Propoziții pretențioase – Arimare
Știți cum arată casele vechi pe dinăuntru.
Se coșcovește varul, modelele de pe role aproape că nu se mai văd, își pierd nuanțele pronunțate cu care bucura ochiul zugravului casnic – femeia, stâlpul înfrumusețării și împopoțonării interioare; păi la noi cine văruia? mama; tata doar făcea pe desenatorul tehnic, armator peste dungile cărămizii de la douăzeci de centimetri de la întretăierea tavanului cu pereții, administratorul armelor de pictat o singură linie, concludentă, de demarcație picturală – după fiecare ispravă anuală, când i se umflau nările de ocrul și albul chimic cu o mândrie de nedescris. Dușumelele scârțâie îngrozitor, emană, pe unde nu-s acoperite de preșuri și covoare, mirosuri de pământ colcăind de viermuieli și chițăieli, canatele ferestrelor au devenit sașii, oarbe, au năpârlit de-atâta soare, chitul le-a crăpat pe la încheieturi, păienjenișul stă atârnat ca perdelele sălilor de nunți, în falduri, în cute…. Ce se vede ziua. Noaptea….
Cu puțin noroc și un pic de forță mi-am făcut cale peste pervaz și-am nimerit în cameră. O ultimă speranță stătea, pe întuneric, la ușă. Ca puștii, cu ochii închiși – parcă deschiși ar fi fost vreo diferență -, cu pumnii strânși până la clanță, rostind în gând cât se putea de repede de zeci de ori „Dă, doamne, să nu aibă zăvorul pus!”, am înfipt mâna în clanță. Acu-i acum! Ghinion. Am aprins becul. Nici el nu ținea cu mine. Dădea semne de oboseală filamentară, pâlpâia. O ultimă rugăminte s-a înfiripat atunci în minte: „Te rog, cu t mare, mai lasă-mi un strop de wolfram, cât să găsesc adăpost și să mă schimb de blugi și cămașă, că altele n-am!”. Am scotocit prin saci, doar-doar poare voi găsi o treanță de corp, ca să nu mă ia peste noapte frigul. Mai nimic bărbătesc. O fustă a soției, o bluză. În rest de-ale copilului. O față de masă. Așa m-am cufundat într-unul dintre fotolii, supărat, enervat și obosit. Încercați măcar să aromiți astfel și veți constata că sunteți la limita imposibilului. Nu se lipesc genele, sunetele cele mai fine se amplifică. Picioarele miriapodelor ce mișună prin astfel de case parcă au potcoave, păianjenii parcă strunesc coardele harpelor, vibrează fiecare fir al urzelilor amenințător pe la colțuri. Bine că nu citisem încă Metamorfoza lui Kafka. Astăzi aș fi fost probabil nebun cu acte. Ce să nu mai spun de sunetele și luminile fluctuante de afară. Lângă geam aveam tufe de trandafir, la trei metri mai departe se desfășurau vițele de vie, iarba ce năpădise aleea principală…. Toate începuseră să crească dintr-o dată, seva le curgea prin vine precum urcă pe conducte apa din instalațiile industriale, tijele trandafirilor ciocăneau în geamuri de parcă musai voiau să intre în casă, câinii, pisicile, cucuvelele….
Nu știu când am adormit. Spectacolul stihiilor m-a ținut cu sufletul la gură, în pragul zecilor de aritmii, până aproape de primii zori. Știu însă când m-am trezit, când am escaladat iar rama geamului, când am bătut din nou în ușă și mi s-a deschis. În fața mea se ivise o mutră acră, o sprânceană ridicată până în primul fir de păr al bretonului și o avalanșă de întrebări. Amândoi eram cătrăniți, de parcă mâncasem cât mai ardeiat posibil și ne luaseră gurile foc. „Unde-ai fost azi-noapte?”, „De ce ești îmbrăcat așa?”, „De unde vii la ora asta?”. „De la dracu!” Chiar așa arătam. Cu fața boțită, cu părul vâlvoi, cu ochii injectați de somn puțin, cu fustă și bluză. „Din camera cealaltă, unde am stat toată noaptea ca pe ace. Că n-ai auzit nicio bătaie în geam.”. Când a realizat ce se întâmplase, deși nu era pe deplin convinsă, a dat să râdă. Mie….
