Propoziții pretențioase – Arsenul
Începutul sfârșitului.
După ruptura trupei, despărțirea de Azbi, rămăsese neîmpăcat cu gândul pierderii lui Tamba și Mască, „draci” la cântare. Când și când, la beție, expunându-și regretul. În felul lui. Din ianuarie până la evenimentul din iulie. Parcă înnebunise. Se urca în Dacia albă alcoolizat gata și bântuia prin oraș fără pic de discernământ, fără responsabilitate. Și-l făcuse însoțitor pe Jani Măcelarul, un motiv în plus să ducă paharul la gură nemăsurat. Așa ne-am trezit cu el într-o seară plină de „pitici”, afumat, cu cojoc, cu căciulă de vulpe, cu coada lăsată pe spate. Ce cântam…. Ce i s-a năzărit…. M-am trezit cu el lângă mine, spunându-mi să-l las și pe el „să dau trompeții ăia”. Ce să-i zici, ce să-l oprești, ce scandal să declanșezi? Când am văzut cum aretase cu privirea mărită lângă clape, l-am lăsat să-și facă damblaua scurtă. Pe cea de sus. Keyboardul rusesc. Care numai trompeți nu emitea, însă așa asimilam chiar și eu powersynth-ul electronic întru totul, ca toate sintetizatoarele clasice. Semăna. Și mă ajuta să scap de butonare, de împărțire a Casio-ului în două, fără să pot controla de unde până unde după voie. Octavele. Aveam astfel la dispoziție două instrumente cu ambitus întreg. Pian, cor sau viori pe una și „trompeți” pe alta. Scăpând astfel de arămiri noi constructorii de instrumente și trupa de încă doi-trei membri în timpuri în care din muzică se murea de foame. Nu tu salariu, nu tu arenele muzicale mundane tradiționale, nu tu clienți. Ce altă dorință ne rămăsese? Măcar să intre, fără pretenția măcar de-a ridica o privire din farfurie, semn că le-a plăcut. Să avem cui cânta, să ne putem exersa cunoștințele muzicale acumulate și cele viitoare.
După ce trece Paștele parcă și natura începe să mijească ochii bine, să-și întindă oscioarele și să se miște. Nu că-n Mai este vremea generoasă, dar tot mai vezi o floricică, o frunzuliță și chiar dacă-n anii aceia, din 1995 până-n 2000 a și nins de ziua mea, în acel an a fost chiar bine. Dar n-am ținut la aniversarea mea cât la a lui Mască. N-ați ghici de ce. Promisese că se serbează cu pompă. Fără doar și poate una de dimensiuni mici. Deși erau perspective de mai mult. Erau șanse să „arestăm” o nouă întreprindere. Ni se arimase de curând un grup de inși cu intenții favorabile pentru economia zonei râmnicene. De fapt se așezaseră singuri. Afirmațiile sunt cât se poate de adevărate. Ni-i făceam clienți pentru o foarte lungă perioadă și erau numai ai noștri, deci se subînțelege a fi fost captivi muzical propriilor noastre voințe. Cazarea lor la Poienița îl aranja financiar și pe Huru, și pe noi, nava hotelieră echilibrându-și neajunsurile, rețeaua de alimentație publică avea predictibilitate și constanță, iar muzica o clientelă fidelă și darnică. Poate mai mult decât ar fi fost nevoie.
Aventura Corbu începe așadar odată cu găzduirea a trei inși, chitiți să producă vodcă. Dar cum. De la una dintre fabricile cunoscute, doi dintre ei au racolat pe al treilea pentru a-l face partener la afacere și șef de producție. Tipul, unul grăsuț, cu părul mai vâlvoi, cu barbă obișnuită pentru acele vremuri, grăsuț, însă și cu o osatură bună. Nu se formaliza la nivel de vestimentație. Blugi, o cămașă și o… bundă modernă din material matlasat. Nu mai rețin niciun nume. Vag un Cornel. Neidentificabil.
