Spații culturale nr. 97 (11)

Codruța VANCEA

Jocul de-a robotul

închid sertarul cu stylus-uri atașate ecranelor
nu-mi convine niciunul anume
să desenez sau să scriu
dimineața se suie în zona crepusculară
eu după ea sus pe scară
de acolo văd un om în curtea mea
după o vreme stă cu mine la masă
omul și anxietatea sa
nu ești femeie-robot? mă întreabă
eu nu socot, îi răspund
n-ai sârme în partea stângă la subsuoară?
mă caut
mă uit
nu am!
devine din ce în ce mai uman și îmi cere o cafea
râdem colorat și rotund
până când insist să-l desenez
mi se pare că s-ar putea să-i placă imaginea sa
fermecătorul blond coborât la mine în ogradă
deschid sertarul
iau un stylus la întâmplare
între timp el se ridică consternat
tu, femeie-robot, i-auzi, crezi că mi-e frică
că mă poți ataca din a ta baghețică?
încep a înțelege că-s foarte puternică
cu stylus-ul în mână
râd cu capul pe spate
încerc să-i explic
că aveam dinți de lapte și codițe copil fiind
că iubeam să cânt la pian
că plângeam după bunica
că desenam de când eram atâtica
mă privește din ce în ce mai îngrozit
ce robot!
ce robot!
versiunea asta nu am mai întâlnit!
pleacă grăbit
rămân în prag o vreme cu anxietatea lui
mă retrag
în zona crepusculară

Joc math

Îmi desenez curbe de cerc
Mă plimb pe ele ca o furnică
Nu mă desprind oricât de periculos stau cu capul în jos
Nu cad
Mă dau în ele ca-n leagăne

Valeria MANTA TĂICUȚU

Colecționarul de răni

Noul volum al lui Teodor Dume, „Călătorie în jurul unei lacrimi”, adună poeme confesive, grupate în două teme fundamentale, singurătatea și moartea. Experiențele personale se cristalizează elegiac/ meditativ în mesaje lirice de o sinceritate mai rar întâlnită: „singurătatea e o formă a vremii/ în care/ te ascunzi/ de teama să nu te afunzi în tine/ în timp ce te prefaci că trăiești…” („O formă a vremii”). Marea trecere este presimțită cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare înserare, într-o lume toxică, în care viața nu mai e decât „un gard de sârmă ghimpată”: „nu nu vreau să cred/ că-mi pot înlocui viața/ aerul e toxic și lumea din jurul meu/ mă înghiontește cu privirea/ și timpul se întoarce împotriva mea/ e mult prea devreme sau poate/ mult prea târziu/ să ridic ancora/ prinsă de cadavrul aceluia/ care am fost/ la ceasul în care/ am depus peste lacrimi și suferință/ o coroană de flori roșii/ mă uit în ochii ei și văd o singurătate/ ce s-a sinucis din dragoste întârziată” („Viața, un gard de sârmă ghimpată”). Teodor Dume practică un stil elegiac, sentimentele de melancolie/ tristețe fiind înglobate în meditație și, adesea, filosofări pe tema vieții și a morții, a rolului poetului în lume, a sensului pe care îl are existența etc., dar trebuie remarcat că, numeroase poeme au tonalități de psalm: „o, Doamne!/ am lacrimi în suflet și sunt trist/ mai lasă-mi câteva fărâme din ziua de mâini/ ca să-mi pot pregăti sufletul…” („Din inima mea a evadat o lacrimă”), depășind profanul pentru a accede la spațiul sacru. Uneori, aproape cinic în meditația sa, poetul bagatelizează moartea: „nu mi-am ales ziua în care/ o să mor/ deși/ știu că voi fi strigat/ pe numele de botez/ o să aștept în întuneric/ ca un iubit la primul său sărut/ mă voi ridica de pe locul meu/ și voi privi înspre răsărit/ apoi/ o voi ruga pe fiică-mea/ să tragă întunericul de pe mine/ și când o să deschid ochii/ în fereastră va sta Dumnezeu// nu-i cine știe ce/ și cu moartea asta// un fleac…” („Moartea din vis, un fleac”). De obicei, însă, tema este tratată cu seriozitatea celui care știe că sfârșitul, în ciuda tuturor speranțelor pe care le-am nutri, este aproape: „îmi vor ciopli crucea/ din ultima lacrimă rămasă nescursă” („Călătorie în jurul unei lacrimi”).
Universul personal se construiește în jurul familiei: copiii, cărora li se lasă un testament liric, apoi părinții, cu care se înfiripă dialoguri imaginare și care își păstrează locul în viața poetului chiar și după ce au plecat „la capăt de drum/ unde se odihnesc sufletele” (Ștergarul în care mi-am uitat copilăria”). Meditativ/ sentimental, poetul nu are inhibiții atunci când își exprimă în discursul poetic sentimentele de iubire, nostalgia, fiorul în fața trecerii inexorabile a timpului, de aici structura de cascadă a câte unui poem, întins uneori pe pagini întregi, cu versuri scurte, care-ți taie respirația.
Putem vorbi despre o liniște tragică a poemelor, chipurile celor plecați departe plămădindu-se din pace și lumină: „liniștea spartă/ de întâiul cântat al cocoșului/ îi va reconstitui chipul/ o lumină va țâșni din/ răsăritul târziu/ separându-i chipul de umbră” („Ștergarul în care mi-am uitat copilăria”); Teodor Dume alege câte un element simbolic (ștergarul alb din copilărie), asemenea cântăreților de jazz care se opresc la o temă, dezvoltată apoi în ample frazări/ improvizații melodice: „ștergarul alb/ în care/ mi-am uitat copilăria – /singurul suvenir de la mama -/ îl port la piept/ și mă prefac uneori/ că o văd/ ținându-mi capul pe genunchi…/ cu firul tors din lacrimi/ coase cerul de marginea pământului/ ca să nu-mi fie frig”; rezultă „o furtună de cuvinte nerostite/ se înalță înspre cer” („Din inima mea a evadat o lacrimă”).
O altă temă importantă în volum este relația personală cu Dumnezeu, spațiul celest fiind asemănător cu cel terestru, de la felia de pâine la cafeaua de dimineață, de la cină până la ritualurile aparent domestice: „Știu că o să plec în locul în care/ Dumnezeu își prepară/ cafeaua de unul singur/ pentru o felie de pâine o să-l rog/ să mă lase seară de seară/ să-l spăl pe picioare înainte de culcare” („Eu, Dumnezeu și lacrima din colțul ochiului”). Smerenia/ umilința alternează cu gesturi de revoltă care rămân mai mult în intenție: „nu știu dacă am vrut să fiu ceea ce sunt/ însă Dumnezeu s-a grăbit să-mi dea/ o umbră și un nume apoi/ s-a debarasat/ de mine/ ca de o durere” („Un fel de arendă”), iar singurătatea și plânsul intră în rutina domestică („îmi tot exersez plânsul/ în fața crucii din lemn de cireș”).
Interesant este că Teodor Dume se vede în ipostaza de colecționar de răni și mai puțin ca poet creator de lumi imaginare. De fapt, imaginarul lui poetic este populat cu personaje din trecut, e drept, uneori transformate în icoane (mama, mai ales, dar și tatăl care „a fost un om bun/ avea ochii albaștri ca cerul la amiază/ și le făcea cu ochiul văduvelor din sat” – „Tata”), iar spațiul rural nu este transformat în tablou, ci este mai curând sugerat prin câteva elemente cu valoare de simbol: fântâna, clopotul ori turla bisericii, livada din spatele casei părintești. Poetul nu selectează descrierea ca procedeu artistic, preferând narațiunea de tip poetic, bazată pe memoria afectivă în care s-au întipărit mici întâmplări, secvențe lipsite de importanță cândva, dar al căror sens se cristalizează odată cu trecerea timpului, accentuând senzația de pustiu/ de pierdere și singurătate: „toate lucrurile sunt mici/ întâmplător sau nu/ Dumnezeu privește și tace/ acum eu sunt cel care trudește/ prin casă/ liniștea înspăimântă” („Tată, e 4 aprilie”). Explicația o găsim într-un poem mai scurt: „Ca un tablou, viața”: „privit din stânga pare rotund/ dinspre răsărit/ puțin alungit/ și din toate cele patru puncte/ pare la fel/ o dimensiune/ una singură/ doar umbra crește și descrește/ până la un punct…”.

*Teodor Dume, „Călătorie în jurul unei lacrimi”, Editura Castrum de Thymes, 2024

Teodor DUME

Necesitatea de a fi

Am o rană pe inimă cusută
cu fire din sângele lui Dumnezeu
prin care
dacă aș vrea să mă uit
aș vedea lumea de dincolo de noi

Fântâna din care bea Dumnezeu

uneori vreau să fiu doar cel care sunt
să uit de vocile celor din jur
să-mi mărginesc gândul
asemeni cerului de peste deal
în asfințit
sau poate fântâna
zidită lacrimă peste lacrimă
din care o să bea Dumnezeu

din trupul meu firav și plâns
să împrăștii lumină
peste cei care vin însetați și obosiți
ca să privească în fântâna
din care bea Dumnezeu

sau poate aș putea fi
un om rău
măsurând înaltul cerului
cu ochii dați peste cap
ori chiar
un șarpe zelos
ce-și lasă urma dinților
pe lacrima căzută pe fundul
fântânii

dar vreau Doamne să fiu cel care sunt

nu mai am glas
trupul meu încă respiră
și va da apă
pentru fântâna zidită

lacrimă peste lacrimă
din care o să bea Dumnezeu

să nu mă faci Doamne

să obosesc în zadar
lasă-mă să fiu cel care sunt…

La capătul celălalt al firului era Dumnezeu

aseară m-a sunat cineva
cu număr ascuns
m-a întrebat despre toate cele
dar despre mine
nu m-a întrebat nimic
știa totul
chiar și cu ce costum
sunt îmbrăcat
la orele dintre noapte și zi
apoi am aflat că știe
în ce an și în ce zi m-am născut
mi-a spus „La mulți ani”
la capătul celălalt al firului
era Dumnezeu

Gândind la tata…

demult nu-l mai aud pe Dumnezeu tușind
și nici pe tata strigându-mă
să-i duc sus pe acoperiș
o cană cu apă
știu că ultima dată
când
l-am văzut pe Dumnezeu lăcrima
iar lui tata
îi sângerau mâinile și picioarele
i-am strâns picioarele de obrazul meu
și i-am oprit sângerarea
m-a privit lung
ca și când
iar aș fi făcut vreo boacănă
apoi mi-a spus:
poate că la noapte
mă va chema Dumnezeu
ca să-i duc o cană cu apă
tu ești bărbat
să nu mă aștepți că
drumul o să dureze o veșnicie…

Mihai VINTILĂ

Biblioteci de zăpadă sau povestirea în poezie

Armanda Filipine, în volumul „Biblioteci de zăpadă”, ne propune o poezie de o sensibilitate aparte, în care se conturează o lume a imaginilor delicate și a simbolurilor profunde. Această colecție de versuri creează un univers poetic în care natura și emoția umană se întrepătrund, rezultând o meditație lirică asupra existenței și a relației dintre om și cosmos.
Cunoscută în arealul Brăilei ca promotor cultural, Armanda Filipine s-a hotărât greu să publice în volum. Prima sa carte a apărut abia în 2019, cu un titlu care o reprezintă: „Poezia și râuri de cafea”.
În acest al doilea volum, Filipine face uz de imagini naturale pentru a reflecta asupra sentimentelor și trăirilor interioare. Primăvara, cerul, câmpiile și grădinile înflorite devin fundaluri pentru o simfonie a vieții, iar roua care „stropește artistic” înalță aceste tablouri la rang de artă efemeră. Poezia sa este una contemplativă, care ne conduce printr-un peisaj al sufletului, unde cerul se desparte „în două”, simbolizând tensiunea dintre două lumi – una enigmatică și tăcută, alta vibrând de povești străvechi și încă necunoscute.
Această dualitate dintre tăcere și poveste, între enigme și revelații, este un fir roșu care se desfășoară de-a lungul volumului. Poveștile neantologate și lipsa biografiilor sugerează ideea unei memorii colective pierdute, dar încă vii în biblioteci metaforice, adânc ascunse în zăpadă. Zăpada, la rândul ei, este un simbol al efemerității, dar și al purității, sugerând că aceste povești, deși trecătoare, au o frumusețe și o valoare de o dualitate nemuritoare. „Primăvara cântă simfonii/ În grădini înflorite/ Stropite artistic cu rouă/ Pe toate pietrele și pe câmpii// Se desparte cerul luminii în două/ O primă parte dezleagă enigme/ Ascunse în peșteri de inimi/ Și-n brațe-nțepenite de tăceri/ Neumezite de lacrimi nicicând/ O altă parte cutremură firi/ Și spune povești de lumi străvechi/ Ale unor autori neantologați încă/ Fără biografii și pietre funerare.//… Aceste povești, amintiri/ Undeva în cărți frumos așezate/ Pe rafturi cuminți/ În biblioteci de zăpadă”.
În poemul „Marea, vântul”, autoarea explorează dimensiunea ludică a poeziei. Metafora scrierii poeziei „pe apa mării” și legănarea ei în vânt evocă o viziune dinamică, fluidă asupra creației. Poetul devine un copil care aleargă după fluturi, un joc inocent și efemer, dar care ascunde o reflecție profundă asupra condiției umane. Vântul, ca forță incontrolabilă și imprevizibilă, este și el
un personaj al poeziei, un mediator între gândurile poetului și lumea exterioară, dând viață versurilor și râzând împreună cu pescărușii, martori ai acestei efervescente complicități. Această ușurință în jocul cu elementele naturale reflectă o detașare matură față de marile întrebări existențiale, poetul îmbrățișând efemeritatea cu un zâmbet plin de acceptare. În același timp, se simte o chemare profundă de a se lăsa purtat de forțele naturii, de a fi învăluit în fluxul și refluxul vieții, fără să încerce să o controleze.
„Poezia se scrie pe apa mării/ se dă în leagănul vântului/ copil alergând după fluturi/ îi cer să intru în joc/ îmi aburește gândurile/ și râde cu pescărușii”.
„Ecou” este un poem profund personal, care aduce în prim-plan legătura dintre iubire și natură. Imaginile naturale sunt aici utilizate pentru a descrie o intimitate spirituală și emoțională. Ideea că „iarba ar crește din mâinile tale” și că s-ar putea țese „cămăși de lumină verde” sugerează un nivel înalt de conexiune între iubit și natură, unde fiecare gest capătă o rezonanță cosmică. Ecoul este metafora perfectă pentru această relație, deoarece el nu este doar o repetare mecanică a sunetului, ci o prelungire a unei emoții, a unei trăiri, a unei prezențe. În versurile „dacă ai ști că trăiesc numai cu inima ta/ M-ai lăsa să dorm și să visez ecoul din ea”, autoarea ne transmite o formă de abandon total în fața iubirii, o iubire care transcende spațiul și timpul, devenind însăși esența vieții și a viselor sale.
„Dacă ar crește iarba din mâinile tale/ Aș țese cămăși de lumină verde/ Pentru pădurile blândelor nopți/ Aș împleti vise care nu se destramă/ La orice adiere de vânt ori de teamă/ Dacă ar înflori sânziene din ochii tăi/ Le-aș pune buchete în ferestre de rouă/ Aur pentru toate zilele cu senin conturate/ Și-apoi aș cerne pentru pâinea de dimineață/ Făina din grâul iubirii fără de sfârșit/ dacă ai ști că trăiesc numai cu inima ta/ M-ai lăsa să dorm și să visez ecoul din ea”.
Nu toate poeziile sunt unitare ca nivel artistic. Cele despre care am făcut referire mai sus mi s-au părut însă reprezentative pentru lirica actuală a Armandei Filipine. Există și scăderi, precum poeziile „Munți de lumină”, „La fereastra primăverii (II)” sau „Orașul lectură”, unde fie ideea nu este bine conturată, fie autoarea s-a grăbit în a exprima idei care apoi și-au găsit propria matcă mai puțin reușită.
Volumul „Biblioteci de zăpadă” de Armanda Filipine se remarcă printr-o poezie introspectivă și contemplativă, care explorează relația dintre efemer și etern, între tăcere și cuvânt. Este un volum în care emoția este subtilă, dar profundă, în care imaginația este chemată să descifreze enigmele ascunse printre versuri delicate. Poeta creează o lume lirică în care tăcerile și poveștile coexistă, într-o armonie de o frumusețe fragilă, dar intensă. Armanda Filipine creează povestirea-poezie.

*Armanda Filipine, Biblioteci de zăpadă, Giroc, editura Castrum de Thymess, 2024, 90 pagini.

Fevronia SPIRESCU

Se mai bat și pisicile, uneori, dar se împacă în final

Literatura pentru copii nu este prea ușor de stăpânit. Este nevoie de empatie și emoții generate de sufletele și mințile celor mici, de preocupările lor, de argoul lor, de stările lor de spirit ș.a.m.d. Sunt lucruri de care ai nevoie ca scriitor pentru copii.
Irene Postolache este o scriitoare cu douăsprezece cărți deja apărute și multe articole publicate în revistele de literatură din țară, cu premii la concursuri și festivaluri naționale de poezie și proză, care se recomandă singură.
Cărțile autoarei surprind foarte bine aceste aspecte. Mai întâi lumea celor mici cu animale și obiecte familiare drept personaje, cu care orice copil și-a început existența și a trecut la descifrarea lumii în care a apărut. Fie ele doar niște obiecte din casă ori animale, transformate în personaje, toate se descurcă cumva prin tot felul de aventuri, la care participă cu emoție și cititorul. Astfel, aflăm că o mătură este cam vorbăreață, că un iepuraș vrea să urce pe munte, deși este foarte mic, descoperim un împărat care s-a săturat să mai fie împărat, a obosit și nu mai vrea, pur și simplu. Poveștile Irenei ne plimbă printr-o mulțime de întâmplări care poartă cu ele niște adevăruri, niște principii, lecții de viață discret strecurate în text, fără emfază ori sfaturi moralizatoare cum găsim prin alte locuri, multe dintre ele prea directe și deranjante pentru mințile suficient de agere ale cititorului.
Stilul autoarei se schimbă când vine vorba despre piesele de teatru pentru cei mici. E și normal, fiind piese de teatru. Dialogurile sunt antrenante, repetate, atunci când se insistă pe replică, uneori personajele se adresează publicului, antrenând astfel și audiența, reușind să o implice în poveste, indicațiile scenice, necesare și ele, sunt prezente acolo unde e cazul și nu cred că un teatru pentru cei mici ar greși, dacă le-ar pune în scenă. Asta, dacă nu le-a luat deja în vizor vreun regizor.
Cartea la care m-am oprit este și ultima apariție și este o carte pentru cei care vor să citească, nu doar să frunzărească. Cele 318 pagini nu sunt de colo. Dar contrar dimensiunii, cartea se parcurge ușor, pentru că sunt mai multe aspecte de luat în seamă în această carte.
Mai întâi, ceea ce-ți atrage atenția este textul tipărit. Acesta arată în stilul acela jucăuș, nou la noi, care scoate în evidență un cuvânt, o expresie, ce pare să strige la noi. Desenul, deși alb negru, la fel, se adresează ochilor și minții celui care citește, într-un stil caricatural, bine pliat pe secvența descrisă în text ( meritul ilustratoarei Anda Toma).
Urmează apoi structura narativă a cărții: povestea este secvențiată pe zile, într-un stil cinematografic în care scenele se derulează rapid, urmărind aventura, întâmplarea, în sine și nu neapărat povestirea ca scriitură. Autoarea se descurcă perfect în modul acesta de interacțiune cu publicul cititor, ca și în piesele sale de teatru.
Și nu în ultimul rând ar fi tocmai povestea. Mi-am imaginat, inițial, că iar dau peste niște tipare deja bătătorite, așa cum vezi în cărțile de dincolo de ocean, multe traduse și la noi și care au prins destul de bine la un mare segment de public. Tiparul de care vorbesc ar fi: nu-mi place școala deloc, colegii, profii, părinții, vecinii sunt „nașpa” cu totul, bullying-ul este prezent peste tot etc., încât mulți dintre cititori au ajuns chiar să creadă că așa este normal într-o școală, într-o familie, o societate și au trecut chiar la implementarea acestui mod și aici. Din păcate!
Nu este cazul. Aici este vorba despre Anabella, o fetiță de unsprezece ani, care așteaptă ca tatăl, (pe care-l iubește foarte mult, în lipsa mamei, moartă) să-i inventeze și să-i ocrotească visele și visurile. De la o vreme însă, curios lucru, tatăl este ocupat să reorganizeze realitatea, adică să facă rost de o nouă familie, unde să aibă loc Anca, prietena și viitoarea mamă a Anabellei și Robert, fiul ei, viitorul frate vitreg al Anabellei, un băiețel mai mic decât fetița, care intră mereu în încurcături. Asta dă peste cap toată existența fetiței, cea prin prisma căreia vedem acțiunea.
În pofida conflictelor dintre cei doi copii, conflicte inevitabile, fiind obligați să conviețuiască, există în cartea Irenei Postolache fragmente pline de un lirism emoționant și gesturile Anabellei de a se îmbrățișa cu geaca mamei pentru a o simți aproape îți strecoară sub gene o lacrimă. Alteori, după câte o boacănă de-a lui Robert și o pedeapsă primită de acesta, simte compasiune și pentru el și, stând de vorbă cu Grigore, motanul, își imaginează că nici pentru el nu o fi fost ușor să se mute în altă casă. E posibil, își spune Anabella, să-și fi lăsat o mulțime de prieteni și colegi de școală pe acolo, de unde au venit.
Încetul cu încetul relația cu Anca se schimbă, mai ales după o sesiune de cumpărături ca fetele, ceea ce nu se întâmpla cu tata. Anca este mai pricepută la hainele pentru fete, iar motanul trece ușor, ușor, în tabăra adversă, adică la Robert, care se înțelege perfect cu tata, ca băieții, cu preocupările lor fotbalistice ori pescărești.
În partea a doua a cărții, cei doi copii au parte de aventuri ce se petrec în două tabere diferite. Anabella simte primii fiori de dragoste pentru un băiat cu care face cunoștință acolo. Sentimentele ei sunt delicate și cu o gingășie deosebită exprimate de autoare, iar Robert scapă basma curată din niște aventuri care se lasă uneori cu oarece bullying din partea celor mai mari ori cu spaima de a nu fi descoperit pentru farsele puse la cale de el și de prietenul lui cel mai bun, Body.
Cartea Irenei Postolache se bazează pe un stil spontan, antrenant, unde își află locul și lirismul deloc de neglijat, iar subiectul ei atinge, cum am demonstrat, situația în care se află multe familii ce încearcă să-și formeze una nouă, din diferite motive. În final, se armonizează relațiile, care inițial par ireconciliabile. Cartea surprinde cu empatie situația celor doi copii, a Anabellei îndeosebi, și dovedește din plin faptul că autoarea știe și limbajul, și preocupările, și a pătruns frumos în sufletele și emoțiile stârnite de aventurile protagoniștilor cu care se identifică deplin, mai ales cu Anabella.
Nu rămâne decât să-i dorim mulți cititori și multe alte cărți, căci, nu-i așa? Pisicile se mai bat, uneori, dar se împacă în final.

*De ce se bat pisicile?, autor – Irene Postolache, ilustrator – Anda Toma, Editura Creator, Brașov, 2023

Alexandru CAZACU

O mie de ani Noiembrie

Datoria lucrurilor este să ofere fericire
chiar și în absență spui tu zâmbind
ca și cum de azi înainte
va fi o mie de ani Noiembrie
Glasul ți se asemănă cu ecoul vocilor
unor actori la repetiții în sala teatrului
cu scaune roșii și stucatură aurie
Atât de vii par frunzele
căzute peste lespezile cimitirului din estul orașului
când totul este luminat de steaua
încolțită între o seară și alta unde
măreț este tot ce nu se întâmplă

Mai frumoasă decât Louise O’Murphy

Ochiul meu te fotografiază
întinsă peste sofa

cu trupul tău alb ca un far
pentru brațele mele în movul
acestei serii târzii
când peste pielea noastră
lumina lasă discrete tatuaje
iar tu ești mai frumoasă decât
tânăra irlandeză Louise O’Murphy
imortalizată pe pânză
de Françoise Boucher
într-o cameră de la etajul casei săsești
aflate de la întretăierea
unor alei ale burgului
ce se absoarbe în paharul
plin pe jumătate cu trecut
sub insomnia păsărilor din turnul unei bresle
și tăcerea de cositor topit ce ne înconjoară
ne rănește și ne vindecă

Pasărea măiastră

Erau zile când puteam să prindem pasărea măiastră
lăsând ușile și ferestrele deschise
iar o încredere nemăsurată în ceilalți ne făcea fericiți
Sufletele caselor se ridicau la cer
prin hornurile acoperișurilor
asemenea unui fum papal
Amintirile își schimbau între ele dezamăgiri
și un tigru trecea apatic pe axul bulevardului
printr-o lumină fină și albastră
iar soarele ieșea din zid
ca o imensă cărămidă portocalie
peste pielea albă a trupurilor noastre
vinovați că ne-am închipuit
nu o lume mai bună
ci această lume mai bună

Așteptare

Eu te aștept într-un anotimp care înlătură
alte anotimpuri prin orașul dunărean
mic și lipsit de cochetărie
la ora crepusculului sângeros
unde fiecare are o viață pe măsura suferinței
iar gravuri cu reproducerile lui Egon Schiele
se înmulțesc în cafenelele
prin care ne-am trecut fericirea
Fiecare frază rostită este ca o despărțire
de propriul tău râs și plâns
Melodia „Torna a Sorrentino‟
se rostogolește pe singura pietonală
străjuită de castanii suferinzi
unde mănunchiul de frunze este ștergarul
în care zeii își lasă fața