Propoziții pretențioase – Aromiri
Ce întorsătură!
Cum te sucește internetul și te aduce unde se aricesc la informații pretențioase toți…. Și vina rețelei este cea mai mică daună (am găsit la o fărădelege din ultima serie una gramaticală de elev de clasa a doua; scăpată din degetele mari, cele cu care inserez litere; un „făr-ai”, încrezut inteligent, dovedit prost: se scrie cu două cratime, prescurtând „fără a îi”) că lasă neaveniți să-i încurce ițele (dovadă în subiectul proiectat: nodurile gordiene nu se taie numai bărbătește cu sabia, ci se descurcă migălos la genul feminin), să i le răstălmăcească până la a ajunge o sumă de inutilități, televizoarele, unde sursa de dobitocii curge nestingherită – reclamele nu fac altceva decât să le fixeze prin amestec – sunt cu mult mai chitite să strice tonusul societal aparent vivace, spornic și în continuă dezvoltare. O spun cu toată responsabilitatea: nu suntem mai vioi, mai spornici și dezvoltarea noastră (am ciupit tot din curiozitate una „… personală” fluturată de o localnică profesoară pentru școleri; o contrazic; se numește, în procesul didactic, acumulare de informații) nu a depășit-o pe cea de acum 2.400 de ani, când….
La tv, un inspector dintre cei englezi – prefăcut dintr-un alt serial, Endeavour, în preot -, dar nu acesta din divagație, s-a pus la coroborat acțiunea criminală cu un citat în care este asociat Socrate și Apofantes (numele ultimului rămâne încă o enigmă pentru fiecare limbă: unii-l termină așa, alții altfel). Desigur, lipsurile mele nu-l puteau identifica. Iată-mă în fața iluziei că anii 2.020 ne-au eliberat diplomă de doctoranzi doar prin simpla noastră existență în ei. La căutări, la găsiri, la sumara intrare pe tărâmul nesigurelor date biografice, la opere, la măcar una liberă de contracte financiare. Cu noroc, s-au grămădit trei într-o singură culegere tradusă. Trei piese de teatru. Antic. Cu aceeași curiozitate, ia să vedem ce zice prefațatorul. Înfipt el bine, până la paralelismul cu noi, actualii. C-am avea mașini, net și alte drăcovenii și de aceea am fi noi mai înaintați, dar că, la nivel social comportamentul n-a trecut deloc mai departe, că n-a evoluat. Arguția dânsului mi-a displăcut, silogismele pică la prima întemeiată analiză. Și-am apucat să citesc doar o parte din Lysistrata (dădui de femei… bășinoase; parcă le și vedeam, lecturând, ardeind ciorbele și fasolea, mai apoi trăsnind aerul din jur cu flatulențe greu mirositoare; prin scena 15 încă vreo câteva dezertoare: ba că argelei li se terminaseră ițele, bă că peste noapte rămăseseră gravide), cât să-mi închid gura și să mă duc la culcare nu mai deștept, ci cu deznădejdea că ni-i nația omenească sortită stagnării. Păi ce mi-e Ariston (nu centrala, ci un aparat mai vechi cu manivelă pentru cilindri sau discuri muzicale), ce mi-e calculatorul pe post de player de muzică? Ce mi-e biblioteca mondială de cărți, ce mi-e biblioteca grecească (adusă în discuție de prefațator) la care dădea fuga ciracul, învățatul sau alt ins interesat? Nicio diferență! Timpul, spuneți? Cine să-l mai ia în seamă?….
Poate de-alde mine, chitit pe însemnarea caraghioasă a timpurilor neserioase. Cine să ia în seamă cinci copchii, nu mai mari de 27 de ani – tot Mască era cel mai mic, deși cel mai înalt -, nu mai deștepți de IQ-ul nițel crescut de jumătatea rusului cu Poincaré-ul, lipiți de sărăcie, bolnavi încă de alcool, ardenți după un strop de nicotină, defecți cu totul din naștere, sclavi armurii cheilor sol și fa, niște arătări în adevăratul sens al cuvântului? Nimeni.
