Literadura nr. 34 (7)

Codruța VANCEA

Rugă cuvintelor nerostite

există cuvinte care nu se rostesc
se țin de mână unele de altele
se pot înălța până sus la stele iar de acolo își dau drumul
strivite pe pământ, rănite, frânte de uitare se ajută între ele
se ridică și din nou se așază pe gândurile poeților și
ale celor ce dorm somnul iubirii
foarte scurt și feeric
mici cuvinte care știu cum să călătorească prin inimi și prin case
și iarăși oamenii le simt cum vin pe buze dar nu le rostesc
din nou și din nou
sufocate de tăceri și teama de neadevăr
gesturile sunt cele care le înțeleg, un balet al emoțiilor între arse zăpezi sub clar de lună
un teatru mut în priviri care dor
priviri-scântei doar o secundă dintr-un mărunt și necunoscut minut
închidem ochii
retina păstrează imagini memorate și adorate
pe care timpul nu mai are putere să le deterioreze
cuvintele sunt închise într-un cerc mut
mă închid cu ele o vreme

Conexiune privată

îmi șterg ochelarii în timp ce privesc în telefon
tu ți-ai alimentat mașina argintie
te văd cum îți bei cafeaua la masa plină de șervețele
mă mir că deja ți-a fost dor de mine
poate că ai o nostalgie când muști din croissant
la Paris aveam timp să visăm departe de ochii avocaților pentru drepturile strămoșilor
îmi spui că pierzi timp printre degete
corpul devine deshidratat
nu cred că gura de apă de sub streașina mea
ar putea hrăni timpul tău
sunt la fel de pierdută ca tine și alții
nu știu să mă întorc la început
nu știu să-mi cumpăr timpul pierdut
râzi în ecranul cât palma
o gâză se așază pe frunte
e vară, e cald, e confuză
conversația e banală
noi doi și cafeneaua cu terasa din benzinărie
drum bun – îți zic
aici plouă și am un client agasant
îți fac semn cu mâna
arunci șervețelul pe masă
mă întorc -îmi spui- după ce trece luna
fă-ți timp la toamnă să vii cu mine în
Argentina și-n Brazilia
eu cred asta
închid telefonul
mușc din croissant

Luca CIPOLA

Quando le ore

Quando le ore
lasciano alle spalle i ricordi,
sassi
che ti fanno inciampare
e non vorresti più
calcolare il presente,
lascia spazio
al respiro,
entra in te stesso,
il non-pensiero
ti guidi sul sentiero
di luce
della coscienza.

Când orele

Când orele
lasă amintirile în urmă,
pietre
care te împiedică
și n-ai vrea
să mai calculezi prezentul,
lasă loc
respirații,
intră în tine însuți,
nu-gândul
să te îndrume pe cărarea
luminii
a conștiinței.

Rifugio

Al passaggio
le foglie come cartapesta
in un mondo colorato
che ora ho imparato
lo trovi nella ricerca
ed è così evidente
che ti vibra attorno
e si mescola al presente,
quanto vorrei ci fossi sempre
E, solo, ascoltare
il tepido fruscio
che il greto d’un fiume
non risparmia.

Refugiu

La trecere
foile ca mucava
într-o lume colorată
pe care acum am învățat-o.
o găsești în căutare
și este atât de evident
că îți vibrează împrejur
și se amestecă cu prezentul,
cât aș vrea să exiști totdeauna.
Și, singur, așteptând
foșnetul călduț
pe care albia unui râu
nu-l cruță.

Sorvolo

Tre sillabe
pronunciate su un quadro
a metà dipinto
a metà lasciato al caso,
il fumo brulicava
lasciando strisce di grigio
dove evadeva la mia mente
ancora troppo giovane
per inerpicarsi
sul ciglio della falesia.
Così la immaginavo
ed era forse all’imbrunire
quando ritornai
nella mia stanza in prestito;
sapere e non sapere
dove partire e dove arrivare
oggi più non mi spaventa.
Fiori di camomilla
al mio passaggio,
presto,
e così saluto.

Survol

Trei silabe
rostite pe un tablou
la jumătate pictat
la jumătate lăsat la voia întâmplării,
fumul mișuna
lăsând benzi de culoare gri
unde evada mintea mea
încă prea tânără
pentru a se cățăra
pe marginea falezei.
Așa o imaginam
și era poate pe înserate
când mă întorsei
în camera mea împrumutată;
a ști și a nu ști
unde să plec și unde să ajung
azi nu mă mai sperie.
Flori de mușețel
la trecerea mea,
iute,
și astfel salut.

Diana-Ariana ZBURLEA

Naivitate

în timp ce udam florile-de-nu-mă-uita,
m-am oprit să contemplu copacul
cu câte un apus
agățat pe fiecare creangă.
cui îi trebuie verdeață? – văd bolta de săruturi.
se leagănă în dans ca de cicade
ale noastre lacrimi și zâmbete țipate.
doar foșnet.
și mi-amintesc de ziua
când a ta silueta neagră a zburat din copac
ca un zmeu de hârtie rătăcit pentru o clipă,
clipită de doi ochi bolnavi
de naivitate.

Neomodern

M-a uitat gândul, lângă pat.
A băut din mine până s-a-necat
Mortal.
Trupul gol a părăsit camera,
Să-și caute semenii.
Pană de curent.
Sclavii dorm,
Si miros de tablă
Se cățără-n suflet.
Ce morbid putrezesc zeii azi,
O inimă bate în spatele vitrinei
Rugându-se-ntruna
Să n-o cumpere nimeni.
O să fie purtată
Ca pandantiv
Reciclată, aruncată,
O rană printre alte răni
La anticariat.
Poate dacă are noroc
Va ajunge la muzeu –
Banc secular,
Obiect decorativ
Ce pompează sânge
Care a iubit.

A doua soartă

Zeu de albastru, Neptun
Planetă ferecată de mistere,
Pierdută în infinitul rece
Nesărutat de nimeni…

Tu deții opiaceul poeților
Și plăsmuirile sărmanilor.
Simt că mereu am fost
Fiica valurilor tale,
Încă de la primul vis
În care cineva-mi șoptea
Că realitatea e otravă.

Dar nu e-ndeajuns,
Căci supusă iubită ți-aș fi,
Lacrimile sa devină flori de câmp
Sau nisip de mare,
Doar rescrie-mi soarta
Și spune-mi că e vis!

Poartă-mi sufletul
Prin misterele aztecilor
Să navighez spre porțile altui timp,
Poate găsesc un pat
În care să-mi culc rana de a fi.

Amorezii au primit perseidele,
Marinarii – sirenele
Caci voalul tău e lung
Și ne acoperă pe toți.
De asta tot insist, încă din copilărie
Rescrie-mi, te rog, soarta
Și spune-mi că e vis.