Propoziții pretențioase – Arăciși
Eu am gândit diferit mereu. Auzeniile mele….
… aveau acel ceva fascinant, în sine, care îmi exalta existența, îi dădeau sens și curaj să meargă înainte. Unde? Mereu a fost dificil de anticipat. De fapt imposibil. Când nu cauți special notele, ci ele te găsesc, un parcurs predictiv este imposibil. Se armează singur trăgaciul compozițional și te lași ghidat de șuvoiul pe care rațiuni nevăzute le controlează.
Eu susțineam, chiar și sub influențe alcoolice și tabagice, că timbralitatea este cea care face diferența, fondurile sonore cu diferite valențe, că sunetele trecute de clasicele chitare electrice, acustice, pianele și alămurile, chiar simulate, toba clasică și doar ea, nu mai pot inova muzica, n-o mai pot diversifica. Schimbă-le și vei obține ineditul.
Erau însă doar discuții. La băutură. Am mai dus-o, cum spuneam, două săptămâni. După care i-am pus o definitivă cruce. Și fumatului. Și pierderii inutile de timp.
Între loviturile cauzatoare de moarte, aplicate de Azbi lui Nicu Cotoi, și finalul colaborării cu Sticlă s-au întâmplat mai puține remarcabile. Abia dacă am memorat ceva. Nunțile, bineînțeles, câteva, vreo două mese festive la Poienița, periplurile lui Mască și Sticlă la caneaua cu vodcă a grupului Corbu și o întâmplare haioasă petrecută acasă. În casa lui domn Bădică.
Se încălzise binișor. Era chiar vară, cu ușoare episoade de „friguleț”, exagerat spus. O păturică peste pătură nu strica. Fiindcă ți se mai ariceau porii peste noapte, iar dacă te trezeai, de aromeli nici că-ți mai ardea până nu ți se regla temperatura corporală aproape să simți că faci febră. Dar uneori este imposibil. Nici cald nu se face, nici somnul nu-ți mai vine până în zori.
Recunosc. Mi-a fost nițel greu să revin la starea de nefumător convins. O lună de zile încheiată am tot servit gume, bomboane – nu lipseau din bucătărie -, orice era în stare să mă distragă de la lipsa țigaretei din gură.
Una era să sosești la crâșmă pe zi, să mai dai din mâini emfatic la discuții, să te vadă și interlocutorul cum te lamentezi, liber de hanțe, să suferi de aritmie fără să-ți fie teamă că pici și de frig chiar să te ia mama gaia și să crapi cu niciun ajutor pe lângă tine și alta fusese atâtea luni începând cu ianuarie, când nu puteai deschide pliscul de frică să nu-ți înghețe notele și arietei de pahar să nu-i mai poți susține recitativul melodic. Era călduț, eram chiar încântat să ajung acasă. Mă încerca un soi de fericire. Așa cum mi se întâmpla în adolescență. Mai să zburd, mai să compun melodii „celebre”, așa cum îmi închipuiam câteodată că vor fi. Sosisem acasă. Din ce motiv nu luasem cheile? Probabil le uitasem. Încrezător, am bătut la geam. Ușor, de câteva ori, am așteptat. Nicio mișcare. Am bătut iar. Mai tare, dar cu aceeași jenă ca prima dată, să n-o trezesc pe Miki. Nicio șansă. Fără jenă, am aruncat pumnii în geamuri. În zadar. După ce m-am mai lamentat cam 20 de minute, în întuneric, am început să caut soluții. Ieșea din discuție să dorm în cușca câinelui. Prea insalubră. Și nu de alta, mi-era milă de Fifi s-o las fără culcuș. Pe terasă, de m-aș fi așternut pe masă, m-ar fi luat curentul pe trei părți. De pe bancă aș fi căzut. La toaletă în niciun caz. Mai înțepenisem pe tron de atâtea nevoi abstinente, încăpățânate. Toate variantele se epuizaseră. Trebuia totuși să intru în casă. Începuse să mă piște pe la mâini, pe corp, purtam doar un tricou. Forțez, îmi zic, geamul de la sufragerie sau îl sparg. Aude Corina, și mai bine. Nu?, măcar intru în casă, n-o să mor fără mâncare o seară. Sufrageria era dezafectată. Mutasem catrafusele, patul, șifonierul, televizorul, tot ce era necesar în camera din față. Mai mică, mai călduroasă, mai primitoare.
