa este a lui Copeland pentru alegerea songului de introducere. În rest, soundtrackurile lui Stewart. Filmul l-am văzut, sigur. Și-l voi reviziona acum, pentru câteva păreri despre munca celui vizat. Nu înainte să fi găsit un interviu cu cei doi părinți, reali, Augusto și Michaela despre starea lui Lorenzo și alte chestiuni legate de producția cinematografică, întrebarea „Ce ați schimba la film?” a primit de la tată un răspuns care conchidea că partea în care fiul era sănătos, iar ei se găseau în insulele Comoro, staționați cu serviciul lui Augusto (la Banca Mondială), a fost prea scurtă. ALD – adrenoleucodistrofie. Producător Universal Pictures. Ca să punctăm și aceste două aspecte. Din păcate…. Un singur scurt fragment, câteva secunde, s-a lăsat devoalat din peliculă, cât să formulez părerea că Stewart nu putea depăși cadrul frecventat de marii compozitori, ansamblul de coarde regăsindu-se în registrul muzical sobru. Din păcate, fiindcă sunt la fragmențele cu sutele în toate limbile pământului, fără altceva în afara dialogurilor. Fel de fel de comentatori. Ba chiar și Lorenzo, adevăratul, este înfățișat alături de tată și singur în câteva filmulețe.
