Propoziții pretențioase – Armarul
Îmi venea să urlu. De ciudă, de nervi, de….
De prost ce dormisem, nu mai aveam chef să aud nimic. Necum să fiu luat tot eu peste picior, să mi se aducă acuze nefondate. Abia atunci am realizat că n-avem nici de unele și că nu mai este timp de zăbovit. Planuri…. Câte. Nenumărate. Plecasem de la Bălăceanu cu o ladă încărcată cu veselă, cu un șifonier, cu recamierul din camera noastră, cu o măsuță de cafea, cu suportul de ziare, cu o masă și două scaune, cu pătuțul lui Miki, premergătorul, raftul de bibliotecă, masa de televizor, covorul, câteva preșuri, aragazul, butelia și cu cele fotolii extensibile. Iar pentru alte cazne un topor, un joagăr și de vor mai fi fost încă vreo două ori erau nimicuri, ori prea mici ca să le mai știu rostul, căci nu sunt și n-am fost vreodată precum argusul cu privire atotcuprinzătoare și extrem de fină la zeci de detalii deodată.
Nu e casa ta, nu vei sta o vecie în ea, de aceea prea mari speranțe de confort nici nu prea are rost să-ți faci. Dar nici nu poți sta să privești la pereți goi, la spațiul mare neocupat fără să te gândești că trebuie să-l umpli cumva. Bine că reușisem să „arendăm” un loc generos, în care, pentru o perioadă, puteam să nu fim deranjați mai mult de nevoile alimentare ale domnului Bădică, de igienă cât să fie curat, de trai bun cât să îi fie cald pe timp de iarnă. Curtea, deși mare, îi oferea Corinei ceea ce îi prisosea de când ne mutasem: pământul în care să sădească, să sape, să îngrijească de ce urma să iasă cu tijă și inflorescență sau deja era mijit.
Și-am trecut la proiectat. Bibliotecă, bufet, rafturi, canapea colț. Cele dintâi, cele mai „ușoare”. Material puțin, din orice poate fi suport pentru căni, solnițe, recipiente pentru zahăr, cafea și sare. Am trecut strada. Acolo puteam găsi ceea ce-mi trebuia. La atelier. Raiul resturilor metalice. Platbandă, câteva holțșuruburi și câteva bucățele de scândură. Mi-au ieșit două policioare, una mai lungă, alta mai scurtă, care încă mai tronează în strada Brâncoveanu, acolo unde tata a mutat punctul de lucru călinesc prin 1997 la final.
Mi-a trebuit ceva timp să prefac bucățile de pal în patru corpuri de mobilă. Să fi fost în zilele noastre, ar fi durat cât să trimit dimensiunile părților la Nouă Tei, să cumpăr euroșuruburi și, după găurile necesare, doar să le îmbin. Atunci erau toate imposibile de realizat. Cu doar câteva unelte manuale, trebuia să te înarmezi cu un întreg arsenal de îndemânări și maximă răbdare și atenție. Scule pentru asemenea proiect nu dețineam. Adusesem de la Bălăceanu rindelele, dar nu-mi mai foloseau la nimic. Fierăstraie personale nu aveam. Dețineam numai rașpelul cu care în urmă cu ani mă ajutase să ajustez un corp de chitară electrică. La fel ca neaderthalii, coborât din copacul neavutului, am început să reconstruiesc lumea de la zero. Un „arhaism” tehnic necesar. Mi-am confecționat un ciocan, am cumpărat pânze de fierăstrău, una mai lată pentru tăieturi grosiere și una îngustă pentru tăieturile artistice, am căutat prin cunoscuți un lemn mai rezistent, am luat sfoară. Am trecut apoi la fabricarea brațelor celor două fierăstraie, bibilite ca după modelele consacrate, rotunjite jos, în locul unde aveau să intre mânerele de prindere ale pânzelor, am găurit cu coarba, căci și coarbă luasem, am fabricat, tot după amintirile unui fierăstrău văzut cândva, și mânerele, le-am executat un șanț cu pânza de bomfaier, am dat găurile cele mici pe unde se introduce un cuișor ce se strecoară prin pânză și n-o lasă să iasă. Lanțișorii ce țin la distanță brațele le-am fabricat din lemn de brad. Evident – atunci -, după cum văzusem, în partea de sus, pentru întindere, am folosit sfoară, împletită în mai multe și întinsă la mijloc cu câte o pană de lemn, lungă cât să poată fi petrecută peste lanții de brad.
