Literadura nr. 34 (12)
Raluca FARAON
Îmblânzirea abstractului sau neomenesc de alb
Despre Mariana Cornea pot spune că este o voce recognoscibilă între poeții diasporei.
În volumul neomenesc de alb (2018), se observă o anumită arhitectură (să îi spunem), adică un mod (posibil programat) de construcție a edificiului lexical, definibil prin următoarele caracteristici: tendință de abstractizare, un flux al ideilor poetice ca o aglomerare de propoziții lucide, dar fără o viziune coerentă de ansamblu (ca un tir de mitralieră de tip dicteu automat), prin care alunecă imagini plastice, picturale, cu atât mai surprinzătoare cu cât tendința generală este de a perora retoric sau de a se mărturisi (ușor nevrotic). Simțul analitic dezvăluie o poetă lucidă, măcinată de amărăciune, cu o acută deziluzie dată de experiențe vitale, care își înghite voluntar emoțiile, din prudență. Aripa morții planează peste lumea configurată ca o oglindă spartă în cioburi, se face radiografia unor sentimente ratate, a condiției existențiale vulnerabile, confuze, a omului – bărbat și femeie –, deopotrivă alienați. Remarcabil este faptul că Mariana Cornea nu oferă soluții, nici nu pare să le caute, în ciuda tonului oarecum sentențios pe alocuri sau a retoricii grave, care deschide un drum strâmt – cel al punerii sub semnul întrebării a legitimității abordării spontane a unor teme universal valabile în poezie: iubirea, comunicarea în cuplu, dualitatea corp-suflet, căutarea fericirii sau revelația sacrului.
Ceea ce se distinge în acest volum este ingeniozitatea construcției titlurilor lungi, surprinzătoare, sub formă de propoziții (care coexistă, nefericit, cu titluri sintetice sau prea puțin ofertante), a căror conotație nu se regăsește însă întotdeauna și în textul liric. La un moment dat, doar lectura lor este o provocare în sine, acestea pot constitui în ansamblu un poem, cu deschideri spre interpretări nuanțate. Spre exemplu: și nu ne da nouă, coșmarul cel de toate zilele; înnoptarea m-a luat prin surprindere; te-am prefăcut în mii de titluri; sunt copia infidelă a imaginii din oglindă; mai lasă naibii registrul ăla; ușa se trânti deodată; pe cruce-mi umblă iepuri mecanici; închid o ușă, se deschide aripă; împinge-mă spre marginile cerului; înghițisem o pasăre etc. În aceeași notă, poeta Cornea dovedește abilitate și forță emoțională în construcții metaforice ori comparații (cu atât mai memorabile cu cât se realizează o confesiune contorsionată de multe ori, în care prozaicul exprimării se împletește cu luciditatea monologului introspectiv, fără transfer semantic): „i-a scrijelit retina/ un glas străin, un ciob înaripat”; „fă-ți pieptul ceas”; „suntem azilul lumii”; „când ți se golește privirea/ cauți bastonul orbilor/ și târâșul întâmplării”; „tu vei vinde nebunia”; „așteptări scuipate printre dinți”; „el este sincer/ cât răsucirea unui cuțit în rană”; „conștient sau nu/ ca un regret lipsit de memorie” etc. În acest punct, mă simt obligată să remarc o constantă întristătoare a demersului liric în volumul de față: pe de o parte, reușite clare (titluri, mijloace de expresivitate stilistică originale – mai ales repetiții care tensionează discursul poetic, vervă amară, luciditate și emoție deopotrivă, finaluri fruste, ironii inteligente, mesaj grav, deloc confortabil), pe de altă parte, ratări care dovedesc lipsa maturității poetice și poate graba de a publica. De pildă, un titlu excepțional (dacă lucrurile ar fi mereu așa, cerșetorii ar umbla călare) este ratat prin discursul poetic elucubrant, cu tematică desuetă (iubire trădată prin minciună, singurătate) și retorică inutilă („destul de simpatică/ ce zici?!”). Dacă autoarea dovedește pe alocuri inteligența și curajul de a prezenta motivul obosit al lunii într-o lumină originală („luna arde pocnind gura-i de fum”, „un ochi comun cu mințile pierdute”), nu este atentă în ceea ce privește alt motiv de sorginte romantică (visul) pe care îl prezintă stângaci (chiar banal): „vise neîntâmplate”, „frunte plină de vise lungi”. În schimb, imaginea îngerului este prezentată iconoclast, inedit, tulburător: „îngerii se scurg prin nașteri”, „nu-mi ajunge carnea să mai am îngeri pe retină”, „prea mulți îngeri spală străzile!” etc. O altă stângăcie mi se pare (în mărturisirea poetică a stărilor sufletești complexe) facilitatea unor panseuri, inutilă în contextul lăudabil de a prezenta lumea în acutul ei proces agonic: „întâmplatul s-a oprit prea devreme”; „alerg singură și abstract”.
Forța volumului constă însă în originalitatea cu care autoarea îmbină reflecția cu digresiunea lirică, într-o fluidizare inconstantă, dar care produce emoție. Evitând urbanul, într-un melanj inedit de peisaj personalizat (acvatic, de regulă) cu flash-uri în oniric sau confesiune sentimentală (resemnată ori acidă), cu timide evocări erotice, accentuate acuze ale iubitului păstrat în amintirea unei perpetue și congenitale despărțiri, poeta Mariana Cornea dovedește din plin autenticitate în scrisul său. Poeziile sale conving, sunt brutal de sincere, nu accesibile, dar trasează interesant o traiectorie gravă, delicată a sufletului, implicit, a poeziei.
***
Daniel LUCA
Lumina poeziei
E mult întuneric în jurul nostru și pare că va învinge în bătălia cu lumina. Însă Nicolae Crepcia (Lumină peste tot, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024) susține contrariul, considerând că lumina va pătrunde chiar și și prin bezna cea mai adâncă, poezia sa constituindu-se într-un veritabil argument în acest sens.
Astfel, autorul aduce în discuție forța cuvântului, a poeziei [„lama subțire de lumină / rade întunericul / de pe obrazul poemului // (…) // se alătură rugăciunilor / care / cu pași mărunți își taie prin omăt / cărarea către Dumnezeu” – duminică de noiembrie], dublată de cea a iubirii („și totuși/ în acest încremenit întuneric / iubirea / în toate formele ei/ mai poate aprinde lumină” – în acest încremenit întuneric).
Însă poezia și iubirea nu pot exista cu adevărat fără credință („sunt singur/ însă acum îmi dau seama / cât sunt de singur fără tine/ dar cât de dureros de singur aș fi fără Dumnezeu” – acum îmi dau seama).
Dintr-odată, deznădejdea și dezamăgirea lasă loc încrederii, speranței, poezia cuprinzând totul, ca o plapumă („poezia își deschide ochii/ cască făcând vocalize/ cu virtuozitate de soprană// apoi se întinde ninsoare/ peste toate lucrurile” – lumină peste tot), înmiresmează aerul și … sufletul, devenind mai puternică și mai pură chiar decât oxigenul („să trag cu sete din poem/ și el să nu se termine niciodată/ iar eu să mă umplu cu el/ și lumea să se umple cu el/ ca și cu duhul sfânt” – să trag cu sete dintr-o țigară).
Până și stelele ajung să extragă lumină din poem pentru a o răspândi mai departe („cu lumina poeziei / își umplu coferele/ și o dau lumii” – noapte cu greieri), poezia reușind astfel să stabilească o legătură între cer și pământ.
Totuși, poezia nu se mulțumește cu atât, ci se transformă într-un adevărat adăpost în vremuri de restriște („fără parcimonie poezia oferă/ adăpost și lumină” – fără parcimonie poezia).
Desigur, mai întâi a fost cuvântul. Ce este atunci tăcerea? Are vreun rol pozitiv sau doar unul negativ, lipsa comunicării aducând mari prejudicii? Ei bine, în viziunea lui Nicolae Crepcia, tăcerea are un rol esențial, ea apără poemul până la ivirea acestuia pe lume („tăcerea este armura/ care apără/ nenăscutul poem/ până la ieșirea-n lumină” – tăcerea este armură).
Totodată, curgerea timpului nu are niciun efect asupra poeziei. Din contră, poezia are o influență asupra timpului, putându-l readuce la viață („poemul se așază confortabil/ într-o carte/ de-i bați la ușă / el sare/ și îndată se deschide/ în tăcerea desferecată / timpul acela mort învie și vă povestește” – eu rămân să scriu).
Forța poeziei vine din sinele celui care o scrie, care își devoalează cu sinceritate trăirile și simțămintele, care nu se sfiește să redea realitatea necoafată; practic, poetul ajunge să se confunde cu poezia („poezia-i o caracatiță/ își fixează ventuzele/ în sufletul meu / și mă suge/ și mă absoarbe/ până nu mai sunt decât în ea / până nu mai sunt decât ea” – poezia sufletul meu călător).
Nu este prima întâlnire a mea cu poezia lui Nicolae Crepcia, dar e la fel de plăcută ca și întâia oară, acesta izbutind să concentreze în spații mici o mulțime de sensuri, de semnificații.
