Spații culturale nr. 97 (10)
Petre ISACHI
Arta fabulistului David de a avea întotdeauna dreptate
sau dialectica eristică implicată în poetica și poietica fabulei*
Motto:
„Cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine.” (Kant)
La modul ideal, Eu, interpretul, nu trebuie să văd/ configurez „realitatea” unui Text, așa cum sunt eu. Altfel spus, nu este suficient să vorbesc despre Fabule de trei … morale, Judecata Necuvântătoarelor și Fabule trimorale, pentru a mă crede obiectiv. De fapt, obiectivitatea științifică – critica literară este simultan subiectivă și obiectivă, știință și artă, ficțiune a ficțiunilor -, obiectivitatea strictă nu este cu putință, decât dacă ne rupem total de fabulă, dacă refuzăm seducția primei opțiuni, deși, matematic vorbind, dacă un Text admite o interpretare, admite o infinitate. Orice obiectivitate, verificată cum se cuvine, dezminte primul contact cu Textul. Recitiți, vă rog, prima fabulă care deschide „spațiul carnavalesc” al volumului, „totalul de optzeci și două de fabule” (numărate de cei doi onești și „obiectivi” prefațatori: Ștefan Buzărnescu și Alexandra Dogaru- ALDO), cum talentatul fabulist din Orăștie, actualizează original, într-un limbaj adecvat – autorul stăpânește admirabil estetica, poetica și poietica acestei specii multimilenare -, istoria tematicii/ problematicii fabulei (specie a genului epico-lirico-dramatic) din literatura europeană, de la Esop (secolul al VI î.H.), la Fedru, La Fontaine, Gr. Alexandrescu – unul dintre marii fabuliști, care i-au marcat estetic scriitura –, la sarcasticul Arghezi, poetul Florilor de mucigai etc. Se știe, morala constituie scopul fabulei, în timp ce narațiunea, dialogul, monologul, introspecția sunt tot atâtea mijloace de expunere și organizare compozițională folosite spre a o revela lectorului. Plecând de la teoria modernă a receptării, Valentin David îi sugerează cititorului de azi și de mâine, prin Fauna contemporană din propria-i Arcă existențială, ideea că o fabulă estetic făcută (re-facerea Lumii) nu este doar trimorală, ci pluri-morală și atemporală, așa cum reiese și dintr-o definiție a acestei specii, dată cândva de Lessing: „Dacă reducem un principiu etic general la un caz special, dând acelui caz realitatea și dacă am compune dintr-însul o poveste prin care se recunoaște un principiu general, atunci acea compozitie se numește fabulă.” Cine vrea să verifice atemporalitatea speciei poate merge la literatura indiană, la originalul sanscrit Panchatantra (cinci cărți), opera brahmanului Vișnu Șărma, care a compus fabule, pentru educația tinerilor prinți. Fabulele tri-morale ale lui Valentin David par să fie scrise pentru educația poporului român de pretutindeni și mai apoi pentru tinerii prinți desicronizați de viață, dar corelați imanent cu rețelele de socializare. Să ne întoarcem, la fabula pentru „minte, inimă și literatură”, ce deschide cartea de învățătură, Fabule de trei… MORALE. Ironia, umorul, satira, sarcasmul provoacă „râsul pandemic” și perpetuează iluzia (în afara iluziilor, nu am putea trăi): castigat ridendo mores:
„La zoo, cimpanzeul în vitrină,/ Descoperi natura sa divină,/ Putând să vadă chiar și un ateu./ Că deținea particula de „zeu”/ Își puse deci pe frunte o coroană/ De frunze, pe-a sa tigvă roșcovană/ Și sta pe-un tron durat dintr-o liană/ Improvizându-și sceptrul din banană./ A început timid, apoi sonor,/ Să cucerească voturi în popor,/ Instituind, curând, fără sfială,/ Un soi de dictatură personală./ Dar într-o zi, ținând o cuvântare,/ Se ridică maimuța în picioare/ Și tot poporul până-atunci sfios,/ Murind de râs, se tăvălea pe jos.; „Morala 1 – Problema scapă des de sub control,/ Când te ridici, dar ești în fundul gol.”; Morala 2 – Să pari inteligent între ortaci,/ De multe ori, e indicat să taci!”; Morala 3 – Ca politician votat de toți,/ Nu-ți trebuie doctrină, ci chiloți!” (Călcâiul lui Ahile, p. 9)
Cititorul va fi observat deja gândirea obiectivă a fabulistului David V. (recomandat Revistei 13 Plus, de redactorul șef al Revistei de atitudine prin satiră și umor, Cu cioara vopsită, Gheorghe Mocanu) că este departe de a se lăsa în voia uimirii. Dimpotrivă, gândirea poetică a scriitorului din Orăștie este prin excelență ironic-sarcastică și, paradoxal, autorul nu poate fi contrazis, deși ce află într-o permanentă dispută intelectuală/ polemică cu lumea și cu sine. Tri-morala din cele 70 de fabule (mă bazez tot pe aritmetica prefațatorilor volumului) este formulată într-o retorică persuasivă, directă, concisă, clară, sapiențială, interogativă și acuzatoare. Funcționează în scriitura davidiană ceea ce filosoful Schopenhauer, numea „dialectica eristică – arta de a vorbi în contradictoriu, încât să ți se dea întotdeauna dreptate”. Citez la întâmplare, acolo unde s-a deschis cartea:
„Un grup masiv de vânători versați,/ Cu puști și carabine înarmați,/ Au provocat adevărat delir,/ Lansând în junglă un concurs de tir./ Oricine atinge ținta spânzurată/ În centru cu trei gloanțe, ia pe dată/ Trofeul de oricine mult visat:/ Un post plătit de bugetar la stat./ Un leu gigant, un tigru și-o panteră/ Cu arme prinse în bandulieră/ S-au așezat cu toții-n rând, cuminte,/ Având aliniate-n față ținte./ Un șoim îi urmărea de pe o cracă,/ Cum plini de nervi cartușele încarcă/ Și afișând o conduită gravă/ Băgau cu grijă gloanțele pe țeavă./ Porni o canonadă asurzitoare/ Și gloanțele au început să zboare/ Cu-n bâzâit ca zborul de albină/ Și-apoi subit – o liniște deplină!/ Pantera nimeri în plin un glonț,/ Și alte două-a prins o cioară-n glonț,/ Iar tigru a tras în țintă, din păcate,/ Cu toate trei, dar foarte răsfirate./ Doar leul, ochitor titrat, cu aură,/ Ciudat avea în țintă doar o gaură/ În mijloc, dar spre a tuturor mirare/ Era ce-i drept, cam anormal de mare./ El s-a justificat, nevrând să mintă,/ Că gloanțele-au intrat cu toate-n țintă,/ Putând să vadă și un dobitoc,/ Că au lovit exact același loc./ Urmară apoi scandaluri, contestații,/ Audieri și multe declarații./ Iar la sfârșit, printr-un anunț sonor,/ L-au pus pe tigru drept câștigător.; Morala 1 – N-ai șanse să devii un sfânt cu aură,/ Când nimerești mereu aceeași gaură!; Morala 2 – Un bugetar cu-oculte interese,/ E specialist în găuri mari și dese.; Morala 3 – Nici leul nostru nu o duce bine/ În luptă cu monedele străine.” (Concurs de tir, pp. 18 – 19)
Pentru a ieși „învingătoare”, polemic vorbind, în orice dispută morală, personajele fabulelor davidiene folosesc fundamentele dialecticii eristice, pentru a-și convinge interlocutorii/ inclusiv cititorii, că au întotdeauna dreptate: își înfurie cu intenție preopinentul/ adversarul, aduce în prim plan argumentul autorității, implică în context alternativele/ pluriperspectivismul, despică motivul confruntării în patru, potențează distanța dintre teorie și practică, extinde disputa peste limitele ei naturale, fictivizează disputa la modul personal etc., încât ne oferă o imagine autentică a eternului conflict dintre Bine și Rău, dintre lumea naturală și lumea morală, lumea determinismului și lumea libertății. Scriitorul Valentin David are o viziune kantiană, după care, se știe, lumea posedă valoare, tocmai pentru că ființa umană are o destinație morală:
„A fost odată-un măgăruș sprințar,/ Trei ani a repetat la grădiniță;/ Cu chiu cu vai, cu multă-ngăduință,/ Luă și atestatul – de măgar. Vă-nchipuiți privirea mea mirată,/ Că nu știa pe vremuri nici să scrie,/ Când am văzut c-avea în herghelie/ Și un birou și-o funcție-nsemnată./ Era temut, i se știa de frică,/ Se arătase arogant și rău,/ Iar secretara, iapă tinerică,/ Îi aducea pe tavă nechezău./ Misterul l-am aflat mergând spre casă,/ Mi l-a șoptit o iapă răpciugoasă,/ Ce suspina tăcută în poiată,/ (A fost sedusă și abandonată),/ A deținut și ea odinioară,/ Pe lângă el, un post de secretară./ – E evident, măgaru avea o mamă/ Ce toată lumea o știa de pomană:/ Avea la o ureche măgăreață/ Și platfus la copitele din față./ Nu știu cum a făcut, esențial/ E că a apărut la braț c-un cal,/ Un murg cu ochelari, un pic cam chel,/ Ce ocupa un post la minister:/ Acuma cred că nu-i mai de mirare,/ Cum a ajuns măgarul – un măgar mare.; Morala 1 – Cât de măgar ai fi, nu ești pe jantă,/ Când unchiul e-o persoană importantă.; Morala 2 – Nu-ți trebuie nici școală și nici cap,/ Ca să ajungi în turmă un satrap! ; Morala 3 – Femeile te urcă, te coboară/ O iapă nu-i o bună secretară!” (Trafic de influență, pp. 66 -67).
În Fabulele „de trei” și mai multe „morale” ale scriitorului satiric, Valentin David, descoperim o tipologie ce amintește de I. L Caragiale, Viorel Savin etc.. Limbajul și reprezentarea, viziunea realist-caragialeană, verosimilitatea tipurilor create (tipul pseudo-politicianului, bărbatului încornorat, femeii fatale etc.) și fundamentate pe teoria caracterelor, încât să păstreze particularitatea fabulei de a fi mai reală decât realitatea, potențează autenticitatea personajelor subiect și a personajelor obiect – personaje care privesc și care sunt privite. Tipologia fabulistului orăștiean, ce perpetuează strălucit spiritul poetului și fabulistului Grigore Alexandrescu, coexistă potențând umorul, ironia, satira, dramatismul de situație al narațiunilor, la intersecția dintre particular și general, dintre atemporal și temporal. Diferitele grade de abstractizare a tipului/ tipologiei creat/ create merg de la nivelul concret istoric – „aici și acum” – până la acela simbolic, mitologic, politic, social. Seducția unor istorisiri din care nu lipsesc surpriza, grația epică, ironia/ dimensiunea socratică, sensibilitatea, intuiția, abisul de sensuri, de „morale” multiple etc. deschid fabulelor lui David (nu putem trece peste mitologia și conotațiile acestui nume/ David din istoria umanității) către diversele parabole ale răului și ale judecății oamenilor.
Se impune, se ivește ca din senin, întrebarea de ce Valentin David recurge astăzi, în epoca libertăți cvasitotale de expresie, la fabulă, alegorie, poveste cu subînțeles, ce ne spune mai multe decât arată la prima vedere, așa cum a procedat Iisus, în parabola neghinei, de ce folosește în locul discursului direct, vorbitul în fabule, alegorii, parabole ce obturează și nu face decât să perpetueze dificultatea, complexitatea și profunzimea comunicării? Desigur, o interogație retorică… Înainte de a da ceva de gândit, judecat, satirizat, contestat, narațiunea/ parabola din fabulă nu explică, ci „arată”/ revelă trăitul însuși, de aceea „povestea” este clară și inepuizabilă, adică stă permanent pe un abis de sensuri, de întrebări, de nemulțumiri. De aici cele 3 + N … morale pe care le propune, decodifică autorul. Structura și metafizica clasică a scriitorului din Orăștie asigură fabulelor din volumele Judecata necuvântătoarelor, Fabule trimorale și Fabule de Trei … Morale, instalarea nu doar în realul imediat, ci și în eternitate, printr-o atitudinea activă față de existența obiectivă. Nici Eul auctorial, nici Eul cititorului, coautor al textului, nu trebuie să vadă/ judece „realitatea”, așa cum este El. Scriitorul din Orăștie se adresează cititorului liber de prejudecăți, cel obișnuit să gândească și să judece cu mintea sa. Desigur, în teritoriul ilimitat al judecății etice, înainte de a-i judeca pe Ceilalți trebuie să ne judecăm pe noi înșine! Nimic mai greu în condițiile în care avem o dublă natură: „Fac răul pe care nu-l voiesc și nu fac binele pe care-l voiesc.” (Sfântul Pavel).
*Valentin DAVID, FABULE DE TREI … MORALE, Editura Ispirescu
Ionel POPA
Gâlceava mioritologului cu lumea
Titlul recenziei noastre la cartea lui Victor Ravini Miorița până la stele (Ed Academiei Române, 2014) l-am luat de la Mihai Posada („Victor Ravini sau gâlceava mioritologului cu lumea” în „Vatra Veche”, nr.10/2017), care la rândul său a luat cuvântul mioritolog de la Alexandru Amzulescu.
Cele 26 de microeseuri sânt independente, prin urmare nu dau unitate deplină cărții, ea putând fi citită, după cum recunoaște chiar autorul ei, de la oricare pagină.
Preotul, conf.univ., dr. habil, Constantin Necula, prodecanul Facultății de Teologie Ortodoxă, Sibiu, semnează un emfatic Cuvânt înainte – Miorița sau coloana vertebrală a infinitului neînfrânat, într-un limbaj liturgic debordând într-un lung șir de metafore care mai de care mai expresivă, în siajul limbajului ortodoxist. Pentru a ilustra cele afirmate ar trebui citate cele 10 pagini. Lăsăm cititorul să se delecteze prin propria-i lectură.
Autorul cărții vine cu o Lămurire referitoare la demersul său exegetic: „Cercetătorii anteriori ai Mioriței au înțeles-o ca pe un text profan, deci exoteric, și ne-au oferit explicații contradictorii, întunecoase și deprimante. Nu polemizez cu ei, ci îi apăr [vom vedea că procedează tocmai invers]. Nu aveau acces la cărțile de referință publicate după trecerea lor la nemurire și nici nu aveau cum să cunoască exigențele științifice ale metodologiei de cercetare din zilele noastre”.
Să-i plângi de milă pe cercetătorii români!
Și continuă dl. Ravini „lămurirea”: „Eu abordez Miorița ca pe un text sacru și tainic, deci esoteric. Aplic o metodologie nouă și ajung la cu totul alte concluzii, luminoase și înălțătoare” [până la stele]. Modest și obiectiv, cum se consideră, dl. Ravini își încheie „lămurirea” mărturisindu-și speranța că „noua generație de cercetători vor ajunge la rezultate mult mai bune și mai îmbucurătoare . Principalul este ca Miorița să fie repusă pe înaltul piedestal unde au pus-o elitele intelectuale din Occident și de unde unii cercetători au exclus-o cu interpretări defăimătoare, care jignesc demnitatea de român”.
Care sunt „cărțile de referință” și „metodologia nouă” vom afla pe parcursul lecturii cărții d-sale.
După lectura cărții, putem reconstitui frazele care lipsesc din Lămurire: „Eu repar toate aceste neajunsuri și nedreptăți”; „Dacă vreți să înțelegeți și să apreciați Miorița la adevărata ei valoare și frumusețe, urmați-mă pe mine”.
Să trecem la textul exegezei. Începem cu câteva observații prilejuite de capitolul 1 „De la ce am pornit și la ce am ajuns”, pentru a demasca ego-ul supradimensionat al autorului, care patronează cartea. Dl. Ravini uită că trufia e mare păcat. Iată doar câteva exprimări, care împânzesc textul: Eu demonstrez; eu arăt; eu analizez; rezultatul cercetărilor mele; scopul demonstrației mele. Dar să lăsăm textul să vorbească: „rezultatul cercetării mele ajunge la concluzii radical diferite de concluziile dominante ale cercetării de până acum a Mioriței” și, fără să clipească din ochi, dl. Ravini susține că „Tot ce s-a scris despre Miorița e plin de contradicții și inadvertențe, cât și de grave erori metodologice ale cercetării, iar adesea chiar de inexplicabilă ignoranță a definițiilor sau a unor importante lucrări științifice de referință”. Repetându-se, dl. Ravini își autoevaluează cercetarea: „Spre deosebire de cercetarea veche, care a abordat Miorița ca un text profan și exoteric, eu analizez variantele ca texte sacre, cu conținut esoteric, tainic, ermetic, ce prezintă un mit fundamental”. Domnia sa lasă să se înțeleagă că până la el niciun român n-a „văzut universalismul conținutului de idei și sentimente din Miorița. Eu demonstrez – cu sprijinul în lucrările de referință ale unor universitari de renume mondial, că Miorița oglindește o problemă fundamentală a sufletului omenesc, a tuturor oamenilor, de pe toate meridianele, din toate culturile, din toate religiile și din toate timpurile, de când este omul pe pământ și cât va mai fi omenire”. Ca de obicei, nu lipsește repetiția pleonastică.
În capitolul 2, trece în revistă „erorile din metodologia cercetării Mioriței” ale celor de dinaintea d-sale. Practicând o polemică distructivă, foarfecă pe toți înaintașii – îl menajează în parte pe Adrian Fochi. E necruțător cu Blaga, luându-și ca „martori” pe Henri H. Stah și G. Călinescu, tocmai pe cei care n-au înțeles nimic din filosofia lui Lucian Blaga și din studiile lui Mircea Eliade despre mituri și istoria religiilor.
Despre Eliade, printre altele, spune că „acreditează interpretarea juridică a filosofului Pavel Apostol (pseudonimul lui Pol Erdos)” și că Eliade condamnă pe toți cei care au văzut în Miorița un conținut mitologic. Dl. Ravini mai afirmă că Eliade i-a îndemnat pe români să fie slugile altora. Dacă citea cu atenție sporită, fără parti-pris studiul Mioara năzdrăvană din volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han și dacă citea cu atenție ce afirmă Victor Kernbach despre studiul lui Eliade („Faptul că aici e <
Cum te-ai rătăcit, tu, Eliade, din cauza nepriceperii și a ignoranței!
Din cele arătate până acum (exemplele pot continua), autorul cărții Miorița până la stele polemizează justițiar cu înaintașii săi, specialiști în Miorița, pe care îi foarfecă mărunt, avocățește și, ca un procuror, întocmește rechizitoriul. Prin tot ce afirmă despre Miorița, dl. Ravini se acreditează ca proprietar al adevărului. Pe zeci de pagini, el „bate apa în piuă” (Mihai Posada).
Polemizând cu Blaga și Eliade, dl. Ravini, luându-l ca scut pe C.G.Jung, afirmă o idee „originală”, pe care Blaga și Eliade n-au fost capabili s-o aibă: „Mioara este o personificare a sufletului ciobanului. Ea simbolizează partea feminină din sufletul omului, numită Anima […], iar câinele […] simbolizează partea masculină, Animus. Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. […]. Moartea este un alter ego al ciobanului și se încadrează în fenomenologia călăuzei spirituale (mistagog). Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior, o pregătire psihologică în vederea ritualului de inițiere”.
Plin de sine și mândru, autorul cărții spune: „Am fost îndrumat, verificat și aprobat de doi profesori universitari emeriți suedezi” [Gudmar Aneer și Folke Josephson]. Buni cunoscători ai folclorului și literaturii române și a studiilor de pe mapamond despre mit și religii, și a celor de antropologie, psihologie, sociologie, trebuia să fi fost ce doi emeriți universitari, dându-și girul pentru savanta cercetare a dl. Ravini. Cei doi „universitari emeriți” se coboară la nivelul învățăcelului.
Capitolul 3 al cărții începe cu: „Analiza mea pornește de la zece întrebări”. Autorul le descrie amănunțit pe 15 pagini. Dintre cele zece întrebări, cea mai incitantă este a zecea: „Ce elemente din text pot fi caracteristice pentru perioada când a fost creată Miorița”. În căutarea răspunsurilor, se bazează pe trei criterii: „1. Elemente care se pot lega de indo-europeni, 2. Elemente ce se pot lega de pre-indo-europeni, 3. Perspectiva genului. Concluziile la care se ajunge pe aceste trei criterii converg spre o datare a creării Mioriței pe vremea pre-indo-europenilor, în paleolitic și matriarhat, Miorița era deja alcătuită și circula oral înainte de apariția indo-europenilor în preistorie”, încât Urballade poate fi veche de opt sau zece mii de ani. Miorița poate fi mai veche decât Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia, care au o vechime de 7000 sau 8000 de ani și poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat. Variantele conțin elemente ce pot proveni din cea mai veche societate de vânători arhaici”. Vom reveni asupra afirmațiilor din acest capitol.
În capitolele următoare(4-25) găsește răspunsul la cele 10 întrebări, analizând 23 de teme-probleme din conținutul și semnificațiile Mioriței. Întregul demers analitic se întemeiază pe „perspectiva sinoptică” și metoda „calitativ-comparativă” a celor 983 de variante ale Mioriței.
Cele mai multe răspunsuri la cele zece întrebări stau sub semnul întrebării.
Din cele 23 de capitole, se impune atenției analiza Baltagului, romanul lui Mihail Sadoveanu, în comparație cu Miorița. Dintre concluziile, parțial originale, pot fi reținute: Sadoveanu „nu a transpus Miorița din versuri în proză”; „Baltagul și Miorița au în comun doar simplul fapt că se încadrează în tematica pastorală”; „Baltagul este o operă de sine stătătoare”.
„Putem ști când a fost creată Miorița” e capitolul forte al eseului. El conține concluzia finală irefutabilă, din perspectiva autorului. E un capitol cu multe idei îndrăznețe, ca să ne exprimăm elegant. Ca de obicei, eseistul se războiește cu toți predecesorii săi: „Miorița poate avea rădăcini în cultura și religia pre-pastorală, a vânătorilor” și forțând „dovezile” dl. Ravini susține idei năstrușnice, iterând afirmații anterioare: „Miorița este mai veche decât mitologia indo-europenilor ce guvernează patriarhatul și epoca neolitică. Așadar Miorița a putut fi compusă în paleolitic”; „Miorița oglindește o societate aflată în epoca de piatră [!?]”; „Miorița reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea și mitologia din culturile indo-europene. Miorița oglindește o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia greacă, nordică sau decât scrierile mitologice din India, mai veche decât poemul lui Ghilgameș, care este mai vechi decât piramidele egiptene și e considerat ca fiind cea mai veche operă literară, cu trei milenii mai veche decât Biblia Septuaginta, alcătuită în secolul al III-lea î.Hr., din ordinul faraonului de origine macedoniană Ptolemeu II”. Concluzia: „Concluzia mea este că textul inițial al Mioriței, numit convențional Urballade și din care s-au desprins ulterior toate variantele, ca ramurile dintr-un trunchi, era definitiv structurat înainte de așezarea tracilor în spațiul mioritic”. Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia, care au o vechime de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit și recitat sau să cânte Miorița – urballade. În mod sigur, textul inițial al Mioriței era definitiv structurat înainte de cultura Hamangia și de așezarea tracilor acolo unde îi știa Herodot. Rezultă fără îndoială că societatea din Miorița trăiește în paleolitic”.
Toate afirmațiile lui Victor Ravini au caracter apodictic. Pentru ideile sale și modul de susținere al lor, putem acorda exegetului Ravini o diplomă cu multe semne de exclamare și întrebare.
Ca și în celelalte capitole, și în acesta abundă referințele la „opere de referință” din domeniul: mitologiilor, religiilor, filosofiei, antropologiei sociologiei, semnate de autori eminenți, necunoscuți de specialiștii români [ce ignoranță!]. Toți apreciați cu superlative: Josef Campbell „unul din cei mai renumiți interpreți ai miturilor”; Richard H. Jamet a scris 26 de cărți; Nelson Pike e un „preeminent filosof al religiilor”; o proeminentă universitară germană”; „profesor emerit de filosofia misticismului”; „specialist în mistica comparativă”. Unuia, pentru a-i arăta personalitatea și competențele, și pentru a arăta cât de informat este, îi întocmește fișa de identitate civică și profesională: „Josef Palitella – american de origine italiană, căpitan în US Air Force în anii 1942-1946, veteran de război, demobilizat, profesor de filosofie la Kent University, consilier la Departamentul of Easterm Religions de la CIA. Dl. Ravini e de-a dreptul ridicol. Multe din trimiterile comparative sunt irelevante sau nu au nici o tangență cu obiectul cercetării. Respectându-și metoda „calitativ-comparativă”, dl. Ravini aduce în ecuație autori și opere literare, mituri, doctrine religioase de pe diferite meridiane geografice și din diferite epoci istorice [n-are rost să le enumerăm], dintre care multe nu au vreo legătură sau relevanță cu obiectul Miorța [Na! ne-am molipsit de la dl. Ravini, căzând în păcatul repetițiilor]. Din ecuație nu lipsesc Moise, Iisus, biblicul Pavel, Orfeu, mistica Tereza…
„Pasivismul, resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului nostru”, afirmă dl. Ravini. Pentru a combate viguros patriotic pe cei care susțin acest lucru, exegetul Mioriței imaginează o joacă de-a ora de istorie: „Știm de la Herodot că strămoșii noștri geți trăgeau cu săgeți în sus, spre cer asupra zeului lor de prim-rang […]. Ne tragem din străbuni aprigi, care cutezau să tragă în zeul atotputernic și să amenințe cerul nesfârșit […].
Mulți generali romani, ridicați dintre soldați, au fost proclamați împărați de către soldații recrutați din neamurile lor de la Dunărea de Jos. […]. Au salvat prin acțiunile militare imperiul de la prăbușire […].Generalul Aetius, originar de pe malul Dunării dobrogene, a nimicit hoardele lui Attila și i-a eliminat pe huni din istorie, într-o singură bătălie […]
Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială […]. El era dac din Timoc, pe malul drept al Dunării […]. El e timocean de-al nostru, cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă tocmai pentru că definesc caracterul românilor. […]
Nu poate fi pasiv și resemnat un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoriu și mulți alții, bine-cunoscuți [sic!], alături de toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrătesc mereu, cam la fiecare generație. Răscoala de la noi din 1907 a fost cea mai mare revoltă populară din Europa după răscoala condusă de Horia, Cloșca și Crișan și după războiul țărănesc din Germania de pe vremea lui Luther. Tot ce au făcut românii din totdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale …]”.
În fierbințeala lui patriotică, dl. Ravini uită să-l pomenească pe craiul munților, Avram Iancu.
Suntem reîntorși la patriotismul ceaușist. Am citat in extenso pentru că „ne-a impresionat“ superba lecție de istorie patriotică oferită de dl. Ravini.
În multe pagini, autorul cărții Miorița până la stele alunecă în logoree și nesfârșite repetiții. Dacă era mai riguros și mai ponderat, adică mai cu picioarele pe pământ, cele 250 de pagini ale cărții, fără nicio pagubă, puteau fi reduse la 150 de pagini. Toate minusurile semnalate și bogăția citatelor din „autorii de referință”, în unele cazuri chiar preluări de texte și idei, arată originalitatea relativă a exegetului Mioriței. Cercetătorul nostru impresionează prin lista bibliografică care cuprinde 130 de poziții la care se adaugă cele 286 de nume din Indice, fiecărui nume indicând și numărul de apariții, număr ce trece de 300 sute, dacă n-am greșit numărătoarea. Din lista bibliografică lipsesc câteva titluri românești]?!]: Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc, 1, Miorița, Ed.C.R., 1979; Gh. Vrabie, Poetica Mioriței. Studiu stilistic, Ed. Academiei, 1984; Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței (ed. Dim 1991); Ion Itu, Poemele sacre – Miorița și Meșterul Manole, Ed. Orientul latin, Brașov,1994; Ștefania Mincu, Miorița – o hermeneutică ontologică, Ed. Pontica, 2002.
Să nu fi cunoscut dl. Ravini aceste cărți de referință? Mă îndoiesc.
Finalul eseului sună solemn și imperativ a testament: „Avem datoria să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o traducătorii și cititorii străini [nu românii] […]. E o datorie față de civilizație să împărtășim tuturor bogăția culturală a strămoșilor noștri”.
Testament poate fi întregit cu ideea, nu exprimată direct, ci implicit, care ar suna cam așa: „Dacă vreți să înțelegeți și să apreciați Miorița la adevărata ei valoare, trebuie să mă urmați pe mine, Victor Ravini”.
Munca prometeică (analiza și prelucrarea a 987 de variante ale Mioriței, consultarea vastei bibliografii cu notele de subsol, paginile de pledoarie pentru „metodologia nouă” pe care o folosește) n-au dus la realizarea unui opus care să se înalțe până la… stele.
Diana TRANDAFIR
EUGENIE
s-a mai aprins
o lumină
La marginea
lumii parcă s-ar naște din nou poezia
Licornii cu suflet bun domesticesc
herghelii de oameni fără-adăpost
bolnavi
uitați de rudele lor
copii ai nimănui
nebuni cu pecetea
legată cu o cordeluță de fum
S-a mai aprins
o lumină
Ottilia ARDELEANU
Despre luminile și umbrele unui început de drum
Volumul „Lumini și și umbre” al autoarei Carmen Cristina Oltean, apărut în anul 2022 la editura SiTech, Craiova, pare un basm în care binele și răul, aflate în permanentă dispută, ies când unul când altul în față, exercitându-și puterea și abilitatea, interschimbându-și rolurile astfel încât să stabilească nostalgie, iubire, smerenie, patos, incertitudini, îngrijorări, momente inubliabile ale vieții.
Îngenuncherea este clipa absolută, cea în care eul liric se dedică chemării creative. În fața cuvântului nu poți decât să te înclini, să faci o reverență. Sau, și mai bine, să te închini.
Nu întâmplător volumul se deschide cu poezia dedicată mamei, omagiu celei care nu mai este, plânsul/ râsul fiind echilibrul între a fi și a nu fi, între acum și atunci, între durere și liniștire, între lumini și umbre: Cu tine plâng și râd, mă sfătuiesc. Mama este însăși esența vieții, stâlpul curajului, dăruirii și dorinței de a trăi. Și, ca și când s-ar fi renăscut, poeta o ia de la capăt, elogiind clipele memorabile, trăite ori închipuite, aflându-se în balans perpetuu cu propriul sine.
Jocul luminilor și umbrelor, din poemul eponim, este, de fapt, prețiosul sentiment, unicul care face schimbări în bine de-a lungul vieții, iubirea. Această stare este abordată ca o chemare fără glas, ceva asemănător lucrurilor frumoase din jur, dar nepalpabile, imateriale: Ce ai turnat în ochii mei,/ Sălbăticește sângele în vene/ Ce mi-ai șoptit de tot aud un cânt/ Ostatică mă ține unui dor nestins/ Ce nu se soarbe, nici nu se mănâncă/ Nu-i de cules, nici pași nu are, nu e cărare/ Nu e nici nufăr, lac, sau cer/ Și totuși înflorește. Iubirea este văzută de autoare ca o stare de taină, ceva ce înseamnă pururea natură și natural, cum iată, în poemul Taina, pe care îl citez integral: Ne vom săruta/ Precum ploaia își mângâie lanurile/ Aprinzând maci, în grânele coapte/ Din mângâieri îmbătate de soare/ Regină a nopții taină/ Dăruindu-și parfum în răcoare/ Marea îmbrățișând stâncile/ Retrăgându-se ca să revină, să ceară/ Cu voluptate mușcând din mal/ Fără să ia nimic/ Întorcându-se iar și iar.
Iubirea este și ispita, păcatul primordial, niciodată nu vei ști încotro te duce și ceea ce poartă în ea: Nu înțelegi ce șerpi adăpostești!
Marea, un alt subiect des întâlnit în acest volum, este exact adâncul sufletului, unde găsești calmul necesar, numai că la suprafața apei sunt neliniști, tulburări, valuri, controverse. Marea poate fi stârnită, nestăvilită, agitată ori liniștită, văzută direct în lumina ochilor: Pesemne că ai găsit adâncimile mării în ochii mei/ Precum și luna ce-o smintește, soarele ce-o încălzește. Ori, autoarea se crede parte din ea: Pesemne că am fost o sirenă a mării/ De-i simt așa de mult valurile trepidând, astfel încât puterea sa de înțelegere este pe măsura fenomenelor naturale referitoare la mediul marin.
Poezia lui Carmen Cristina Oltean este simplu redată în cuvinte. Nu excelează în metaforă și nu este căutată. Ea vine prin discursul cel mai firesc, cel mai aproape de real și sentimental. Este trăire de moment. Expresie a unui suflu instantaneu: Când au înflorit salcâmii/ M-a răpus un fior. Totuși, vibrația de moment contează. Și consider că acest fapt îi caracterizează versurile. Neepatante, dar surprinzător de calde.
Repetițiile fac parte din scenariul liric al autoarei, de parcă nu s-ar încrede în sine decât după ce își reamintește anumite simțiri, acțiuni, procese, și aș exemplifica cu sublima cădere, un titlu reușit, care-mi amintește de Rudyard Kipling: Am să-nvăț de la frunze/ Cântul și alintul verii/ Să-mi aprind sângele/… Am să-nvăț de la frunze/ Un ultim sărut să am pe buze/… Am să-nvăț de la frunze liniște și tăcere/ Simfonii și evanghelii. Frunzele sunt laitmotive care vizează moartea și învierea, zborul fără o țintă, căderea și revenirea. Reprezintă un tablou în transformare, așa cum este și viața, pornind de la acel verde crud și ajungând la stacojiu-ruginiu, de la creștere și până la desprindere de ramură și de trunchi, așa cum și copilul devine adult și se îndepărtează de părinți, alegându-și propriul zbor.
Folosindu-se de pasaje biblice ca puncte de referință pentru unele dintre poemele sale, autoarea se întreabă și își răspunde, filosofând, despre adevăr și dreptate, despre omenie și dragoste, trădare și respect, păcat și mântuire etc. Mușc din adevăr precum din mărul copt, iată voluptatea pentru cunoașterea adevărului și respectarea lui.
Carmen Cristina Oltean elogiază în câteva rânduri copacul, falnic și drept, dar cu soarta vieții pecetluită de prădătorul de lemn, cel care îl doboară cu securea ori gaterul pentru a-l prelucra ori pur și simplu pentru a-l arde. Copacul, care întruchipează arborele vieții, are un destin nu tocmai de invidiat. Te întrebi, cititorule, dacă știi de suferința lui? Odată cu doborârea lui, și păsările își pierd rostul! Acum zace doborât, arvunit altei meniri/ Fără adio, fără cortegiu/ Plâns doar de pasărea prădată de cuibul ei/ Ne despărțim, lăsând în urmă promisiuni/ Că ne vom revedea/ La sărbătoarea copacului jertfit/ Devenit masa îmbelșugatelor ospețe/ Mângâiați de vântul ce-i șoptea copacului visele muritorilor/ Tânjind tihnita umbră,/ Deslușind plânsul sfâșietor al păsării vitregite.
Carmen Cristina Oltean trăiește între teluric și celest, asemenea zborului păsărilor. Spontaneitatea cu care se regăsește în spațiu și timp o determină să se afle când printre lucrurile materiale, când în metafizic. Transcenderea versului său nu este deloc o sforțare, ci vine din încercarea de a înțelege lumea cu tarele ei.
Aceasta este o nostalgică, sentiment care o încearcă deseori în discursurile sale poate și pentru faptul că a plecat din țară de ani buni, iar locurile natale, obiceiurile, tradițiile, oamenii locului o răvășesc și o întorc în lumea copilăriei, în lumea satului, acolo unde timpul trecea fără griji, în normalitate, cu visuri și cu o încărcătură morală extraordinară. Uneori, nălucile, iluziile, închipuirile țin loc de hrană spirituală și sufletul poetei se domolește. De fapt, ridicarea acestor greutăți se face prin scris, atunci când Carmen își așterne gândurile, nădejdile, amintirile pe foaia de hârtie, ori direct pe computer.
În poezia lui Carmen Cristina Oltean, simți că aceasta dăruiește din preaplinul său, că ține morțiș să împartă binele și frumosul cu semenii săi, cu cititorii: Cele mai frumoase gânduri/ mi le-am urzit eu/ Cele mai frumoase lucruri/ mi le-am înfăptuit eu/ Cele mai frumoase cuvinte în scrisori/ mi le-am scris eu/ Cele mai frumoase vise/ le-am chemat eu/ Și totuși nu pot trăi/ fără a le împărți…
Sub impulsul visului poeta zboară, călătorește în timp și spațiu, se metamorfozează în personaje de care își amintește, retrăiește momente din trecut: o lebădă, unicornul suav etc.
Pentru Carmen, cuvântul este trăinicie, destin, casa visurilor… Și iată ce spune aceasta: În brațele cuvintelor/ Simt mângâieri, altfel spus, cuvântul este mângâiere în viața unui om trecut prin greutăți și sentimente ireversibile. Cotropită de dor, poeta mărturisește că lucrurile simple: o privire, un zbor, mângâierea ierbii, seninul cerului, lanurile aurii, salcâmii, zefirul și toate atingerile duioase o impulsionează și îi oferă bucuria de a se regăsi în sine și în trecutul său, martor al fericirii de a fi și de a se exprima. Ea afirmă, de asemenea, că Am săpat în stâncă să fac loc luminii,/ Să mi-o dăruiesc mie. Ei bine, omul dedicat scrisului are întotdeauna de urcat un munte. Muntele valorii!
Singura prezență vie în fortăreață/ Era inima mea îndrăzneață – așa își încheie autoarea acest volum în care luminile cresc peste umbre și le estompează.
Cred că lumina spirituală va deschide calea spre bine. Îi urez autoarei un drum luminos, întru cuvânt și iubire!
