Propoziții pretențioase – Ardeiai
Am verificat. Sunt acolo.
Corodate de apa tare lăsată fără acoperire, de aburul de țipirig ce fumegă câteva secunde de la decaparea letconului, de lișteava ce plutește în aer din timpurile geroase de iarnă, de neîncălzirea atelierului, pustiit zi de zi de lipsa lui tata și mama. Că mai fierbea mama câte ceva pe aragazul unde ne înroșeam fiarele de lipit, că doar scăpăra tata bețe de chibrit și aprindea ochiurile și cuptorul, în care-și perpelea bocancii înmuiați de apa de ploaie sau zăpada pe care o dădea cu zelul cel mai intens pe care eu l-am putut percepe vreodată la cineva, cu o conștiință care pe mine mă speria, mi se părea de neatins – nu cu un corp ca al meu se putea înfăptui, nu cu o minte ca a mea care rezona cu alte dorințe și țeluri fixate ori lăsate de izbeliște se putea izbândi -, se ostoia atmosfera rece și nu se mai vedeau pe la încheieturile dulapilor din dușumea pete prelungi. Părea, spun sincer, că avea o datorie sacră de îndeplinit și în ruptul capului nu s-ar fi lepădat de ea. Așa cum a fost și-n preziua morții lui. Intrasem în atelier. Tata era în capătul dinspre curte al mesei de lucru unde se ticluiau destule. Pe masă o bucată de tablă, nu mai mare de 50×50 centimetri, pe care tata trasa câteva linii. Știu că-i spusesem, alarmat, „Bre, lasă-le naibii! Stai în pat. Nu-ți era rău, nu ziceai că te doare de la plămâni spatele?”. Nu m-a ascultat. Eu, să-mi fi fost rău, le aruncam cât colo, și tablă, și schiță, și ac de trasat, și foarfecă. Arvunei, dac-o luam (nu luam; rar aveam câte un client care ținea morțiș să ne înainteze o parte din suma ce urma să o primim la final sau chiar toți banii; diferitele pretexte convergeau către o singură concluzie: nivelul de încredere în noi era maxim; eu în altul n-aș fi avut, dar dacă m-aș fi ales pe mine ca meseriaș, la capitolul ăsta n-aș fi avut nicio îndoială; nu e laudă; gândiți-vă că am stat cu banii clienților fără să mă ating de ei; la atelier îi depuneam în sertarul de sus, pe al doilea rând de sertare din fostul dulăpior pe care doamna Diamandi, în vremurile în care avea magazin, depozita prafuri solubile – galus și alte asemenea -, și acolo înțepeneau, cu suportul de șmirghel peste ei), îi făceam vânt înapoi către client și până nu mă simțeam în stare și nu puteam cu certitudine o dată de începere, nu rețineam banii degeaba. Mai bine să-mi arămesc obrazul că nu am putut servi clientul fiindcă n-am avut loc în programări decât s-o ia el pe arături verbale, să mă facă de băcănie că mi-a dat și nu i-am făcut. Cât timp nu există obiectul fizic de litigiu, dormi liniștit și-ți poți duce activitatea mai departe…. I-am ținut de tablă ca să nu se chinuie, aluneca și liniarul pe tablă, și tabla pe masă. Nu l-am putut convinge să se înapoieze la căldură, la odihnă și la refacere. Dezamăgit de eșecul persuasiunii, mi-am văzut de drum, fiindcă fugisem de la serviciu doar ca să văd ce face. Duminică, când îl văzusem, stătea culcat pe canapeaua din bucătărie, mama chiar mă băgase-n chichioane. C-ar fi făcut preinfarct, cică de acolo era starea de moleșeală. „Fugi, bre, de-aici! Așa arată un om cu preinfarct? Leșina, era cu limba scoasă până acum.” Suspect da, mi s-a părut, dar nu puteam accepta ideea unui preinfarct atunci. Ai unul, mai poți face încă unul imediat sau oricând. I-am zis totuși mamei să se ducă la doctor imediat. Normal că tata a ripostat că nu, însă, cum îl știam și cum suntem toți Călinii din fire, își punea mirat întrebarea de ce-l doare pe el și în spate, și în coșul pieptului. Atunci am trecut la ofensivă verbală – zadarnică: „Du-l, bre, la spital!”.
S-ar fi putut face ceva, nu s-ar fi remediat nimic…. Încă mă învinovățesc că nu l-am urcat chiar eu într-o mașină până la primul medic.
