Propoziții pretențioase – Arhonda
Trudisem.
Numai noi știm cum a fost. De-alde copii de oameni cu poziție și stare habar n-aveau cum este să cauți să faci din orice nimic un lucru util și cât de cât să arate binișor. Nu era piață pentru nici de unele. Kitchuri, „chinezării” (nostalgic, tânjeam după calitatea micilor orezari: tenișii albaștri cu talpă albă, mingile de ping-pong, paletele de tenis de masă, gumele parfumate de șters…; de-ar fi fost chinezești; intraseră toate ciurucurile în comerțul românesc, de-ți era frică ce cumperi), copii proaste ale tuturor produselor. Cine avea bani să dea pe un crocodil, pe un glob…? Tii! Așa e! Făcusem și eu două globuri cu pătrățele de oglindă! Chinul de pe lume! Degete lipite de prenadez, eșecuri, reluări, căutări de motorașe – noroc cu Viorel, avea încă sute de piesulici electronice, părți de aparate electronice nenumărate -, de transformatoare, de filtre de lumină (nu-mi aduc aminte de unde le-am achiziționat și pe acestea). Crocodilul…. Așa-i zicea Robert Matache unuia dintre aparatele de lumini din discotecă (dar asta avea să fie abia la finalul lui 1995). O cutie arcuită pe față, acolo unde erau două rânduri de filtre mici – cam șase centimetri avea latura fiecărui pătrat -, prin care lumina era trimisă cu „parcimonie” controlată. Eu îmi făcusem propriul set. Pentru tobe felinarul suspendat cu trei lănțișoare de o platbandă cu arcuiri de secol 19, un glob pe a cărui suprafață cădea lumina dintr-un reflector prins de o altă platbandă, pe care m-am hotărât să o agăț tocmai de prima dintre „cocoașele” sălii de restaurant. Tot așa, mi-a surâs Fortuna fiindcă interiorul era capitonat cu plăci de pal furniruit, din cel gros, încât am putut prinde holțșuruburi. Nici de astea nu știți cum erau. Aveau doar cap de șurubelniță dreaptă. Pentru a asambla partea feroasă cu cea lemnoasă, ferească sfântul! Se fabricau înainte holțșuruburi foarte butucănoase. Până să-și facă loc în pal, învârteai de se strica capul. Și-o luai de la început cu învârtitul. După două rânduri de înșurubări parcă ridicaseși o jumătate de oră câteva mii de greutăți (pe bucăți, bineînțeles). Pentru tobe și celelalte două reflectoare ce băteau din lateral găurisem draperiile (până la refacerea din temelii a restaurantului, cred că prin 2011-2012, ele se puteau vedea de cum intrai și aruncai privirile în stânga, spre scenă. Rămăsese chiar și platbanda din tavan. Când părăsisem cârciuma, nu mai avusesem la îndemână o scară atât de înaltă ca să o scot și gândeam cumva că vreodată mă voi întoarce. Cum s-a și întâmplat. Doar că n-am mai montat nimic din accesoriile de cu trei ani în urmă. Mintea mea însă avea să mai inventeze ceva. Ambient aranjat. Ce lipsea? Un nume și un afiș. Vă puteți închipui că, deși cântam de câteva luni împreună și căpătasem destulă notorietate în foarte scurt timp, nu ne numeam nicicum. Cum trebuia arogată o titulatură, nu greu mi-a fost să spun OK și cele două litere să devină blazon. În fine, un afiș necesar. Unul totuși care să rămână. Cam cum sunt astăzi roll-up-urile. Transportabile și foarte greu degradabile. Din ce? Din plastic din care se confecționează fundurile de tobe. Tamba a devenit astfel furnizorul materialului cadru. Eu creatorul. Fiindu-ne dragă muzica americănească, a fost firesc să aleg un prototip, un model al steagului USA. Deci OK într-un sfert din plan, iar pe sferturile rămase stele. Zis, făcut și așezat la loc de cinste. M-am hotărât să-l arborez sus, la vedere, tot cu prindere de draperie.
