Literadura nr. 37 (6)

Mihai MARIAN

din volumul Creaturi matematice reci,
Editura Charmides (2024)

Lacuri de gresie

Când ne-am mutat în cartier,
încă se construiau blocuri,
strălucirea omului nou era proaspătă
în ochii noștri.

Și imediat după ce plecau muncitorii,
ne strângeam în jurul cazanelor cu smoală,
ca niște pui de dinozaur
în jurul lacurilor de gresie.

Era anul în care Steaua
câștigase Cupa Campionilor,
noi furam țeavă de pe șantier
să tragem cu cornete de hârtie,

ne jucam la claxoanele mașinilor
rămase în parcare cu geamurile
coborâte, lăudam cu invidie-n gând
ceasul electronic cu douăsprezece
melodii al vreunui puști.

Asta până când o mamă cu marx în piept,
jachetă din foaie de cort soldățesc,
și mască pe figură, striga pe fereastră
c-au început desenele animate.

Se întâmpla duminica pe la prânz,
și alergam lăsând urme-n
asfaltul proaspăt, pe când era rară
iubirea la distanță,
ambulanțele nu se auzeau în cartier,

nu eram obsedați de moarte
și-îmbătrânire, iar fiecare dimineață
ni se strecura-n palme
ca o monedă răcoroasă
cu care puteam cumpăra orice.

Este exclusă orice posibilitate

să mai fii entuziasmat când
ce te-a dezamăgit își flutură
din depărtare brațele pe deasupra
capului, și pare să vrea
să îți vorbească din nou.

Și totuși, exact ca într-un vis stupid,
când te afli în mijlocul acestuia
fără să știi când și cum a început,
te îndrepți spre locul în care crezi că

forma
aceasta
de realitate
poate
exista.

Negăsind-o, te întorci
și încerci să uiți unicul lucru
care te-a emoționat vreodată
si pe care fără toți ceilalți

care l-au căutat înaintea ta,
nu ți l-ai fi putut imagina.
Unicul lucru care ți-a dăruit ceva ce va fi
mereu al tău sub forma dezamăgirii.

Colapsul luminos al lucrurilor

Sunt tot mai clare diferențele,
când îți înțelegi zvâcnirea rapidă
și puternică din gât, când prima nuanță
de roșu unduiește pe cerul vast al minții.

Alta e îngrămădirea de forme,
altul colapsul luminos al lucrurilor.

Poți să te aperi de ce te amenință
din afară,
dar nu te poți apăra de ce atacă
dinlăuntru.

Pe teritoriul tăcerii prietenoase,
vinovăția are ochi de chinezoaică.

E plin de praf în sânge
și plin de praf în gânduri.
Vom găsi pacea în praf.

José Luis MORANTE

(Ávila, 1956) Poet, editor, eseist și critic literar. A îngrijit edițiile cărților unor autori ca: Juan Ramón Jiménez, Joan Margarit, Eloy Sánchez Rosillo, Luis García Montero, Karmelo C. Iribarren, etc. Autor de numeroase cărți, distins cu premii literare cum ar fi Premio Luis Cernuda, Premio Internacional de Poesía San Juan de la Cruz, Premio Internacional de Poesía Hermanos Argensola sau Premio Espadaña.
Traducere și prezentare: Elisabeta Boțan.

Arta de a trăi în zilele de luni

Arta de a trăi în zilele de luni
cere o anume practică și ceva teorie,
cunoașterea strategiilor și a conspirațiilor
și adjectivarea prozei cotidiene
cu o perseverentă voință de stil.
Nenumărate pericole
pândesc de la prima cafea,
cresc când un miros
anunță succint laptele vărsat,
se reproduc pe perioada a două zile lucrătoare
și continuă să vegheze,
ca niște pecetluiri,
printre pasagerii trenului crepuscular
care ne readuce acasă,
la revendicarea patului de spital.
Arta de a trăi zilele de luni
supraviețuiește și se ascunde
în goale reflecții ca aceasta:
nimic nu este etern, cu excepția unei zile de luni.

Înot pe uscat

Timpul pe care nu l-am avut, înoată pe uscat.
Fiecare bătaie din el adună
acordurile misterioase din profunzime.
Din când în când,
găuri umede zgârie suprafața
din fundul căruia își fac apariția
urme de licurici.
Și o sudoare sărată
dezice liniștea,
impulsionează apropierea
către un contur exact de dincolo de cer.

Nu las oboseala să mă macine.
Scutur apa absentă.
Pe brațele vătămate
există fâșii din mine.

Nor

Cunoaște indigența
pactul cu setea mea amorțită.
Când dimineața își ridică vălul
o primesc în tăcere și nu cer nimic.
Poate, nerăbdarea limpede a unui nor
să-i deseneze neglijent textura,
silențioasa giruetă a unei copilării eterice.

Și ca norul într-o zi
să fie izbucnire, mister fugitiv
în stepa cerului;
ploaie fertilă
care așează între pleoape
un tremur de auroră,
claritatea penetrantă a începutului.

Sămânța

În fragilitatea seminței
există un freamăt de sevă
unde încape tăcerea.
În el scormonesc viitoarele rădăcini
și dormitează tulpinile
care caută arhitectura în aer.

Suntem în sămânță
un ciclu de proiecte,
și ploi și locuri însorite,
și pași care se întorc pe albastrul risipit.
Ocrotiți de timp
cu murmurul lui de tăuni,
în sămânța care doarme în altă sămânță.

Pledoarie pentru un peisaj

Formele și luminile înserărilor,
liniștea și străzile veghează ceea ce e ascuns,
colțurile înclinate la pasul solitar,
roata viselor pe care le mânuim ca rost,
lumina ce modelează neobosit
schimbătoare miraje,
decepția de dimineață și utopia cărbunelui,
rozul care lacerează
și picătura de sânge;
inerția de a privi zborul păsărilor,
faptele transpuse în memorie,
mâinile care nu cer nimic în schimb
și niciodată nu întârzie.

Ceea ce persistă când închid ochii:
casa, pâinea și versul care mă caută.
Timpul ce repopulează cenușa
la negarea de trei ori.
Ceața care ne crește
în fundul corpului și ne diluează.
Lucarna întunecată și pactul de a trăi.

Conductele

Lui Mario Sesmero Garcia

Ca ieri, încă
se mai scufundă pe conducte
o fragilă convingere
de a da formă pietrelor.
Trezește foarte aproape
îndepărtata vâlvă
a casei nelocuite,
norii, destinele lor,
frontonul, clopotele,
miriștea cu tulei
și pădurile de brad…

Sunt aurore ale călătoriei
care întregesc
portativul întoarcerilor;
scenariul intact
al copilului care nu știe
că fiecăruia i se dă un cer și o repliere.
Astăzi mă cheamă din nou
glasul limpede al apei
adormită în îngustimea ei.
Pun buza pe setea de fier,
sorb sucul de pe margine
și un căuș plin de nostalgie.
Și înghesui picăturile
cu zborul lor de păsări,
un copil bea cu mine
în singurătate.

Luminița GIURGIU

gustul acestui vin

cunosc gustul acestui vin mă face
îndrăzneață și nesăbuită

nici marea nu este în apele ei
e toată numai șolduri și nervi
în carnea lichidă-ndoiala înfige un spin

de ce-oi fi iubind tu odaia mea
cu vedere la mare și corabia ce bate în geam și strigă
am pântecul plin cu pui de uitare
ia măcar unul și crește-l

de data asta ai mai multă răbdare
te va răsplăti te va
spinteca până-n plăseaua de-argint
căci lama oricărui suspin
în nesfârșita ei tandrețe
tocită nu este…

după întâia noapte

după întâia noapte de dragoste poemele tale
se sinucid
mai bine spus
ratează

apoi repetă-ncercarea
purtând copilul frumos
(școlit și hrănit cu zemuri de cosmos)
în creștetul capului
pentru o mai bună vedere
panoramică asupra
a ce
nu va fi

se spune despre eșec că e
cel mai neiubit dintre
lunatici dar
nu-i adevărat el nu locuiește aici

îl vezi seara
cum urcă în turnul de observație
poemele sunt bine mersi
pregătite pentru
întâia noapte de dragoste