Fărădelegea lui Călin – When some words missing
Las palabras.
Și-o pus cineva problema dacă niciun învățăcel nu va mai dori nici să învețe o limbă străină? Cred că nu. Lăsând deoparte presupunerile, cineva trebuie s-o facă și pe asta. Să stea-n gura altuia, să-i transforme păsurile, durerile, nemulțumirile sau apărarea celui din instanță, ajuns să i se facă dreptate sau să fie pedepsit în altă țară sau în altă limbă decât materna. Acesta este rolul traducătorului. Nu numai pentru neștiutori de literă română se caută dezlegători, ci și pentru cei cu deficiențe otolaringologice, și ei reclamanți sau pârâți. Însă și pentru neștiutorii de carte sau inexprimabililor. Lor interpreți. Iar cele legale aferente experților se aplică și traducătorilor, și interpreților. Are Art. 225 și-o „imaginativă” dintr-ale mele de mai sus: când nu se găsește om meșter la translate, neștiutorul de română, străin, își poate alege orice persoană care, ca să mă citez, să-i „deslușească păsăreasca”.
Obișnuit sunt deja cu un titlu care ori în parte, ori cu totul să uzeze altceva decât în conținut. Aici avem minori și majori. Minorii cu reprezentare textuală, la Al. 1, unde se vor audia – „… ascultarea se va face în camera de consiliu.”; urâtă exprimare -, majorii nu, chiar „majorii puși sub ocrotire” din antet, care, la Al. 2 devin persoane ce „… beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială…”, cu același regim, totuși „preferențial”, dacă ar fi în interesul lor. Ce nu înțeleg la Al. 3. De ce să nu fie de față tutorii sau părinții? Hai că alte persoane nu prea au ce căuta, dar cum să lași tu inși mici sau mari cu vizibile situații disconfortante sau fără discernământul necesar în compania unor străini? Cum să dea răspunsuri sau să înșiruie fapte fără o oarecare reținere? Art. 226.
Până la urmă trebuie să se termine cumva procesul. Ceva „amiabilitate” se va găsi cumva la final. Rolul Art. 227 este unul de mediere. Înțelegându-se că instanța va căuta să nu ajungă la radicalizarea hotărârii de judecată pe tot timpul ei, că va căuta să împace părțile, „… dându-le îndrumările necesare…”. Cu, bineînțeles, participarea lor, indiferent dacă sunt sau nu reprezentate. Medierea în sine se dezbate la Al. 2. Nu obligatorie, doar ca recomandare. Cu o invitație la o ședință. Unde se prezintă avantajele unei asemenea soluții. „… în orice fază a judecății.”. Dacă aceasta este calea, părțile vor merge la mediator, și la acesta participând la o informare despre „binele” medierii. Că vor sau nu, părțile vor depune procesul-verbal întocmit de mediator. „Până la termenul fixat de instanță…”, nu „… mai scurt de 15 zile…”. Când medierea a mai avut loc înainte de introducerea acțiunii de judecare, nu se mai aplică chestia cu mediatorul de mai înainte. La împăcare, toate bune și frumoase și cu învoiala trecută în hotărârea instanței.
Despre lipsa semnăturilor de pe actele de procedură – Art. 228 uzând sintagma „cel obligat”, fără determinarea persoanei, parte sau nu – s-a mai discutat. Se consemnează că nu vrea sau nu poate. Se poartă însă iscăliturile președintelui completului de judecată și grefierului.
