Spații culturale nr. 97 (7)

Marieta RĂDOI

Se caută probe,

moartea e întotdeauna suspectă.
Se constată că lipsa de logică
duce la un sfârșit iminent.
Bilanțul victimelor e îngrijorător,
nici nu știm numele exact
al lucrurilor
și orice confuzie te face din poet,
filozof.
Numai că nu toți filozofii
trăiesc dramatismul
la maximum
și niciunul dintre ei nu a murit
de suferința unui poet.

Și toleranța e dispusă

la riscuri.
Părerile de rău
suportă consecințe grave.

Am vrut să mă revolt,
dar revoluțiile
nu întrunesc prevederea legală,
deci, nu sunt valabile.

Și-atunci, mi-au confiscat permanența
și m-au lăsat temporar,
provizoriu.

Într-o zi, poporul meu
va ridica spre soare mii de mâini,
împreună cu propria mea
mână.

Totul e limpede,

nu sunt nici mai vesel,
nici mai trist
când trec prin singurul zid,
iar zidul se sperie când vede
cât de ușor se poate trece
prin el.

eu însă nu sunt decât cel care
mi-a rămas alături.

(din volumul „Rujeolă de dat pe buze”, Ed. Egal, Bacău, 2024)

Marin RADA

TELURIC

Coborând de pe muntele alb,
pictorul își rânduiește culorile,
cu verdele crud,
cicatrizează sufletele
femeilor singure
și pune nebănuitele întrebări
amurgului sângerând…

S-ar putea ca lumina stelelor
să nu existe,
deși el o întinde pe șevalet,
dimineața în zori,
respirând.

S-ar putea să nu existe
nicio catedrală în care
să se refugieze tăcerea
deși, cuprins de teluric,
pictorul întinde culoarea…

FLUTURI DE NOAPTE

Nu știu când mă trezesc din rând, afară,
un ram uscat, un timp încremenit,
un foc mocnit sub crengile de ceară,
un strop de sânge-n vârful de cuțit.

O clipă-aștept, pe ziduri albe, ora,
Sisif își duce crucea grea de lemn,
cu pleoapa larg deschisă, aurora
îmi lasă peste-amurgul zilei semn.

Și mă-ndoiesc de mine ca de-o carte
pe care-am zămislit-o prea târziu,
înveșmântând tăcerea orei sparte,
aș vrea cu iarba verde să o scriu…

Târziu dispar, cum fluturii în noapte

orbesc sub felinarul încă viu…

UN CAR ALEGORIC

Mereu în balanță
ziua și noaptea,
lumina și umbra
între ploaie și foc.

Privesc cerul
prin fereastra în care
îngeri coboară
fără noroc.

Noaptea își cerne
prin frunze lumina,
plină de stele,
din loc în loc.

Mereu în balanță
viața și moartea,
un car alegoric
de foc…

UNGHIUL MORT

Retras în mine ca într-un sicriu
la-ntretăieri de ample coridoare,
îmi șterg de praf cuvintele când scriu
și ele-mi spun când inima mă doare.

În unghiul mort oglinzile nu mint
se-aud scrâșnind zăvoarele la porți
și nu mai pot ieși din labirint
și inima din piept o joc la sorți,

Înfiorați pereții stau să cadă,
se face întuneric și mi-e frig,
pe umeri port un munte de zăpadă
și nu pot niciun înger să mai strig…

Mă-nchid în mine ca într-un sicriu,
deși nu mă mai vedeți, sunt viu…

HAZARD

Eu foarte rar mă uit la ceas și-mi pare
că timpul stă pe loc și plânge,
sunt clipe neștiute-n calendare,
care au scris destinul meu cu sânge…

Puteam să cred că orbii au puterea
de a vedea cu ochii minții-n timp
și vor mărșălui în taină după vrerea
vreunui semn din vechiul anotimp.

Voi fi un vânător vânat de alții,
la masa mea veți fi aproape toți,

eu foarte rar mă uit la ceas și-mi pare
că timpul, neștiind, m-a tras la sorți…

INTROSPECȚIE

Fără nicio amprentă
ziua ca o liniște albă,
anotimpurile, orele, clipele,
câțiva trandafiri,
aerul fierbinte ca o inimă,
mestecenii, brazii subțiri,
toate se întorc în mine,
câte un pic,
,,tu de ce ai rămas,
doar trăiești în afara lumii”
mă întreabă floarea de mac
răsucită-ntr-un spic…

Zadarnic mă prefac
că știu totul,
despre mine n-am aflat încă,
nimic…

UN ȘIR DE COCORI

Nici mie
nu îmi ajung cuvintele,
las câteva fraze neterminate,
uneori punctele de suspensie
ascund alte cuvinte,
gesturi sau lacrimi.

Acum s-a zguduit pământul
și au căzut ziduri, temnițe,
patimi…

De o viață locuim împreună
sub acoperișul de nori
dar mâine vom pleca, fiecare,
pe la casele noastre
și vom scrie, pe pietrele albe,
scrisori.

Pe cer,
puținele noastre cuvinte
seamănă cu un șir
de cocori…

IREVERSIBIL

Nu pot întoarce clipa-n veșnicie,
aud un ceas în vechiul turn bătând,
în catedrală orga, sine-die,

cu sunete înalte peste gând,
Târziu visez o luntre fără cârmă

trecând prin sălcii de tăceri și stuf
și mâzgălesc pe pagina din urmă
un nume ce se pierde în văzduh,

Nu pot întoarce clipa-n veșnicie,
și nu-mi va fi nici mâine mai ușor,
sub jugul clipei ce va fi să fie,
nu cer să intru într-un alt decor…

Doar cer o simfonie cu simetrii înalte,
un nume simplu-ntre coperți de carte

TĂCERE

Sufletul meu a crescut
mai mult decât trupul,
ca o aură revărsată,
un nimb,
respirând odată cu el,
începutul
n-am să pot niciodată
să-l schimb.

Îmi pasă
dacă duce pe umeri
o stâncă
ori, ca și mine,
o cruce de flori,
mângâiați de lumina adâncă,
îmbrăcăm aceeași cămașă
în zori,

Privirile ni se-întâlnesc,
pentru-o clipă,
pe ramura de măr înflorit,
el spune o rugăciune
în pripă,
eu, din tăcere-n tăcere,
ivit.

Rodica BRETIN

BUNICA ȘI ORAȘUL

N-am avut noroc de bunici. În loc de patru care să mă răsfețe, am prins-o în viață doar pe bunica din partea mamei. Deși m-am născut la oraș, până la trei ani am crescut la Vlădeni, satul unde ea avea o întreagă gospodărie cu găini, porci și vite, grădină de legume și o tarla cu cartofi și sfeclă.
Pe vremuri avusese mai mult pământ: un loc de pășune pe dealurile dinspre Perșani, numite Lazuri, o parcelă de pădure și două de teren arabil, unul către Dumbrăvița, altul în lunca Râului Homorod. Loturile erau mici, iar ea și bunicul munciseră pe rupte să le agonisească. El umplea carul cu boi cu var pe care, ca și alți vlădăreni întreprinzători, se ducea să-l vândă în Regat, unde pleca cu săptămânile. Între timp, bunica vedea de muncile câmpului, de gospodărie și de cei patru copii. Era o femeie zdravănă, care mânuia la fel de bine coasa, furca ori săpăliga și putea să umple singură șura cu fân, pătulul cu porumb sau pivnița cu cartofi. Bunicul aducea bani din negoțul cu var, cartofi și porumb. La țară viața nu era scumpă, oamenii trăiau din ce creștea și cultiva fiecare, iar satul n-avea tentații care să-i îndemne să fie cheltuitori. Părinții mamei puneau deoparte ban peste ban, ca să cumpere pământ. Așa făcuseră și părinții lor înainte, așa era felul de a fi al oamenilor din Țara Bârsei, cumpătați și strângători. Ardelenii nu își păstrau câștigul la bănci, nu-l investeau în aur, nici în acțiuni la fabricile din oraș. Nu și-ar fi pus la bătaie economiile pentru foloase nesigure, nici n-aveau încredere în guvernanți sau politicieni. Un singur lucru li se părea de neclintit pe lume, așa cum erau munții în umbra cărora trăiau.
„Pământul nu ți-l ia nimeni“ era o vorbă pe care transilvănenii și-o treceau unul altuia din tată în fiu, din mamă în fiică. Generații întregi cuvintele astea au fost pline de miez și adevărate – până ce n-au mai fost.
Ajunși la putere printr-un capriciu al istoriei, comuniștii au hotărât că toți trebuie să fie egali – în sărăcie și lipsuri. Confiscarea pământului, numită de ei colectivizare, a început în 1949, învelită întâi în promisiuni mincinoase. Nimeni nu voia să fure avutul țăranilor – Doamne ferește de așa ceva! – spuneau activiștii de partid la adunările din fața Primăriilor, luând ca martor un Dumnezeu în care n-aveau cum să creadă. Nu, sătenii ardeau de nerăbdare să scape de povara proprietăților, să-și vadă parcelele lucrate în devălmășie și fertilizate cu îngrășăminte chimice care otrăveau solul, în locul gunoiului de grajd. Și astfel marile CAP-uri pe care zburdau faimoasele utilaje agricole ieșite din uzina Tractorul au început să înghită loturile sătenilor.
Nu pe toate deodată. Țăranii sunt înțepeniți în ce-au apucat din moși-strămoși. Pe unii nu i-au convins nici vorbele frumoase, nici amenințările și impozitele menite să îi aducă la sapă de lemn, nici bătăile sau închisoarea, poate doar moartea… La fel ca alții din satul ei, bunica rămăsese cu un petec de pământ în spatele grădinii. Partidul, milos din fire, lăsase fiecărei familii câte un lot-două, cât să nu moară de foame. Însă fără iarba cosită în lunci și izlazuri, de unde fân pentru animale? Decât să le vadă mâncând scoarță de copac în iernile grele, sătenii le-au donat, din nou, de bună voie, fermelor zootehnice. Crezând că roata istoriei nu se va mai întoarce, unii, mai slabi de înger, s-au grăbit să se lepede de tot ce aveau, punând pe foc actele de proprietate, de teamă să nu fie luați drept chiaburi și să ajungă la Canal sau la tăiat stuful în Deltă, taberele de vacanță unde erau trimiși dușmanii poporului și de unde puțini s-au întors ca să povestească prin ce au trecut.
Comunismul n-a fost însă prima nenorocire care i-a fost dată bunicii, nici cea mai mare. Din 1939 a trebuit să își crească singură copiii după ce omul ei a pierdut lupta cu un ulcer netratat la vreme, în chiar anul când pe băiatul lor cel mic l-a răpus una dintre epidemiile ce bântuiau la răstimpuri satele.
Când am venit eu pe lume, CAP-ul din Vlădeni înghițise deja pământul tuturor fără să-l mestece, pământul pe care n-ar fi trebuit să-l poată lua nimeni, așa cum nimeni nu mută din loc munții. Cât despre vite, bunica vânduse cei patru boi și carul ca să își poată trimite fetele la liceu, la oraș, iar pe bivolițe le dusese la ferma de lângă sat, decât să le vadă mâncând iarna mărăcinii uscați de pe câmpul ce era acum al tuturor și al nimănui. În grajdul ai cărui pereți se abureau altădată de căldura atâtor răsuflări, rămăsese doar o bivoliță ce dădea tot mai puțin lapte, așa cum porcul supraviețuitor se învârtea stingher în îngrăditura de scânduri. Și cam atât, dacă nu socotim găinile din coteț, în care dădeau iama dihorii veniți din păduri, furișându-se în curți la adăpostul întunericului.
Gospodăria bunicii rămăsese doar umbra a ce fusese odinioară. Cele două fete ale ei erau în oraș, măritate și la casa lor. Amândouă îi tot spuneau c-ar fi bine să vândă ce mai avea și să se mute la Brașov, locuind cu una dintre ele, ori pe rând cu fiecare. Bunica însă nu se îndura să își lase animalele pe mâna cine știe cui, iar Lunca cea înflorită să nu fie cea dintâi priveliște pe care să-i cadă ochii diminețile. Dar mai ales trebuia să aibă grijă de Gheorghe, băiatul ei cel mare. Gheorghe nu era cum trebuie. La patruzeci de ani devenise un uriaș blând cu mintea necoaptă, iar bunica îi ducea grija la fel ca atunci când era copil. Însă ea nu întinerea și îi venea tot mai greu să se descurce cu toate. Într-una din ierni a căzut de pe scară când voia să se urce în pod, după un sac de mălai. Fetele ei au dus-o la spital și, până s-a înzdrăvenit, Gheorghe a rămas la niște neamuri din sat… După întâmplarea aceea, bunica a început să vină mai des la oraș, pentru câte o săptămână-două, până ce o potopea iarăși dorul de casă și neliniștea pentru Gheorghe, deși tata le plătea celor care vedeau de el, iar banii erau rari și prețuiți la Vlădeni, unde orice se dădea la schimb: carne pentru ouă, ouă pentru lapte, zece găini sau șase gâște pentru un purcel nou-născut. Bancnote aveau doar cei care își luaseră serviciu în urbe și făceau naveta la vreo fabrică – iar aceștia se numărau pe degete.
La Brașov, bunica stătea întotdeauna la mama, fiindcă locuiam la casă. Mai bine o curte cu mulți vecini decât un apartament de bloc − ori așa umbla vorba în orașul vechi. Mătușa mea, tanti Suzi, venea des să o vadă, iar câteodată îi despletea cozile și îi pieptăna părul. Tata îmi citise din poveștile fraților Grimm despre prințesa Rapunzel, închisă într-un turn de o vrăjitoare rea. Bunica avea părul alb și nu ca spicul de grâu, nici atât de lung încât un prinț să se poată cățăra pe el, măcar până la etajul unu. Eu însă, care eram tunsă băiețește ¬− ca mama să mă spele mai ușor când îmi băgam capul prin pânzele de păianjen din pod sau mă umpleam de scaieți − am fost foarte impresionată de cosițele bunicii.
Primii trei ani din viață i-am petrecut în lumea satului – am zis asta, nu? Acum, când bunica venise în lumea mea, era rândul meu să îi fac cunoștință cu orașul, care eram convinsă că îmi aparține, laolaltă cu alte o mie de lucruri menite să o impresioneze.
Unii oameni se simt în largul lor oriunde. Alții se potrivesc într-un anume loc, unde i-a așezat viața dintru început, iar când îi scoți de acolo devin stângaci, stânjeniți, parcă tot timpul gata să își ceară iertare fiindcă au adus noroi pe o pardoseală abia spălată. Așa era bunica. Dacă la țară fusese ca peștele în apă, la oraș nu își găsea rostul. Aici nu trebuia să coboare de cu zori la fântână, apa curgea la robinet, chiar dacă uneori tulbure sau cu rugină. Salata verde și ceapa nu creșteau în spatele casei, ci stăteau în lădițe pe un raft, roșiile de la Aprozar erau mai mari decât cele din grădină deși mai puțin gustoase, iar castraveții veneau din serele Codlea, unde nu îi bătea bruma. Ouăle pe care acasă le aduna unul câte unul de prin cuibare, aici le aducea tata, de la Alimentara, câte treizeci pe un carton. Și ce fel de găini făcuseră ouăle acelea, cu gălbenușul atât de palid? Bunica le privea cu suspiciune, iar pentru un lucru ar fi pus mâna în foc: din ele n-ar fi ieșit niciodată pui… La Brașov nimeni nu spărgea lemne ca să aprindă focul în cuptor. Pâinea venea cu camioanele, în lăzi de plastic, de la fabrica unde vetre uriașe coceau sute de pâini odată. Lumea orașului era rânduită altfel și adesea de neînțeles pentru bunica. Cu unele lucruri se putea obișnui; cu altele, nu.
Se simțea inutilă. La Vlădeni era în picioare la primul cântat al cocoșilor, se scula cu o mie de treburi de făcut pentru ziua aceea și se culca după ora găinilor, fără să le fi dus pe toate la bun sfârșit. La Brașov n-avea decât o misiune, pe care și-o luase singură: să aibă grijă de mine. Și, cum a descoperit repede, noua sarcină era cât cele din sat la un loc – și încă ceva în plus. „Băiata asta e ca argintul viu“, se plângea bunica de câte ori mama pleca de acasă lăsându-mă în grija ei, ori mai degrabă pe ea în seama mea.
Cel mai mult îmi plăcea să o uluiesc. Eram pe teritoriul meu, al orașului, trăind într-o minunată lume nouă pe care i-o prezentam bunicii cu mândrie de proprietar. Și aveam ce să-i arăt! Întâi, telefonul cu fir și cifre pe un cadran, dar altfel decât la ceas. Roteam discul cu degetul de cinci ori, formând numărul mătușii, apoi lipeam receptorul de urechea bunicii. Când a auzit prima oară vocea fetei ei ce locuia tocmai la capătul orașului, răsunând ca și cum ar fi fost lângă ea, s-a speriat și era să scape aparatul din mână. Până la urmă s-a obișnuit cu el, ca și cu radioul, cutia cu voci, începând să asculte în fiecare zi știrile sau teatrul radiofonic. La televizor însă, n-am reușit să o înduplec să se uite – una era să audă glasuri venite de nicăieri, alta să vadă o lume întreagă micșorată, care încăpea într-o cutie din lemn și plastic!
Fiecare crede că a descoperit America tuturor posibilităților; generația sa a inventat tot ce merita inventat, lumea lui e superioară celei în care s-au născut părinții și, mai ales, bunicii lui. Mai avansată, poate. Mai bună, am niște îndoieli. De fapt, oricât de mult ar evolua tehnologia, oamenii iubesc sau urăsc la fel ca acum o sută sau o mie de ani. Iar bunica mă iubea nespus și adesea se prefăcea mai uimită sau mai ignorantă decât era în realitate față de minunile pe care i le vâram mereu sub ochi, doar ca să-mi facă plăcere.
Aveam și alte bucurii, nu la fel de nevinovate. Bunica suferea de apă la genunchi, auzisem de la părinți. Adică cum? Apa băută nu știa unde trebuie să se ducă și, în loc să ajungă în stomac, luându-se după mâncare, cobora mai departe, ca să se oprească tocmai la genunchi? Când n-o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau până în Piața Sfatului, unde iarna se ținea Orășelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe Strada Lungă, eu cu pașii mei mărunți, ea cu ai ei, înceți și poticniți.
După ce lăsam în urmă stația de troleibuze și mai aveam puțin până acasă, îmi trăgeam ușurel mâna dintr-a bunicii, mă strecuram printr-o familie ce tocmai ajunsese în dreptul nostru și mă ascundeam într-o curte. În câteva clipe bunica băga de seama schimbarea: nu mai eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, neliniștită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându-se cu spaimă când la albia plină de mașini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce își pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind-o cu milă, alții cu indiferență.
Pe câțiva îi oprea, întrebându-i „n-ați văzut o băiată, așa și așa?“, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă milițianului ce dirija circulația în intersecția cu Strada De Mijloc. Bunica însă n-avea încredere în slujbașii autorităților, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul și, mai ales, în viață.
Până la urmă se resemna să vină acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu pași grei, mergea de-a lungul balconului sprijinindu-se de balustradă. În fața ușii se oprea să își tragă sufletul, să-și adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieșea îndată și îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându-se peste apele sufletului.
– Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.
Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într-un picior și băteam din palme, încântată. O păcălisem atât de lesne!
Era atât de ușurată încât mă ierta pe loc, apărându-mă de reproșurile îndreptățite ale mamei. Iar eu mă simțeam ca Harry Houdini, marele iluzionist, după ce îi izbutise un număr spectaculos de dispariție. De-a lungul anilor am repetat scamatoria de câteva ori și de fiecare dată am reușit să îi trag o sperietură zdravănă. Era naivă, n-avea ținere de minte? Nu m-am întrebat niciodată deși, poate, ar fi trebuit. Acum, când e doar un portret atârnat în galeria amintirilor, cred cu totul altceva: mă iubea atât de mult încât era gata să îmi dea replica potrivită, oricât de ingrat ar fi fost rolul pe care o puneam să îl joace…

Lucian MĂNĂILESCU

MAMUŢII

Tăcerea pictează cu ocru
pe pereţii întunericului
vânătoarea de mâine, când
foamea va avea chip de fiară
şi va fi ucigaşă.

Aşezaţi în cerc, printre
stalactite şi stalagmite
ascuţim săgeţile spaimei
şi câinii se gudură
la picioarele noastre.

Deasupra cerul şi pământul
se cutremură:
trec turmele de piatră
ale mamuţilor.

ORAŞUL BLOND

Oraşul blond pleacă spre seară –
îl dau pisicile afară –
şi îngeraşul cu scufie
încuie frigu-n primărie

Pe străzile pustii şi tandre
se pierd domniţele bastarde
şi-n baruri înecate-n fum
ninge cu patimi şi cu scrum.

O, ce frumos oraş e raiul,
în care toţi ne ducem traiul
şi numai rareori se-întâmplă
să ne-împuşcăm, ca proştii-n tâmplă!

MĂŞTILE

Înălţăm piramide imaginare
şi umbre, fără să mai ştim unde e
Sfinxul viitorului
şi de unde până unde
deşertul e veşnic…

Acum vorbim despre istorie
şi despre măştile timpului…

În rest iubim cu ardoare
sclavia şi libertăţile ei abrupte
care spulberă nisipul.