Ora de muzică 2 – Four from… one
Preocupat.
Pe agenda de lucru a lui Stewart Copeland, 1991 are patru pelicule. De aceea nu se regăsește în lista cu albume de studio niciunul.
Riff Raff este o nouă colaborare cu Ken Loach, regizorul Hideen Agenda. Dată fiind cronologia – între ele Stewart neavând nicio altă colaborare – presupun, fără să ascult din materialul audio, că incursiunile armonico-melodice nu și-au schimbat mai deloc nici structura, nici plaja timbrală (tehnologiile nu făcuseră niciun salt important; firmele de instrumente electronice, cele mai cunoscute, nu se reinventaseră încă; Korgul, de exemplu, trecuse de la fabricarea lui M1 la 01/W, nu foarte bine primit, cu mici îmbunătățiri, aproape nevizibile, nici clamatul pian acustic, sample-at, cu un număr mai mare de biți alocați, nu suna chiar natural; dovada cea mai concludentă se regăsește în istoria lor: M1 s-a fabricat din 1988 până în 1995, 01/W doar în 1991), nici tiparele muzicale. Și totuși. Deși secvențe sunt puține și fragmentate, peste se tot repetă o temă de pian – care sună mai bine de la C4 în sus și artificial de la C4 în jos – încadrabilă la rockul clasic, dar înjumătățit ca tempo și cu linia de bas preschimbată – re, re, sol#, la, do, re, re, la, sol#, mi, fa în loc de re, fa#, la, si, do, si, la, fa# – ce sună interesant venind din partea unui… toboșar. Fără doar și poate muzician în adevăratul sens al cuvântului.
Al doilea film al anului 1991: Highlander II: The Quickening. Lambert actor principal, Sean Connery de asemenea cu un rol important. L-am văzut cândva, neînchipuindu-mi că un „polițist” bântuie muzical la fel ca nemuritorul. Trebuie să fiu de acord cu un comentator la una dintre secvențele mai lungi, că soundtrack-ul compus de Copeland este partea cea mai bună a filmului. Sună, are cromatisme și disonanțe, însă sunt foarte bine gestionate. Nu mai sunt tentat să le calific „cacofonice”, pițigăiate, exagerate. Se apropie foarte mult de sonoritățile celebre din Superman și Războiul Stelelor. Este un progres evident. Am reușit să fiu chiar șocat. Desigur, cultura mea muzicală în domeniul operei reducându-se la un pic mai mult decât știe un ins nițel mai răsărit. Ceea ce mi-a dat de furcă și m-a speriat. Eram pe punctul de a-l decreta pe Stewart geniu. Nu că nu ar fi în pătrățica lui. Pornind de la începutul filmului, scena cu opera, ascultând viorile, alămurile, țesătura de note…. Mai bine că m-am înșelat. Compozitorul era nimeni altul decât Wagner, așa cum stă scris în programul depus în fața lui Lambert, Gotterdammerung (fără umlaut pe ici, pe colo), tradus Amurgul Zeilor. Titanic… Wagner! Russell Mulcahy regizorul.
Murder in High Places. A treia peliculă. Film de televiziune, regizat de John Byrum. Aici lucrurile sunt neclare. Wikipedia îl creditează, chiar pe generic Copeland apare, dar Imdb-ul nu-l are pe lista de muzicieni prezenți. Sunt doar Phillip Kent Bimstein, Dean Finch, Dave Martell și Eric Martell. Fiind în necunoștință de cauză, coloana sonoră fiind destul de discretă pe toată durata peliculei, în doar două locuri se evidențiază, greu poate fi extrasă munca lui Stewart. Majoritatea melodiilor încadrându-se la jazz, blues, pop blues. Probabil acestea sunt contribuțiile sale, celelalte, mai evidente, mai ridicate în amplitudine, ale celor de mai sus.
Ultimul credit din 1991 este acordat lui Copeland, tema muzicală a filmului Final Verdict. Nu am niciun indiciu despre coloana sonoră. Youtube-ul deține doar două secvențe tip trailer, în care o trompetă din primii ai secolului 20, acompaniată de o chitară ritmică, isonistă armonic pe pătrimi, îngână câteva note specifice genului. Regia aparține lui Jack Fisk.
