Propoziții pretențioase – Arendai
Ca și-acum: s-o mai încălzi boalelor odată?
Am genetic sudismul extrem în sânge. Să mă bați și nu suport frigul. Să mă bați și nu înțeleg „schiorii” arcuiți de șale și genunchi, ca argușii căutând în albul încremenit în îngheț „datoria” periodică și plăcerea vitală. Defel. Aș putea uita cum îmi argăsea pielea gerul cumplit în zilele muncite la Negru-Vodă în iarna lui 88, în acel decembrie dobrogean de groază, când am străbătut, ca-n filmele acelea românești – nu numai Baltagul, ci și unul în care parcă Dorel Vișan rămâne cocoțat într-un vagonet suspendat și moare degerat într-o noapte și o zi fatale – „urâte” pentru feeling-urile ciudate sădite în suflet etern (bine realizate, greu produse, de-o naturalețe dureroasă; scrâșneau dinții de îndârjire, se frângeau oasele de durere, plesnea carnea la atingerea baionetelor sau gloanțelor oarbe de recuzită, perii se zburleau deodată cu actorii și sunetele însoțitoare; panică și frică; frig și neputință…), o „tonă” de kilometri (30 de tone în metri) prin nămeți, troiene și polei? Niciodată. De aceea acest anotimp nu are deloc aprobarea mea.
Se zbicise în acel mai binișor, chiar dacă pe seară mai puneam pe noi o treanță grosișoară, cât să traversăm de două ori, fără urmări medicale, podul și noaptea la debut și-n puterea ei. Nu redevenisem cel de odinioară, gata să iau în zori aburul de cazan al țuicii, ciuguleam, în virtutea deja trecutelor două săptămâni de ucenicie la botul țapului (de bere, însă pahar) și a „marelui” eveniment aniversar mascian. Beam la program și după. Reușisem chiar să fumez, neregulat, cu flerul pe care ți-l dă experiența îndelungată, schemele gestuale, concursurile, închipuite, de cercuri concentrice, „prestidigitațiile” pulmonare revenind în matca părăsită în același an, 1995, la 2 ianuarie. Cea mai pregnantă amintire rămâne de la Umbreluțe, vizavi de locuința lui Gigi (Sticlă; le mai alternez; unii îi mai ziceau în treacăt Costică; se numește încă și astăzi Constantinescu Costel), într-o noapte când am cochetat cu viciile ca odinioară, cu Kent, cu whisky, cu ciorbele de burtă, pe care bucătăresele lui Robert le ardeiau mai zdravăn ca-n alte restaurante (n-avea fasonul niciunuia dintre cele ce se zămisliseră de către fostul stat; în casă de om, în două camere și un hol, într-o dependință pentru wc-u ordinar și magazie de lemne să faci tu cârciumă cu pretenții?; în 50 de metri pătrați să scornești terasă pentru consumatori de elită și abonament pe viață la băuturică?), cu discuții despre muzicieni și acorduri muzicale (în rest, dezacordurile verbale erau frecvente, disputele se stingeau doar în clipa când se ciocneau paharele și se dădeau pe gât otrăvurile lichide). Despre artista nu știu care, despre arpegii în varii moduri populare (frigienele, eolienele, locrienele și dorienele – am aflat ulterior mai multe amănunte, fiindcă în școala de muzică teoria nu atingea studiul acestora, gamele erau baza; și pe bună dreptate; de ce?; o foarte precară analiză a celor două concepte nu scoate la iveală nimic nou, nicio combinație de șapte note, altele decât cele existente; ce este modul popular?; o repoziționare a ordinii notelor dintr-o gamă major natural; că începi cu prima, a doua sau a șaptea, distanța dintre notele consecutive nu se schimbă; a!, dacă vorbim de cromatisme, de alternarea lor cu tonuri sau tonuri mărite – și ele concepte teoretice; un ton mărit este o terță mică, practic un si diez în acordaj temperat (și nimeni nu mai cântă altfel, chiar și sfertiștii de ton, arabii, au delimitate precis notele de la jumătatea semitonului) este do și prin analogie la toate tonurile care exced aria lor de frecvență, mi diez, fa bemol, do bemol, dublii diezi și dublii bemoli atașați notelor celorlalte – ca la Messiaen, plictisit de aceiași Mozart, Bach, Beethoven, Wagner și încă mulți din „clica” clasicilor, cu cele șapte moduri ale sale, în care se depășește cadrul celor șapte note gamale, e altceva; explorarea totală oferă posibilitatea unor, într-adevăr, noi sonorități), despre…. Și aici ne distanțam părerile. El mergea pe ideea că numai notele pot schimba fața muzicală a unei melodii, numai sofisticarea, viteza și numărul mare de acorduri cât mai „stricate”. Eu….
