Propoziții pretențioase – Apupase
Viciile. Greu le lași, ușor le reiei.
Te apărași, Fulgerică, în zadar. Ce motiv este acela că de antrenament, ca să nu râdă ăilalți de tine? Uite că este. Nu araseși norii de fum în toate felurile și cu toate aromele? Nu arborai țigara ca pe un obiect de circ cu care prestidigitai la nunți? Nu țineai între degetele inelar și mic cilindrul de tutun cântând și din când în când, cu mâna stângă, simetric, extrăgeai podelei de lemn a scenei sticla de jumătate de litru de țuică? Nu apăsași tu pe mărul lui Adam ca să vomiți la Boldu în dimineața de după dar? Îți era bine? Ba! Niciodată. Senzația că ori vrei să te faci bine, ori să mori în aceeași secundă mă bântuia mereu. Fumatul și băutul de alcool mă ucideau. Și totuși nu renunțam la ele. Țuiculițele dinainte de ciorbă ale coanei Nela, vinișorul de la nunta lui Viorel al nașei de botez, Olimpia, de pe bătătură, amalgamul degustat cu flăcăii din Colibași în clasa a opta, de Revelion, aromele Florio ale banchetului la final de gimnaziu…. Apoi după spectacolele și concursurile buzoiene, patru ani de liceu, cel puțin 30 la număr. Marea beție povestită, cu plecare de la prânz, de pe iarba din fața Căsăului, finalizată la Gabi Miu în casa de pe lângă Gară – am investigat un pic; strada în formă de potcoavă sau „u” se numește 13 Decembrie și cu toate schimbările de când n-am mai călcat pe ea, din 1985 ori și mai târziu, 86 sau 87, cred că m-a găzduit la nr. 7; o să-l întreb cândva pe Gabi -, cele din armată de Revelion (87-88), cea din 89, când mă „rechemase” iubirea de altădată – deși conștient, simțeam că îmi dau sfârșitul în gara Râmnic; mergeam pe șapte cărări, fără să mă pot stabiliza -, pălincile de piersici din magazia-atelier de aparate electronice și „n” altele până la penultima și ultima.
August 1994. „Vizită” acasă. Drum până la Terasa Parc. La masă cu Tamba, cu Nicu Banu și încă vreo doi. Cinste băieților. Rom. La el mă oprisem. Schimbasem cu vodcă, cu țuică, cu reveniri la coniac mereu. Amestecat cu refrene armence (ale lui Dan Armeanca), stropite cu pinkfloyd-iene, m-au sculat de la masă. Eu, care nu dansez mai niciodată, pe ring – zona minusculă dintre scenă și primul gărduleț de separare a meselor; doi metri pe patru -, jucând drăcește, ca un armăsar. Ce-mi aduc eu aminte. Ce și-au amintit alții. În neconcordie. Doar că nu mă dezbrăcasem ca-n 1991 la Turist. Nu țineam nici eu la băutură, nu era nicio temperatură care să te susțină mai treaz, dar nici nu eram lipsit de antrenament – la botezul fetei bătusem recordul: 1,5 litri de coniac – și nu din rom aveam să îmi pierd rațiunea. Am concluzionat mai târziu, după alte două sute de tărie, puse la dispoziție de Arcuș – același an, dar cu două luni înainte, aceeași locație, dar pe terasă, afară -, că mi se „picuraseră” în pahar particule de scrum. De aceea răul insuportabil, de aceea pierderea simțului realității.
Iar ultima filă din panoplia de degustări sănătoase cu licori bahice s-a scris în același august, la Bălăceanu, în curte, la o masă scundă, de bar, tot cu rom, băutură aromată și dulceață până la îngrețoșare, în compania lui Mișov. Am zis, ușor, gata. Nu și fumatului.
Ușor m-am lăsat, greu mi-a venit la sesiunea de antrenament. Desigur, prima opțiune a fost Napoleonul. Trei sutici la barul lui Cici – cam unde are acum Criaso „șandramaua” de tablă. Înlocuise soțul Aureliei – recepționeră la Poienița – rafturile de unde se alimentau școlarii cu uniforme cu cele în care băuturile stăteau de obicei foarte scurt timp. Mai tapetase pereții cu niscai lucrări – la modă – ale lui Coco (vestitele geamuri cu vărsăminte de nuanțe cu aspect de lac și cearceafurile șomoiogite, impregnate tot cu vopseluri – și noi le apretăm, dar nu precum Coco odinioară) și montase două mese de biliard pe mijloc. În oraș dacă mai era unul, la Robert, în actualul imobil al notariatului doamnei Marin, odinioară al lui nea Cahane, evreu, acordeonist, cu o voce de… speriat, trasă prin rașpel, de zgâria la fiecare silabă.
