Literadura nr. 34 (11)
Cartea din Bibliotecă
Tudor CICU
1. „Așa să (nu) iubiți”/ Cartea Românească Educațional/ 2024, de Mihaela Roxana Boboc
Luând partea poeților, psihologii sunt de acord că mintea noastră operează cu imagini, dar cum se petrece această conexiune între cele două planuri ale acestui uriaș travaliu imagistic între granițele dintre real și posibil în lăcașul gândirii, nimeni nu realizează în ce fel se întâmplă. În labirintul unui creier, spunea un mare chirurg, se intră doar „mână în mână” cu Dumnezeu și, în cazul poeților, sub cupola inspirației. Aflată mereu într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit, Mihaela Roxana Boboc se găsește într-o scrutare inspirată a unui fapt de viață și iubire, ca formă absolută a cunoașterii în universul său vizual cu rădăcini în pictura pe care o practică cu modalitățile personale de expresie.
Lectura poemelor din volum are puterea de a oferi cititorului nu numai o evidentă satisfacție estetică, ci și numeroase prilejuri de reflecție, poeta fiind adepta unei libertăți absolute de creație, al soluțiilor unor vindecări prozo-poematice de acele iubiri trăite în durere, urzind în poeme cele două vieți ale sale, cea personală și cea literară. Cele două concepte, ideea și imaginea, sunt înrudite aici, fiindcă iubirea se învârte printre noi ca o umbră: „Iubirea desfășurată precum un ghem la picioarele tale/ nu știu cât încurcă ițe și cât țese poezie/ azi din pură coincidență/am deschis fereastra/ și un porumbel alb a ocupat pervazul/ din fața balconului/ acolo unde o pisică lacomă /visează că ninge cu pene/până când poezia devine o pasăre jupuită/ de orice emoție” (Pură coincidență).
Astfel de secvențe epice, în poezia poetei, conservă în ele ipostaze trăite și subtil rezumate la acele momente din viața ei, ale strivirii continue încercării de a lupta pentru iubire, într-o lume în care alunecările faptelor par o poveste: „acest petec de rai de poalele căruia tragem/ să fie lumină/ spuneai/ și te-am crezut/ erai al meu/ în acel mod în care vidul devine piesa de rezistență/ pentru ceea ce urmează/ o zi ploioasă de aprilie/ în care te dezbraci de cuvinte/ poate iubirea va aluneca în năvod/ și prinsă între două poeme/ va ridica steagul alb” (Tu erai al meu).
Drumul către adevărul rostit (ex: în poezia Himeră) e un drum cu multe capcane epice, dar cum gândirea umană funcționează precum o cameră de filmat, privirea în urmă este încărcată de simțământul pierderii ireversibile a formulării filozofului că „iubirea este viață!” și doar poeziei îi rămâne speranța de a aduce fericire, „atunci când aruncă maci printre șine de tren”: „dacă ea nu există/ trăiești la întâmplare/ ziua se consumă ca o lumânare/ în pântecele sterp al iubirii”.
Odată cu temele existențiale (dragostea /moartea), pentru care eroticul și maternul (respectiv amintirea traumatică a pierderii tatălui) sunt borne ale memoriei, stări contemplative aflate, adesea, în preajma sentimentului religios, dar viața înseamnă mai mult decât niște amintiri, ca într-un puzzle uriaș, ori în labirintul întunecat al lui Piranesi, în care nu ai cum să nu te întrebi cum e când te simți pierdut (prins ca în pânza de păianjen) și te trezește avertismentul poetei: „vom pune risipa de iubire/și-o vom arăta lumii/așa să nu iubiți/doare până la os/zâmbetul lui în părul meu/și umerii goi/primind stelele în piept/una câte una” (Așa să nu iubiți).
Nu e vers din această frumoasă carte de poezie, să nu fie o invitație subtilă la reflecție, o fereastră deschisă sufletelor chemate să exploreze intimitățile iubirii ei, fiindcă acolo imaginația rămâne singurul instrument care, conferind realității o aură metaforizată, poate salva tot ceea ce e mai frumos în iubire. Tema visului/ în/ și prin iubire, o întâlnim la poeții moderniști, dar frecvent o găsim și la postmoderniști, însă la poeta buzoiancă, prin amestecul elementului biografic cu secvențele suprarealiste, poezia încearcă și aceste teritorii fabuloase în care realul se împletește cu imaginarul, fantasticul cu parabola, ezoterismul, magia, mitologia… și din toate acestea ne hrănim, noi cititorii, visul trăit în poezia ei. Atunci când își vede îngrădită posibilitatea de a comunica cititorului adevăruri nerostite, ori când străbate doar cu gândul orice ghem tematic din existența sa, recurge și la parabolă, și la tâlcul rostirii.
2. „Poiana pribegilor”/ 2021, ed. Tipo Moldova Iași, de George Bratu
Născut din revelația evului fanariot, cât și o documentare din filmele cu haiduci, cronici, înscrisuri din documente etc., romanul său e o prelungire a cântecului baladesc despre un fabulos timp fanariot, când Constantin Ipsilanti, beizadeaua fanariotă, visa la domnia celor două țări: Moldova și Țara Românească. Ruinat și părăsit după prima domnie, Ipsilanti se va întoarce în Moldova pe tron și cu ajutorul țarului Alexandru al Rusiei se îndreaptă și spre București, pentru o scurtă perioadă și la tronul țării, unde se va stinge lent în anul ce va urma. Aceasta este doar atmosfera unei epoci, dar povestea celor doi eroi, Dide și Crăcea, este savuroasă și plină de suspansuri, aventuri palpitante și iubiri de zile mari. Cartea este o istorie a sosirii din pribegie a domnitorului Ipsilanti și a intrării cu solie trimisă din partea țarului Rusiei, Alexandru, pentru a ocupa tronul în Țara Românească. Intrând în povestea cărții, intri în atmosfera acelei perioade fanariote în care parcă și vezi alaiul domnitorului fanariot, intrând în București, în goana după tronul țării, ca să-și ia locul între boierii ruginiți ce pândeau la hanul lui Manuc, sau lângă Curtea Veche. Suntem pe vremea intrigilor când, în conacele boierilor foia o lume febrilă, purtând vorbe de colo-colo și abia așteptau ca noul domn să intre în dizgrația turcilor. Cântecele populare și istorisirile despre acele perioade istorice, despre domnii risipitori perindați la tronul Țării Românești, la anii 1806 și ceva, l-au inspirat și pe autor. Romanul va mișca toate inimile celor care vor citi mai departe povestea lui Dide, nepotul moșului cioban Dică și a babei Anica, însoțit de această dată în pribegiile sale prin țară de ortacul, frate mai mare, căpitanul Crăcea. Mai rar să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri cu destinul său, dar și să descrii arhaic atmosfera de poveste a acelei epoci. Povestea poartă și zbuciumul luptelor duse de popor împotriva turcilor năvălitori de peste Dunăre, din ținutul bulgăresc, pașalâc turcesc pe atunci. Suntem pe vremea intrigilor când, în conacele boierilor foia o lume febrilă purtând vorbe de colo-colo și abia așteptau ca noul domn să intre în dizgrația turcilor. Romanul începe cu misiunea încredințată de domnitorul Ipsilanti celor doi eroi, Dide și căpitanul Crăcea, de a o elibera pe tânăra domniță Ludmila, o rudă a țarului, aducerea fetei fiind „biletul câștigător” pentru tronul din Țara Românească. Eroii noștri întâmpină o serie de peripeții, fac demascarea unor hoți de vite, iar căpitanul Crăcea o întâlnește pe aleasa inimii sale Ilinca, fac planul răpirii rusoaicei răpite și, după o palpitantă luptă cu turcii, o eliberează și iau cu ei pe tânăra rusoaică. Dar trecerea fetei spre Moldova întâmpină alte peripeții demne de filmele haiducești cu aventuri. În cele din urmă, vestea eliberării domniței din Rusia ajunge și (spre liniștea lui Ipsilanti) la urechea domnitorului nostru cât și a țarului rus. Dar, ca în orice domnie a acelor vremuri, pornesc pe la spatele domnului și urzelile, dar și trădările. Și Ipsilanti uită de „ridicarea la rang de onoare” a celor doi eroi, cât și de promisiunea făcută lui Dide. Lipsit de făgăduiala promisă de domnitor Dide se hotărăște să-și vadă, mai întâi, satul natal, bunicii și surioara înfiată de bunici, Dochița. Aici găsește satul ruinat ca urmare a focului pus de turci, bunicii morți și Dochița dispărută. După atâta întristare vine și bucuria reîntâlnirii, cu Dochița. Apoi îl eliberează pe haiducul Radu din temniță și împreună pornesc spre ascunzătoarea haiducilor, în Transilvania. În final, cititorul se va afla în fața unei iubiri de roman cavaleresc dintre Dide și Dochița (fata înfiată de Dică), iar povestea celor din „Poiana pribegilor” pare un amestec de realitate și legendă și are aura romanului-basm. Nu e romanul unui destin, ci al unei stări a țărilor române la acele vremuri, când începuse a se înfiripa mișcarea de eliberare a Țării Românești sub Tudor Vladimirescu. George Bratu, prin scrierea acestui roman, are înzestrarea unui bun cronicar.
