Propoziții pretențioase – Arșinic
Scriu în minivacanța asta de rup! Am scris….
De m-am rupt! Mai deloc. După 30 de ani, mai amintește-ți clar. De unde?
Fără alți clienți, cu nunți câteva, ba și una nefăcută în numele a 600 de mii, ne puteam desfășura în voie. Noi le cântam, ei mai dădeau un bănuț, o sticlușoară de vin. Dar cât să nu le perturbăm discuțiile despre încropirea afacerii. Locație, utilaje, instalații, angajați. Eu, Tamba și Bebi am stat mai locului, la un pic de distanță față de grupul de inițiativă, cu precădere după ce a adoptat un investitor colorat. De București, înțolit la haine albe, mașină de lux albă, cum prin oraș nu era vreuna, Mercedes nouț – avea și naș Marcel Mac, dar era dinainte de 90 cu mult, ceva cu 200 CL; poate confirma sau infirma -, însă tot brunet, tot nație aripată și moacă… adecvată. Ceilalți doi, în special Mască, dimpotrivă. Găsise calea. Arondat de bună voie și nevoie – cel puțin de tutun, de băutură și alte nimicuri -, Mască se angajase să le facă mici servicii. Cele dintâi fuseseră de… dame. Oameni singurei, oameni cu necesități, angajați să și le satisfacă până să ajungă artroza să le dea târcoale, arterei principale să i se pună dop și inimii stop. Niciunul nu avea 40 de ani. Ceea ce pentru noi încă însemna să fii destul de bătrân. La 26-27 ai noștri…. Următoarele de oameni. Surprinzător, tot încercând el însuși compoziția vodcii Corbu, cot la cot cu Sticlă, devenise intermediarul de angajări. Se dusese buhul că e mare mahăr la firmă și cel puțin 50 de persoană trecuseră mai întâi pe la el. N-a zis niciodată, însă nu mă îndoiesc că pe gratis. Mi-amintesc bine cum la un moment dat o cunoștință m-a oprit pe podul de peste Râmnic să mă întrebe cum ajunge și el la domnul Emil Marcu. Reacția imediată: „La cine, mă, la Mască?”. Omul, deh, deși mă știa, mi-a replicat cumva neașteptat, insul despre care vorbea părea, în accepțiunea lui, un tip onorabil și pe o altă treaptă socială decât a mea și a lui: „Nu cânți cu domnul Emil care face angajări la firma Corbu?”. A fost un „Ba da.” mai ezitat și m-am eschivat cu o trimitere direct la Topliceni, la sediu. Depărtându-mă de persoană, am râs și m-au apucat dracii instantaneu. Ia uite-l, mă, pe ăsta, care e vai mama lui, răpciugos, bubos, știrb, sărăcan, cerșind de toate de la toți, milogul a ajuns angajator! Nedreaptă viață! Și m-am calmat tot instantaneu. N-aș fi dorit fir să fiu în pielea lui. „Argății” și eu la Bălăceanu înainte, de bună voie și cu drag, eram totuși pe tarlaua soției, munceam din arii ei arabili, cu foloase și pentru mine. Mai devreme sau mai târziu tot nouă ne intrau în posesie. Și este mare lucru ca la 24, 25 de ani să te simți proprietar, în timpuri când nimeni nu dădea o para chioară pe tine, când era totdeauna loc pentru alții, e mare lucru să vezi cum din efortul tău fizic ceva se plămădește și durează. Aveam niște cuie pe ăștia care obțineau nemeritat. Dar nu-mi doream câștigul lor, doar că mi se părea nedrept. Nu o dată mi-am zis în gând: Apuneți, băi! Mască, un arivist pe seama cui se nimerea. Arabici ipochimenii, aramean, rus, arădean, bucureștean ori râmnicean victima, mi ți-i executa din două clipiri de pleoape, trei ridicări de colț de mustață și patru tăvăliri de mâini peste geaca maro ciupită în dreptul abdomenului. Primul său scop, la începuturi, în tărășenia asta dubioasă, căci tot constructul era un furt intelectual, s-a rezumat la finanțarea mesei „festive” de ziua lui. Nu mare cheltuială. De mâncat și de băut. Anunțată înainte de ziua mea. Cu două săptămâni înainte.
