Fărădelegea lui Călin – See you… next time?
În, la? O indecizie deloc asumată.
De mi-ar fi aparținut, retezam redactorilor juriști ai Codului de Procedură Civilă macaroana din dreptul gurii. Așa, nici limba română nu este invenția mea, metoda de folosință nici atât, cum nici ceea ce se dorește licit să se înțeleagă dintr-un text. Mă rotesc totuși în jurul unor cuvinte ca să le prind șpilul. Cum aici, la Art. 229, ca un om mare ce sunt, constat că mă învârt degeaba: „Termen în cunoștință”. Cu „la” eram obișnuit, expresia „aducerea la cunoștință”, arhivehiculată, creându-mi un necesar de logică: trimitere către cunoașterea a ceva. Cu conștientizarea, înmagazinarea și permanentizarea informației pentru o perioadă, uzul ei la nevoie. Analiza este simplă. „În” are valoare de încorporare. „Cunoștință” fiind abstract, cunoaștere semnificând, nu se potrivește cu particula prepoziție, căci nu are unde să fie cuprins „obiectul” propus către stocare. Dilema, apoi, permanentă, echivocă în ultimii ani de după „revoluționare” între cunoștință și conștiință, adâncită cu fiecare scriitor, orator, persoană specializată mai mult sau mai puțin filologic (acum am aflat conștient ce va să însemne – însemna oricum și înainte de raționarea personală). Bizareria titulaturii nu m-a „deranjat” foarte tare, cât conținutul Al. 1, care la un moment dat „… a luat termenul în cunoștință…” și m-a agasat auditiv, căci toate cuvintele au un corespondent auditiv intrinsec, doar scris, vizual, nu întregesc cerebral sensul. După mine, citatul este și el schilodit, amputat de rațiunea necesară asumării, fiindcă numai „veni, vidi, audivi”, fără „intellego” constituie pierdere de timp juridic. Ceea ce de cele mai multe ori are loc (nu se întâmplă când se repetă mereu). Analiza defecțiunii merge mai departe și-mi găsește citatul ciuntit de „de judecată”, spre a lipsi pe oricine de confuzie. M-aș încumeta, ca și-n alte „Fărădelegi”, la o sugestie, soluție perfectă pentru îndreptare de redactare „a fost informat despre termenul de judecată și a înțeles la ce dată a fost fixat”. Deoarece aceasta este esența acestei încunoștințări: să știe când și să încuviințeze că știe. O altă deficiență a Al. 1 gravitează asupra introducerii termenelor de judecată ulterioare, cică știute de cel care s-a prezentat deja la un termen de… la o ședință de…. N-am intrat în nicio sală de judecată (exceptând pe cea ce ființa la etajul Complexului Brâncovenesc, în anii 70, când aveam nu mai mult de trei ani, cu bunica, din care a rămas un vag filmuleț în care intrăm prin curtea dinspre Piață, pe unde era o balustradă, parcă, la etaj), însă, după toate complicațiile ce apar, inerente de altfel, este imposibil să faci nostradamusian previziuni pentru o zi anume la o următoare ședință. De-ar fi taman pe dos, predictibilitatea încheierii unui proces stabilit ca la școală, după orar fix, ar fi de 100%. Însă așa ceva nu s-a întâmplat (adică nicio șansă să fi existat vreun precedent) niciodată. Și cum anticipam, Al. 2 vine cu excepțiile. Că s-a reluat judecata după suspendare, că procesul se repune pe rol, că se cheamă partea la interogatoriu, că pentru fiecare termen de judecată se trimite citație de prezentare, că se rejudeca pe fond procesul, fiindcă s-a anulat hotărârea…. Și măcar că militarii se citează de fiecare dată. Și deținuții.
Art. 230 caută să mă contrazică. În „primă instanță”. Că doar motive temeinice pot preschimba data ședințelor. Deci se poate. Hotărăște, desigur, completul de judecată, fără prezența părților.
