Literadura nr. 34 (5)

Jurnal de călătorie

Ramona MÜLLER

În țara milei și a picioarelor Bigfoot apasă accelerația, iar cocoșul cântă de trei ori

Well here you are, there it is, this is what it’s all about.
Kurt Vonegut

Mila kilometrică
Circula cândva o vorbă prin anii comunismului: „Așteptăm să vină americanii”, mai apoi românii care se încadrau la „Loteria vizelor” călătoreau în țara tuturor posibilităților. În prezent procesul de vizitare a SUA devine mai lejer prin eliminarea vizelor și a birocrației stufoase.
Iată-ne pe străzile din SUA, a treia țară din circuitul internațional în emisfera de vest. Țara unde banii și libertatea concurează cu Dumnezeu. Simți un imbold fascinant provenit dintr-un stimul colectiv, cum că acest pământ poate oferi oportunități pliabile pentru fiecare. Bucuria de a călători este un sumar de senzații, de aventură în spațiu și timp, un real ce îți îmbrățișează idealul și îți demonstrează că poți depăși propriile temeri. Destinațiile principale sunt Parcurile Naționale Americane, adevărate comori naturale. Programările pentru obiective și zecile de cazări sunt făcute cu multe luni înainte. Obținerea vizei a fost un ping-pong amiabil și amabil pentru încadrarea în termenul limită și intrarea în țară la începutul lunii septembrie.
Autostrăzile foarte lungi, interminabile, relieful variat de la un stat la altul te încântă, dar te și provoacă să îți învingi recordurile personale ca șofer. Cam în trei-patru zile ne adaptăm la noua unitate de măsură mila, și nu vorbim de sentiment ca atare, ci de cei 1,6 kilometri pe care îi deține. Calculele matematice uneori îmi dau cu rest, nu îmi bag picioarele nicăieri, decât în accelerație, pentru că pe unele indicatoare le-am găsit frumoase și cuminți, pe ele, picioarele, ce credeați? Și de-ar fi fost piciorul metric al poeziei, dar, de unde?! O treime dintr-un metru, circa 30 cm, trebuie luată și ea în seamă, altfel cum? O dată pătruns pe teritoriu american, joci după alte reguli. Ne cazăm la diverse hosteluri și moteluri. Prima dată savurez senzații ciudate scoase din filmele americane, mai apoi asist la cina unor gringos mexicani, care prepară un grătar, jucând cărți, unii vorbesc cu soțiile la telefon. All you need is love și un pahar de whisky blues fără niciun moft. Bunurile de larg consum oricum circulă, dar parcursul uman are nevoie de o motivație. Unii agonisesc averi, alții sunt colecționari, unii cheltuiesc inutil, fiecare după cum consideră. Nu trebuie judecat nimeni. Visul meu a fost și este acela de a cunoaște și a vedea ceea ce în tinerețe am văzut doar cu ochii minții și despre care am învățat ani în șir.

Roșu carmin multifuncțional
Green River, un oraș în Utah. Intrăm la recepția motelului M6. Un spațiu larg, primitor. Dincolo de tejgheaua ergonomică și circulară, un indian scund ne întâmpină zâmbitor. Poartă un turban roșu carmin, având ceva din carisma actorului francez Louis de Funès. Bună dispoziția lui mă cuprinde și pe mine. Începem dialogul referitor la înregistrarea ca turiști, într-o engleză negociabilă pentru mine, dar traductibilă:
-Bine ați venit!
-Bine v-am găsit!
-Vorbiți cu domnul de la intrare, el vă face check-inul.
Îmi arunc privirea generală și sectorială în jur, singurul domn de lângă mine este Dimi. Ar mai fi Domnul de Sus, dar nu am greșit intrarea. O clipă, mirările mele mai colorate ca steagul LGBT coboară în bernă.
-Hello, ma’am! aud o voce caldă masculină. Ptiu, drace! Ridic ochii și îl văd pe domnul respectiv, un indian de vreo 35 ani, într-un monitor. Nu mă dumiresc bine, mă întreabă de nume și prenume și durata șederii. Scanăm pașapoartele și primim printr-un compartiment îngust cartela camerei. Domnul este cu noi și cu AI!
Camera spațioasă include și o chicinetă, dar nu avem decât castroanele pe care le tot cărăm după noi în rucsacuri. Evaluez situația, de mult nu am mai mâncat ceva gătit, ceva cald. Înarmată cu toate englezismele la purtător, revin la persoana fizică, indianul recepționer. N-apuc bine să deschid gura și să închid ușa:
-Hello, ma’am! How can I help you? răsună vocea ecranizată.
Dă-mi cu tigaia în cap, că de tigaie am nevoie! Răspund totuși politicos, după care imaginea junelui dispare de pe ecran. Mă îndrept către amicul meu cu turbanul răsucit după scalpul și asemănarea sa și îl rog să îmi dea o cratiță, o tigaie, ceva. Scotocește printr-un dulap, apoi îmi întinde 2 palete și o tigaie roșu carmin. Cred că este o premieră pentru el rugămintea mea, în general aici se mănâncă fast food.
Trecem la sectorul rufe de spălat. Solicităm din nou ajutorul lui Karan. Avem un fișic de 10$ în monezi de 25 cenți. În laundry room pastila de Tide transatlantic, venită din Islanda, așteaptă răbdătoare dizolvarea, dar cele 5 monezi așezate strategic de cunoscătorul nostru nu permit funcționarea mașinii de spălat. Dă cu pumnul în lateral de parcă ar fi un televizor alb–negru Sirius, gata să prindă bulgarii. Schimbăm mașina de spălat. Dar așteptăm câteva ore, mai sunt alții înaintea noastră. Uscătorul rufelor nu ucide roșul carmin al rujului pe care l-am scos intact din tambur. Culoarea rezistă, iar buzele mele tremură de emoție. Compartimentul textilelor este rezolvat.

Cea mai mare colecție de hoodoos din lume
Există zboruri și iertări, plecări și uitări, orbiri și providențe. Și pentru că toate acestea dăinuie de mult timp, facem un popas la Bryce Canyon, un parc național din sud-vestul statului Utah. De ar fi să realizez top al celor mai senzaționale locuri pe care le-am vizitat, acesta ar fi în fruntea tuturor. Nu există cuvinte descriptibile, cel puțin din punctul meu de vedere, pentru a cuprinde întreaga gamă de simțuri ce îți învăluie ființa. Rămâi mut și respiri automat. Rafale nimicitoare de frumuseți oranj îți disecă privirea! Năucitor! Un labirint dintr-o altă lume suprarealistă, dar totuși din cea pământeană, ni se desfășoară în fața ochilor. Vârfuri de stânci portocalii, roz și maronii își etalează fragilitatea sculptată în zeci de milioane de ani. Un platou de policandre și sfeșnice ornate în lumina caldă a soarelui ne farmecă privirea. Turnuri de poveste cu margini spectaculoase își clatină dorul de oameni în lungi fire de legendă. Trunchiurile de stâncă s-au vândut demult vântului, și ploii. Singurătatea urcă somptuoasă în altarul Naturii și coboară mai apoi căutându-și rădăcina în piatra seacă. Rodesc ploile în Canionul Bryce. O rafală nu trece așa ușor. Ne adăpostim sub coroana unor pini rămuroși, dar după 30 minute, făcuți ciuciulete, mai străbatem 200 m până la mașină. Apele se adună învolburate. Revenim pe traseu, roca sedimentară a absorbit aproape toată cantitatea de precipitații. Un relief bântuit de spasmele dezagregării umple brusc o lume lipsită de sens. Tragic și duios în același timp. Refrenul geomorfologic interpretează o modulație crescendo a timpului vădit lipsit de scrupule. Frenezia clipei rămâne dăltuită în amfiteatrul imens de stâncă. Profund rechizitoriu cu implicații de destin. Un răsfăț pitoresc. Senzația de uluire provoacă o reacție în lanț, creând o avalanșă a metaforelor naturale. Ștafeta de la marginea erelor geologice ne relevă o întindere aflată sub vraja realului, unde viața se macină, indiferent de forma ei de manifestare. O cetate de culori eruptive și evanescente celebrează victoria naturii și își certifică spațiul luxuriant al milioanelor de ani. Fiecare fir de nisip își autentifică existența. Un teritoriu lipsit sau plin de constrângeri? O matrice a spațiului sau un spațiu-matrice? Greu de explicat, trebuie să vezi ca să crezi și să poți simți.
Bryce Canion este un parc de mare altitudine, aceasta variază între 2438 m – 2775 m. Toate traseele oferă un spectacol aparte asupra frumuseții și grandorii parcului, denumit impropriu canion, fiind, de fapt, o colecție imensă de hoodoos, în formă de amfiteatru. Înalte de până la 60 m, aceste coloane de piatră sunt formate din roci sedimentare ușoare care au în vârf un fragment mai dur. Vântul, ploaia, înghețul și dezghețul au modelat configurația actuală a formațiunilor geologice. În funcție de unghiul razelor de soare perdeaua cromatică flutură nuanțe de roșu aprins, cappuccino, galben intens și roz pal. Celebrul horn al zânelor Thor’s Hammer iese în evidență. Cele mai cunoscute puncte de belvedere sunt Sunrise Point, Sunset Point, Bryce Point, Inspiration Point, Paria View, Farview Point sau Rainbow Point. La 2775 m, cea mai mare altitudine, la Rainbow Point se deschide o panoramă incredibilă asupra zonei ce cuprinde Bryce Amphiteater, Henry Mountains, Aquarius Plateau, White Cliffs sau Vermilion Cliffs. Vechii indieni nativi, indienii Paiute, au locuit și au venerat aceste pământuri timp de 10000 ani. Astăzi în labirintul colorat traseul emblematic Navajo Loop, presărat cu pini Douglas, șerpuiește între pereții înguști de calcar.
Îmi iau rămas bun de la Karan și soția acestuia. Le dăruiesc un steag al României. Dimi transportă bagajele în mașină. Car și eu câteva, mai mici. La fiecare drum un cocoș anunță începutul unei zile noi și, poate, creșterea prețului benzinei pe galon. Știrile reflectă și confirmă acest lucru în California. Lauda de sine și orgoliul personal sclipesc în fața electoratului american. Donald Trump sau Kamala Haris? Oricum ar fi, ne trebuie picior mare (Bigfoot) și portofel consistent pentru următoarele mile! California, sosim! Dar în România, eu cu cine votez?

Corina DRAGOMIR

Comparație

Mă întrebam, într-o zi, retoric…
Ce simt copacii când frunzele îi părăsesc?
O fi la fel, ca la noi, oamenii,
Când cei pe care îi iubim se rătăcesc?

Ce simt copacii goi, când văd de sus
Aleile cu frunze ce le-au aparținut?
O fi la fel, ca la noi, oamenii,
Când cei pe care îi iubim, să stea, nu au mai vrut?

Ce simt copacii fără frunze, oare-i doare
Această toamnă ruginie ce mușcă din poteci?
O fi la fel, ca la noi, oamenii,
Când cei pe care îi iubim sunt reci?

Ce simt copacii-nconjurați de-atâta implacabil?
Sunt disperați, sunt oare resemnați?
O fi la fel, ca la noi, oamenii,
Când cei pe care îi iubim, devin înstrăinați?

Ce simt copacii la sfârșit de toamnă,
Când își văd frunzele că devin una cu pământul?
O fi la fel, ca la noi, oamenii,
Când cei pe care îi iubim ne stăpânesc doar gândul?

Ce simțim noi, oamenii, în ale noastre anotimpuri,
Când suflete ne vin și pleacă?
O fi la fel, ca la copaci,
Așteptând toamna să le treacă?

Distribuie: