Propoziții pretențioase – Arestai
În van nu, gratuit deloc. Cu rost.
Hai că nu-i vreo chestie să-ți alegi un „steag”, să defilezi cu el, să-l fabrici și să-l expui. Și uiți după ce îl pui la vedere, după ce te-nfoi vreo două zile în sine. Stă și se umple de praf, devine o chestie ca toate cele obișnuite, n-o mai observi, se pierde în câmpul vizual. Cu toate că arboram cândva fel de fel de lucruri și cu gândul că oaspeți de peste mări și țări (măcar de peste râul nostru și vreo câteva șesuri din zonele limitrofe) vor poposi cu mirarea că unii… – muzicanții mai de rând – mai fac și altceva decât să lălăie Gara mică și Niciodată, vreo turcească sau vreo arăbească (manelele nu se inventaseră încă în 1995). Însă n-avea cine lua în seamă o atare inițiativă. Mâncau, beau și sporovăiau de-ale lor clienții, când și când mai priveau către noi, ba să ne arunce în zeflemea o interdicție de cântat, ba să-și aducă aminte când era mama-mare fată mare și tataia la militărie.
Că venisem să repetăm, că doar să ne mai pierdem timpul și așa inutil, contează foarte puțin. Intrasem. Primul ochi aruncat scenei era mereu de control. Avusese sau nu cineva curiozitatea să-și bage nasul unde nu-i fierbea oala. Să-mi stea inima în loc. M-a luat aritmia, mi s-a întunecat binișor privirea, mâinile, de la încheieturile antebrațelor, au început să amorțească și mai să urlu. Cum, cine, de ce? Asaltai imediat holul ospătarilor și începui să chestionez în stânga și dreapta cine se putea preta la o astfel de mișelie. Crimă. Fiindcă ucisese nu numai bucata artistică de plastic, ci și sufletul pe care-l depusesem în concepere. La „autopsie” identificasem patru împlântări și sfâșieri cu cuțitul. Degeaba arătată mârșăvia, toți dădeau din umeri, cu precădere Manuela lui Husein. Nu se arămise niciun obraz, nu se trezise nicio conștiință vinovată. Deși, după insistențe – parcă mă șundrise (arhetip verbal din panoplia golanilor și țiganilor – de neocolit în meseria muzicanților) pe mine -, mi-am dat seama cine purtase sâmbetele chiar din prima zi. A fost suficient să declare Manuela că „panarama aia” și așa nu avea căutare pe draperia și perdelele lor. Fără să recunoască. Mai să plâng de ciudă. N-aveam să mai execut un duplicat. Când vezi atâta… ură…. Când n-ai nicio putere, când injustiția devine blazonul întregii națiuni, renunți. Nu te resemnezi, dar nici nu iei decizii radicale și nici nu ripostezi pe cât ar fi nevoie. Simplu: îi dai naibii și lași la latitudinea dumnezeirii să rezolve și altfel nedreptatea.
Supărat foc. Vedeam și stele verzi, și stelele roșii, dar sfâșiate. Ciudă maximă. Ia uite pentru cine pusesem atâta suflet, pentru moftul Manuelei de a-i sta în coastă blazonul meu. Mai că-mi venea să-i șterg pistruii de pe față cu sodă caustică, să-i prind buzele cu capse ca să nu-i mai aud în minte propoziția zeflemisto-uricioasă, ce se lipise de creier și rula continuu. Mai că-mi venea să fac precum Tamba când îl apucau năbădăile. Poate nu chiar ca el, nu departe de stilul lui, însă…. Adică n-aș fi escaladat copacii ca să „scap” de poliție, n-aș fi apucat de cadru bicicleta și-ntr-un acces de furie combinată cu mândria excesivă (o caracteristică de familie care, în afară de sprânceana dreapta ridicată, umplea egoul cu o înfumurare soră cu „doar eu am dreptate” sau „nu suport părerea altuia”; altfel apuneai și-ți pierdeai renumele) n-aș fi aruncat-o de pe pod în albia râului. Aș fi trânti-o, aș fi lovit șaua cu pumnul. Căci nu-mi lipseau nici mie ardențe de acest gen, marcarea nervului maxim, refularea neputinței aveau nevoie de o acțiune compensatorie.
