Spații culturale nr. 97 (6)
Iulian MOREANU
Factura infestată
Al doilea an al pandemiei și bineînțeles că toți cei care așteptam la rând ca să plătim serviciul de salubritate stăteam la un metru și jumătate unul de altul (o mică „abatere” de la recomandarea celor doi metri), în dreptul semnelor trasate cu vopsea pe pardoseala de ciment de parcă erau niște praguri la proba de săritură în lungime.
Cei patru inși care aveam voie înăuntru purtam regulamentar pe față măștile chinezești neconforme și ne priveam suspicioși cu coada ochiului. Eram caraghios de tăcuți și sobri, de parcă urma să trecem prin fața unui catafalc. Toate simțurile ne erau în stare de maximă alertă, astfel încât la cea mai mică bănuială că vreunul dintre noi ar da semne că încearcă să-și reprime fie și un pui de tuse să ajungem din doi pași la ușă și să o luăm la fugă pe stradă dând din mâini ca să plesnim peste bot eventualii viruși care s-ar fi luat după noi. Nici nu-mi pot imagina ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar fi strănutat, chiar și în cot, cum ditamai ministru al sănătății nu doar că indica, ci și exemplifica la mai fiecare apariție pe micul ecran. Probabil s-ar fi lăsat și cu un mic caft.
Minim-legala coadă dinaintea ghișeului unic, pe cât de mică, pe atât de încet se mișca. Doamna care încasa banii se descurca destul de greu printre cutiile de pantofi în care erau așezate facturile, pe cartiere și străzi. Nu era încă familiarizată cu așezarea lor spațială, le lua la rând și găsea factura căutată inevitabil în ultima controlată. Din spate, stând pe un scaun ceva mai înalt o asista bătrâna casieră care în câteva zile urmează să iasă la pensie. O urmărește cu atenție, ca orice maestru pe ucenicul său și încearcă s-o ghideze prin brambureala cutiilor buclucașe (pentru ea, o harababură bine organizată), dar indicațiile primite de față cu public nu făceau decât să o irite pe „stagiara” care se comporta constant stângaci, timorată de parcă se pierduse într-un labirint și nu găsea pentru nimic în lume calea spre ieșire. Bunăvoința de bunicuță a colegei mai în vârstă nu avea rezultatul scontat pentru ea și aducea mai degrabă a instrument de tortură psihică. Când am ajuns în dreptul minusculei deschizături decupate în geamul uriaș dublat de un panou de plexiglas (pepsiglas, cum spusese o amețită ce ministresă care pândea pe la uși și dădea buzna peste elevi cu televiziunile în cârcă) cu aceeași tăietură tip ferestruică în dreptul celeilalte, mi-am spus numele și doar numărul de la casă. Din neatenție sărisem peste denumirea străzii. În condiții normale, acest lucru ar fi stârnit o reacție jovial-înțelegătoare în rândul celor de la coadă, dar acum liniștea mormântală nu a fost deranjată nici măcar cu un sunet.
– Strada? m-a întrebat noua casieră ridicându-și o clipă privirea spre mine, pregătindu-se să cotrobăie prin cutiile care-i făceau viața amară.
Viitoarea pensionară dădu ușor din cap în semn de salut.
Ne cunoaștem de câțiva ani buni. Când era „titulara” postului, de cum mă vedea, înainte de a-mi răspunde la salut și a mă întreba ce mai fac întindea mâna spre cutia corectă. Ceea ce cred că era valabil și în cazul altor clienți cu care se știa. Răspundea la salut, întindea la fix mâna după cutia în care erau depuse facturile de pe strada pe care locuia respectivul, și-l întreba ce mai face. Era ca vechile telefoniste care cunoșteau pe deasupra numerele de telefon ale tuturor abonaților. În ceea ce-o privește pe tânăra sa colegă, ar fi putut să-i spună din prima în ce cutie era factura mea, dar voia să vadă cum se descurcă.
Casiera (o să-i spun Florentina, atâta timp cât nu-i cunosc adevărata identitate – e un nume care mă urmărește nu știu de unde și din ce motiv) îmi aștepta răspunsul, poate prea concentrată, asemenea unei sportive care se așezase în blocstart, atentă exclusiv la pocnetul pistolului starterului; ridicase mâna dreaptă și nu avea nevoie decât de un cuvânt din partea mea spre a o direcționa către cutia cu pricina, după ce ar fi dat încă o roată cu privirea pe deasupra tuturor.
Peste mască avea petrecuți ochelarii cu ramă cam groasă, lipsită de feminitate și care în plus părea și foarte ieftină. Urmase cu siguranță recomandările altui deștept care apărea aproape zilnic la televizor dând tot felul de sfaturi de care până-n pandemie nu avusesem nevoie, ca și acum de altfel: cum să-și pună masca cei care purtau ochelari, pentru a nu se aburi lentilele, cum să treacă elasticul peste urechi astfel încât disconfortul să fie cât mai mic, care tip de mască este mai eficient, la cât timp să o schimbăm, cum să ne spălăm pe mâini, inclusiv între degete (cu demonstrarea de rigoare pedagogică făcută cu propriile degete de către subordonatul comandantului acțiunii) ș.a.m.d. De altfel și internetul gemea de filmulețe despre cum ne putem confecționa singuri o mască și cu ce materiale ori cu ce altceva o puteam înlocui (o eșarfă, un fular…).
– Ion Creangă, am zis, și Florentina se trezi la viață din neclintirea în care rămăsese, asemenea prințesei sărutate de prințul salvator.
Scoase dintr-o cutie pe care era trecut vizibil numele străzii mele un mănunchi de facturi prinse cu elastic. Ridică un colț al fiecărei facturi pentru a-mi căuta numele apoi trecu la alt teanc, apoi la altul, până termină de examinat conținutul întregii cutii.
– Factura dumneavoastră nu este aici, zise și deja își îndreptă privirea peste umărul meu, spre cel care în urma mea păstra „distanța socială”, gata să-mi ia locul de îndată ce mă voi retrage din fața ghișeului, sau și mai bine și mai sigur după ce voi fi ieșit din încăpere.
– Asta înseamnă că… am bâiguit.
– Asta înseamnă că nu e aici, zise Florentina și arătă spre cutie, ridicând ușor din umeri. Poftim, o mai caut o dată, adăugă binevoitoare după câteva secunde.
Ceea ce și începu să facă, urmând ritualul de mai devreme, adică luând din nou la mână întregul conținut al cutiei.
Era atât de concentrată asupra a ceea ce făcea încât îmi venea să râd pentru că avea seriozitatea unei fetițe care nu găsea bucățica de carton de care avea nevoie pentru completarea unui puzzle. Dincolo de lentilele ochelarilor îi întrezăream pupilele zbătându-se disperat-nemulțumite când stânga-dreapta, când sus-jos.
– A, uite-o! exclamă fără urmă de mulțumire, de parcă găsise o agrafă la care la o adică putea renunța.
O trase afară din pachet, elasticul rulă în mod neașteptat odată cu factura și sări cât acolo dispărând undeva pe jos. Fusese un moment amuzant care însă pe ea o făcu să-și încrețească fruntea a nemulțumire și stânjeneală. Am întrebat dacă pot plăti cu cardul și am avut impresia că în prima clipă a vrut să ascundă POS-ul în sertar. În sine, operațiunea nu necesită cine știe ce abilități ori pregătire. Se vedea însă că ea încă nu se obișnuise cu acest aparat de încasat bani virtuali. Vulpea bătrână de casieră sesiză neliniștea tinerei sale înlocuitoare și interveni spre a o salva.
– Aparatul e stricat, trebuia să vină cineva să-l ducă la verificat, dar am primit un telefon că a făcut covid și a intrat în izolare la domiciliu și nu are cine cine-l înlocui.
Se ridică de la locul ei și, după ce scoase aparatul din priză îl puse într-un ditamai dulapul metalic a cărui ușă scârțâi strident.
Noua casieră răsuflă ușurată.
Am așezat în tăvița culisantă exact suma care trebuia fiindcă era aceeași de luni de zile, ea se mai uită o dată la factură – „costă atâția lei și atâția bani”, zice, mânuiește apoi un mâner și trage tăvița spre ea. Numără banii fără prea mare dexteritate, constată că suma e cea corectă, semnează hârtia care pare trasă la o imprimantă „cu ace”, îi trântește o ștampilă sănătoasă (pocnetul m-a dus cu gândul la ghișeele din gările de altădată) și o așază în tăviță; factura ajunge în fața mea.
Florentina pare a face niște socoteli în gând, se ajută chiar și de degete pe care le mișcă abia perceptibil, termină calculele și trage tăvița înapoi. Pune în ea o hârtie de un leu și mi-l expediază prin aceeași delicată manevrare a mânerului.
– Am impresia că mi-ați dat cu un leu mai mult, zice și pentru o clipă reverul anostului halat cu însemnele firmei lăsă la iveală un ecuson timid pe care era scris doar prenumele ei: Corina, conform noii politici de personal importate de aiurea.
Cum de și-a dat seama de acest lucru n-am idee, că doar banii dați de mine îi pusese deja în sertar.
Corina (deci) își lasă apoi masca sub bărbie, pentru că nu mai poate respira prin ea.
Mă uit la ceas. E ora 12,45. Mă gândesc: dacă a început lucrul la 8,00 (cum scrie pe programul afișat), conform acelorași indicații date (și astea tot) la tv, ar cam fi cazul s-o înlocuiască; nemaipunând la socoteală timpul trecut din momentul plecării de acasă. Chiar aștept să o schimbe cu una nouă, dar nu o face. Își trece mâneca halatului peste fața transpirată, după care își scoate ochelarii și le șterge lentilele cu un colț al batistei.
Obrajii îi sunt roșii și observ că are un mic strabism. Nasul de mărimea unei nuci potrivite, ușor avântat în sus și înconjurat de o mulțime de pistrui mărunți îi dă un aspect poznaș. Buzele le are date cu un ruj care mai mult o dezavantajează.
Nu e frumoasă, dar are un ceva aparte care o face nu doar simpatică ci chiar atrăgătoare. Părul vopsit castaniu îl are tăiat în forma unei căști de motociclist de pe vremuri sau mai degrabă ceva á la Mireìlle Mathieu, coafură aproape dispărută în zilele noastre. Ceva exotic și desuet în același timp.
M-am întrebat dacă era măritată. Nu avea verighetă ci doar un inel din aur îndoielnic în care este încastrată o pietricică roșie de sticlă.
Pe sub acel halat cu aspect prăfuit, descheiat la aproape jumătate din nasturi purta un fel de sarafan dintr-un material ieftin, cumpărat din vreun magazin chinezesc.
Așadar, îmbrăcăminte modestă și accesorii pe măsură; ar mai fi de amintit un șir de mărgele de scoici mici făcute din plastic și o pereche de cercei dintr-un material galben ce începuse să coclească. Figura-i spălăcită părea chinuită de propria-i lipsă de personalitate. O priveai și o uitai în secunda următoare.
Și totuși, piticania din fața mea (să fi avut în jur de 1,60 m) mă fascina într-un fel aparte, dintr-un motiv căruia nu-i găseam nici o explicație.
Am luat leul din tăviță, ținându-l oarecum vinovat, pentru că, deși era o sumă insignifiantă, cu care nu cred că mai poți cumpăra ceva oricât de monedă oficială ar fi el, nu-l meritam și ajunsese la mine din cauza unei erori a ei.
– Dimpotrivă, cred că ați greșit dumneavoastră, fiindcă în mod sigur v-am dat suma exactă, i-am zis și am vârât leul pe sub geam ca să aterizeze în tăvița aflată în partea ei.
Viitoarea pensionară care asistase la întreaga scenă miji ochii, iar Corina luă leul și-l puse într-o despărțitură din sertarul biroului, alături de suratele ei de aceeași valoare.
O clipă m-am gândit că va scoate leul și-l va pune la loc în tăviță trimițându-mi-l din nou, eu voi face la fel și vom juca acest flipper inedit până când speriații de bombe din spatele meu vor găsi un mijloc prin care să-și manifeste nemulțumirea, pentru că erau ținuți captivi în acea încăpere sordidă și nu se știe cât de sigură, medical vorbind, în timp ce noi ne desfătam cu acel joc ce căpăta cu fiecare secundă scursă conotații erotice, iar ei simțeau imperios nevoia să iasă afară și să-și dea pentru o clipă masca jos pentru o gură de aer aseptic; ferindu-se evident de ochii celorlalți trecători.
La acest gând fantezist am schițat un zâmbet nevăzut (mascat, carevasăzică) și în mod surprinzător am observat că a zâmbit și ea din cine știe ce motiv. Masca o avea încă sub bărbie și la un moment dat a strănutat (desigur în cot, cu intenția de a-l sugruma pentru a nu răspândi în jur nici măcar un atom de eventual microb). În spatele meu „distanța socială” a crescut instantaneu la peste doi metri, iar ultimul client din coadă nemaiavând unde să se retragă a părăsit încăperea.
– Scuze, zise Corina și-și acoperi suplimentar nasul cu o batistă de unică folosință, apoi dădu din mână: nu am! E de la praf.
Adică nu avea covid.
A ieșit afară și (fost) penultimul client.
Colega ei mai vârstnică intră și ea la idei și își aduse aminte că trebuia să meargă până nu știu unde și deja întârziase; mai precis uitase. Se lovi peste frunte:
– Nu întârzii mult, văd că te descurci.
Trecu pe lângă mine cu obrajii umflați pe sub mască, fără să respire, urmând să dea drumul aerului odată văzută în stradă. Nu avea să se mai întoarcă.
În încăpere am mai rămas eu, Corina și un tip din spatele meu care se retrăsese până în dreptul ușii, dublând „distanța socială”. A renunțat să-și mai achite factura și a preferat să plece și el, părându-i-se o chestie mai sănătoasă. Înăuntru nu mai avea nimeni curajul să intre, avertizați probabil de cei ce ieșiseră precipitați. De altfel, toți cei care așteptaseră afară s-au risipit ca luați de vânt.
Corina și-a scos de tot masca și a pus-o pe un calorifer din fontă, antebelic, pentru a se usca.
Am deschis geanta diplomat – cred că sunt singurul din oraș, județ, poate chiar țară care mai folosește așa ceva (acum e cu rucsacurile, de parcă lumea merge toată ziua la munte ori în alte mici excursii) și am scos o mască nouă protejată de o punguță de hârtie foarte fină. Am strecurat-o în tăvița pentru bani și chitanțe.
– Până se usucă aia, am întins mâna spre caloriferul acoperit cu un strat de bronz sărit în multe locuri și care nu știu cât de cald era, vă rog să o luați pe aceasta. Mai am, nu vă faceți probleme.
A luat-o mulțumindu-mi din priviri dar nu s-a grăbit să și-o pună.
Probabil mai avea nevoie să-și ventileze puțin plămânii suprasolicitați.
Ar fi fost culmea să scoată bani ca să mi-o plătească. Sigur, la începutul nebuniei medicale, la farmacia inimii se găsiseră niște măști din cârpă la prețul gonflat de șapte lei, dar dispăruseră repede. Ei, șapte lei ar fi fost ceva, dar între timp lucrurile se mai aranjaseră iar acum procurarea unei măști la un preț rezonabil era un fapt obișnuit și simplu.
Mi-am zis că poate era cazul să și schimbăm câteva cuvinte, că tot rămăseserăm singuri. Și pe ce temă am fi putut s-o facem dacă nu pe cea la ordinea zilei, anume a nenorocitului de virus care ne dăduse viața peste cap. Problema era că nu știam cât de informată era pe acest subiect și pe ce „poziție” se afla: era de partea „oficială”, sau se mai uita și în gura celor câțiva „alarmiști”, „recalcitranți”, „antivacciniști” și „conspiraționiști” care de pildă vorbeau despre un mare mahăr care în loc să se ocupe de sănătate își vedea de afacerile proprii ce însemnau între altele un lanț de farmacii în care se vânduseră măști cu 15 lei, fără bon fiscal; sau dacă auzise măcar de zvonurile că se dădeau până la 800 de euro celor care „acceptau” diagnosticul de infectați cu coronavirusul blestemat, bani recuperați și cu câștig prin niște mecanisme europene obscure; sau despre intubarea bolnavilor de la ATI și îndoparea lor cu oxigen peste normal (uneori chiar de la buteliile folosite la sudură) până li se prăjeau plămânii; sau despre intrarea poliției în biserici ca să scoată enoriașii de la liturghie; sau despre aruncarea morților în groapă fără slujbă sau redusă la câteva vorbe spuse de la distanță, după ce erau băgați dezbrăcați în saci negri de plastic fără ca familia să-i vadă; sau despre.
Îmi era capul plin de astfel de lucruri, întâmplări, nenorociri, nici nu știam cum să le zic, pe care le auzeam de la prieteni ori colegi de serviciu dintre care unii mai aveau curajul să le și posteze pe internet, unde stăteau până când dispăreau ca prin minune la scurt timp. Și din câte constatasem, era o mare dispută între cele două tabere care se formaseră vizavi de virus și vaccin și nu puteai risca să abordezi subiectul cu cineva din „blocul” opus. Era ceva asemănător cu poziționarea politică imediat după 1990. Mai bine îmi vedeam de treabă.
Corina și-a pus masca dată de mine după ce a constatat că cea pe care o scosese nu mai putea fi utilizată. De altfel a și strâns-o în pumn și a aruncat-o în coșul de gunoi de lângă dulapul impunător. Urmărindu-i cei câțiva pași făcuți în partea de încăpere în care rămăsese singură am constatat că era puțin cam dudulană, ceea ce în general nu dă bine la o femeie scundă, însă în cazul ei părea că această plinătate relativă a trupului era exact ceea ce avea nevoie pentru a o face atractivă. Pașii parcurși până la dulap și înapoi i-a parcurs cu o sprinteneală de-a dreptul sexy.
Într-o clipă în care mintea mi-a luat-o razna m-am închipuit tăvălindu-ne într-un pat fără margini. Imediat îmi revin din scurta reverie și mă întreb disperat dacă nu cumva aflase prin cine știe ce mecanism obscur de gândurile mele și încerc să-mi pregătesc o eventuală apărare.
False alarm! Corina nu-i decât o pământeană obișnuită, își șterge încă o dată, temeinic lentilele ochelarilor pe care apoi și-i pune la loc și mă țintuiește cu ochii ei miopi și puțin sașii. Parcă are și un început sfios de nistagmus.
După ce plătisem factura și apoi toată zbenguiala aia imaginată cu „na-ți leul, ia-ți-l înapoi”, în mod firesc ar fi trebuit să plec.
Corina nu pare însă deranjată de prezența mea. Văzând că nu mai sunt plătitori începe să facă ordine în sertar, așezând banii pe mărimi și valori. Rămân surprins de dezinvoltura cu care manipulează la vedere atâta bănet, de față cu un străin. Având în vedere naturalețea și siguranța cu care-și face treaba nu e exclus să se bazeze pe vreo cameră video disimulată prin cine știe ce colț ori un buton de panică aflat la îndemână.
Din când în când se oprește și mă privește zâmbind. Mă simt ca un examinator pus să evalueze modul în care se descurcă la o probă practică.
Ce-ar fi să mă ofer s-o ajut la treabă? mă întreb și în secunda următoare Corina își ridică privirea spre mine și puse într-o despărțitură din sertar un teanc de hârtii de 50 de lei. Nu doar că nu-i era teamă că rămăsese doar cu mine dar se părea că prezența mea îi dădea o anumită siguranță, de parcă eram un apropiat (poate chiar iubitul ei?) care o așteaptă să termine ce are de făcut pentru ca apoi să plece împreună cine știe unde. Așează lângă teancul de 50 de lei un altul, mai gros, de 10 lei, iar restul banilor îi înghesuie pe unde se nimerește, cu o figură plictisită. Împinge sertarul care nu intră de prima dată în locașul lui și trebuie să-l scuture de câteva ori în sus și-n jos. Se ridică de pe scaun și mă întreabă brusc:
– Ce ziceți, o să scăpăm vreodată de pandemia asta?
Desigur, subiectul zilei.
Cum era cel de până-n ’90, despre cum stai cu aprovizionarea.
– Știu și eu? răspund. Până la urmă trebuie să treacă. La urma urmei, de-a lungul timpului au fost o mulțime de epidemii și pandemii, unele dintre ele de-a dreptul devastatoare, dar lumea a mers mai departe. S-o termina și asta până la urmă. În fond, planeta e un sistem cu autoreglare (a tresărit); că vrem sau nu vrem, că intervenim sau nu cu cine știe ce medicamente, legi, politici, măsuri, ori o lăsăm pur și simplu în pace. Bine, mai depinde și de când or vrea ei…
A tresărit din nou.
– Adică, ce vreți să spuneți? Care ei?
– Știu și eu? Unii le zic stăpânii lumii… Ăștia care fac și desfac totul, fără să înțeleagă că până la urmă tot la gara aia coboară toți, pe undeva pe la doi metri adâncime.
Mă bătea gândul să dau câteva nume dar m-am abținut.
– Nu cumva sunteți conspiraționist? mă întreabă.
– Ferească Dumnezeu! Nu cred că aș putea emite asemenea…
– Am vrut să zic, adept al teoriilor conspiraționiste.
– Asta e altceva, stimată domnișoară, am zis și mi-am luat mâna de la inimă unde o dusesem, ca un acuzat care încearcă să se dezvinovățească. Nu, nu sunt adeptul nici unei teorii. Atâta doar că citesc… Și urmăresc și alte surse de informare în afară de cele livrate pe canalele oficiale. Și în felul acesta mai aflu și alte opinii ale unor somități medicale de prin alte părți, inclusiv inventatorul vaccinului.
Corina tăcu preț de câteva secunde. Își dădu masca jos, se scărpină la rădăcina nasului apoi și-o puse la loc.
– Precis că nici nu v-ați vaccinat.
– Cum de-ați ghicit?
Se împinse cu scaunul în spate, cât îi permitea locul, vizibil temătoare. Luă dintr-un cuier pom o eșarfă și și-o înfășură de câteva ori în jurul feței, peste mască.
– Și cum de îndrăzniți să veniți aici? mormăi de sub acel înveliș textil pe care și-l apăsa cu mâna peste nas.
Părea îngrozită și privea în toate părțile căutând un ajutor nu se știe de la cine, sub ce formă și pentru ce. Cred că făcea eforturi mari ca să nu țipe.
Toată simpatia pentru ea se dusese de râpă, iar gândurile de a încerca să o seduc dispărură ca și cum nici nu existaseră. Prin absurd să zicem, dacă aș reuși prin cine știe ce manevre subtile să stabilesc cu ea o întâlnire, mai mult ca sigur că nu ar accepta până când nu i-aș face dovada cu telefonul că între timp am obținut „certificatul verde” ca urmare evident a efectuării schemei complete de vaccinare. Or asta ar însemna ceva timp.
– Am venit să-mi plătesc o obligație financiară, i-am răspuns dându-mă și eu un pas în spate, ca să măresc și mai mult „distanța socială” (chit că ne mai despărțeau și cele două rânduri de geam) și să-i mai alung din temeri. Sau nu e voie? Altfel aș rămâne restanțier și până la trecerea pandemiei s-ar strânge o grămadă de bani de plătit. Poate aș primi și ceva penalități între timp, cine știe…
– Și de ce nu v-ați vaccinat?
Trebuia să strige pentru ca vorbele să-i răzbească de sub eșarfă.
– Și de ce să mă vaccinez? am răspuns țâfnos, pentru că nu era singura dată când mi se punea această întrebare stupidă.
De regulă eram întrebat de către cei care deja își făcuseră docili doza, apoi rapelul, apoi rapelul la rapel și doar de foarte puțini dintre cei care încă oscilau și ziceau că „mai așteaptă”. Ce anume? Să vedem cum mai merg lucrurile. În câteva rânduri avusesem proasta inspirație pornită din buna intenție să vorbesc despre liberul arbitru, apoi de graba cu care se pusese în circulație vaccinul, „eficient și sigur”, dar am sfârșit în toate cazurile prin a fi taxat ca antivaccinist, conspiraționist (chiar așa!), iresponsabil, ins care se opune științei și era gata-gata să fiu făcut vinovat pentru toți cei care se îmbolnăveau și umpleau spitalele. Mă evitau cei mai mulți dintre prieteni, cunoscuți și chiar rude, iar la serviciu devenisem oaia neagră, fiind singurul din birou care nu era înțepat. Până la urmă am răspândit zvonul că intrasem în rândul lumii. Cu ce mă vaccinasem? Cu cutare, răspundeam, că mi-e frică de injecții și una mi-e de ajuns.
– Cum de ce? sări Corina. Pentru sănătatea proprie, a celor din jur… Refuzați un bine care costă atât de mult dar pe care nu-l plătiți și vi se oferă gratis?
– Domnișoară, sincer să fiu, mie unuia binele ăsta (și nici altul, ca să fie clar) făcut cam cu forța nu-mi prea miroase bine.
– Dar nu e deloc cu forța!
– Păi, vedeți? Tocmai pentru că nu e cu forța, opțiunea mea e să nu-l fac, și să-mi asum consecințele. În fond, cum zicea cineva, toți suntem datori cu o moarte.
– Și de ce să muriți acum? De ce refuzați viața?
Mă enervam pentru că nu mă putusem abține și intrasem în acest dialog al cărui final îl știam foarte bine. Corina scotea niște perle de care atunci când o admiram, cu câteva minute în urmă n-aș fi crezut-o capabilă. Vorbea ca un agent sanitar care ar fi fost în stare să meargă din poartă-n poartă cu seringa în mână. Mă dezumflasem de tot în ceea ce-o privea și începeam să-i descopăr imperfecțiunile și chiar urâțenia.
– Dumnezeule mare! Dumneavoastră credeți că cei care nu se vaccinează neapărat vor muri? Că aceasta este consecința logică a ceea ce ați spus. Eu aș fi mai prudent înainte de a face asemenea afirmații.
– Ei, nu am vrut să spun chiar asta… și Corina își luă din anticul cuier pom pardesiul.
Semnalul era clar. Urma să plece până undeva (și ea, asemenea colegei sale), că tot nu mai intrau plătitori de câteva minute bune, iar eu cu siguranță trebuia să ies înaintea ei pentru că era de neconceput să treacă pe lângă mine.
Am înțeles ce era de înțeles, m-am întors și am pornit-o spre ușă.
Când am ajuns în stradă, din megafoanele plasate pe plafonul unei mașini de poliție care mergea cu viteza melcului răzbătea imnul național. Am așteptat-o pe Corina să apară ca s-o întreb ce părere avea despre inițiativa ministerului reprezentat de mașina cântătoare, dar întârzia. Cine știe ce mai căuta prin sertar sau poate mă privea prin geam până când, văzând că întârzia să iasă aveam să mă îndepărtez cu pericolul meu virtual infecționist cu tot, iar ea putea la rândul ei să iasă în deplină siguranță.
Minutele treceau dar nu mai apărea. Am revenit în fața intrării, am apăsat clanța și am constatat că ușa era închisă. Când naiba avusese timp să se strecoare afară, neauzit și nevăzut, dispărând în câteva clipe în direcția opusă celei în lungul căreia priveam urmărind tonomatul volant, n-aveam idee.
Am plecat spre casă cu capul plin de gânduri contradictorii.
După câteva zile o s-o caut ca să-i spun că m-am vaccinat. Și să vedem după aia ce va mai zice și ce va mai fi, pentru că totuși nu era chiar atât de urâtă cum mi se păruse după ce ridicase tonul.
Carmen Tania GRIGORE
Privirea în sine
La țărmul mării, o femeie
devine din ce în ce mai tristă;
auzit doar de ea,
un cântec de leagăn
nu-i dă pace!
Vorbește singură,
îngerul nu se lasă văzut,
cu evlavie se apleacă
să asculte pământul
atât de primitor
genunchilor ei
încât o învăluie
în rotocoale de tămâie!
Fiecare suflare
amplifică ecoul gângav,
pliurile timpului se suprapun
în unghiuri diferite,
devin o carcasă
de anvelopă
care strivește
ceasul pierdut;
E singură
dar –
dacă ar privi în sine
ar vedea cum
un altar de icoane
îi întărește inima.
Ceremonial
Desprind câte puțin
din fiecare poem,
am defragmentat arealul semantic,
frânturi de răspuns,
fâșii de uimire
zac între cer și cuvânt;
încă o zi să termin ritualul,
nescrisa taină să o adaug
versului alb,
– un ceremonial de înduplecat
turbulențele mistice.
(Din volumul „Elemente provocatoare”, Ed. Neuma, 2023)
Stan BREBENEL
ÎN ȚARA OAMENILOR DE SUS
În următoarea zi a pelerinajului din Macedonia de Nord rămânem tot în zona capitalei, orașul Skopje. Cel mai interesant obiectiv al zilei îl reprezintă Canionul Matka, însă până acolo vom vizita o frumoasă și interesantă mănăstire.
Mănăstirea Sfântului Pantelimon
Aceasta mai este cunoscută și sub numele de Mănăstirea Nerezi, după numele pe care îl are satul în care este amplasată, Nerezi Gorno. Nu se află departe de capitală, dat ultimii kilometri parcurși sunt spectaculoși. Urcăm spre vârful unui munte unde serpentinele și peisajele ne taie respirația, la propriu. Altitudinea la care este construită mănăstirea, ca și altitudinea satului, este de 771 metri și se află pe culmile împădurite ale Muntele Vodno. De aici, de sus, la picioarele noastre se vede ca pe o tipsie capitala Skopje și împrejurimile ei. Localitatea Nerezi Gorno este ca întindere și ca populație mică. Cei mai mulți locuitori ai ei sunt albanezi. Biserica ansamblului monahal este o mică biserică bizantină având hramul Sfântului Pantelimon. Ea a fost întemeiată în secolul al XII-lea. Întregul ansamblu monahal este alcătuit dintr-o biserică centrală și din câteva acareturi adiacente. Biserica este construită din piatră și cărămidă, fiind cruciformă, cu cinci domuri, trei abside și un naos de formă pătrată. Întregul ansamblu este înconjurat de ziduri de piatră. Spuneam că este datată din secolul al XII-lea, mai precis din anul 1164, ctitorul său fiind unul dintre urmașii lui Constantin Angelos și ai Teodorei Comneana, care era, nimeni alta, ultima fiică a împăratului bizantin Alexios I Comnenul. Deasupra ușii de intrare în biserică există o pisanie care adeverește aceste afirmații. De-a lungul veacurilor, biserica a suferit multe încercări și necazuri. Au fost incendii, cutremure, demolări parțiale și jafuri. După fiecare încercare majoră s-au făcut restaurări. Biserica este împodobită cu fresce care datează din trei perioade diferite. Cele mai vechi sunt din perioada construcției. Următoarele fresce datează din imediata restaurare, după cutremurul din anul 1555, iar cele mai noi sunt din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cele mai impresionante sunt cele care sunt datate de la momentul ridicării bisericii mănăstirii. Scenele impresionante din fresce se referă la sfinții soldați din naos și Marile Praznice Împărătești, precum Punerea în Mormânt a Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Maica Domnului cu Pruncul și chipul Sfântului Pantelimon. Din toate acestea tragem concluzia, întărită și de ghidul și de preotul însoțitor, că biserica din Nerezi este un monument istoric și cultural deosebit de valoros al artei bizantine din perioada comneană. Avem timp să admirăm locul în care a fost ridicată, frescele și peisajele, precum și să ne rugăm sfântului al cărui hram îl are mănăstirea. Sfântul Pantelimon a fost un tămăduitor și un sfânt fără de arginți, fiind foarte popular. Ne desprindem cu greu din vraja acestui locaș minunat și pornim spre următorul obiectiv.
Canionul Matka
Depărtarea acestuia de capitală nu este mare. Se află la doar 17 km de Skopje. Coborâm de la mănăstirea Nerezi și, pe alt itinerar, intrăm în altă zonă muntoasă. Ajungem destul de repede. Unii dintre noi sunt încă sub impresia frescelor și peisajelor de la Nerezi Gorno, iar alții deja au intrat în febra noului obiectiv. Pe măsură ce înaintăm valea se îngustează. Nu avem timp să ne dăm seama când am ajuns la locul de stație. Autocarul ne lasă în parcarea până la care au acces mijloacele de transport. Parcurgem, pe jos, o distanță de vreo 45 de minute, fără ca drumul să urce abrupt. Ba, dimpotrivă, pare ca la șes. Totul este spectaculos. După acest parcurs ajungem la locul de îmbarcare în bărcile care ne vor duce la Peștera Vrelo, lângă Mănăstirea Sf. Andrei. Lacul este superb, cu o culoare de smarald, iar pereții stâncoși și abrupți dau o sălbăticie aparte. Se impun câteva date despre acest canion. Este săpat de râul Treska fiind unul dintre cele mai populare obiective turistice naturale din Macedonia de Nord. Suprafața acestuia este de 5000 de hectare. Lacul format, în urma construirii unui baraj hidroenergetic, este cel mai vechi lac artificial din țară. Până acum, în canionul Matka au fost descoperite 10 peșteri, cea mai mică, ca lungime, având 20 metri, iar cea mai lungă are 176 de metri. Au mai fost descoperite și două puțuri verticale cu o adâncime de aprox. 35 de metri. În perioada preistorică această zonă era locuită de triburi ilire. În unele dintre peșteri au fost lăsate urme de către aceste triburi sub forma desenelor antropomorfe. După ce ne îmbarcăm în bărcile care ne vor oferi o plimbare pe lac de aprox. 20 – 25 de minute ajungem la Peștera Vrelo. De la luciul apei urcăm pe scări vreo 10 metri și ajungem aproape brusc la intrare. Această peșteră este, practic, o rețea de două peșteri, una deasupra și alta scufundată în apă. Peștera de sus, numită Suva, are câteva stalactite, inclusiv una mai mare, de trei metri, numită de specialiști „con de pin”. În interior sunt două lacuri. Cel mai m ic are o lungime de 8 metri și o adâncime de 5 metri, iar celălalt, cel mai mare, are 35 de metri lungime și o adâncime maximă de 18 metri. Adâncimea peșterii nu a fost stabilită cu precizie. Unii cercetători cred că este cea mai adâncă peșteră subacvatică din lume. Ultima măsurătoare a fost făcută în anul 2012 și s-a ajuns la cota de 212 metri adâncime. Cu acest parametru peștera ar fi a cincea din lume, a doua din Europa și prima din Balcani. Pe timpul deplasării cu barca am putut constata că turiștii pot parcurge canionul pe jos, pe poteci amenajate, care urmăresc malurile lacului. În afară de drumeții, canionul oferă turiștilor plimbări cu caiacul, pescuitul, înotul, vânătoarea și aventură. Tot în acest canion există, înainte de a fi lacul de acumulare, câteva biserici și mănăstiri ortodoxe istorice. După ce am vizitat peștera, cu aceleași bărci ne întoarcem la locul de îmbarcare, acum de debarcare. Parcurgem traseul spre locul de parcare al autocarului. Nu rezistăm tentației de a ne delecta la unul dintre localuri cu produsele tradiționale macedonene. Drumul spre hotel a fost mai încărcat cu alte noi bagaje spirituale și turistice, dacă autocarul a sesizat acest aspect. După încă o noapte de odihnă, aflată sub spectrul vocii muezinului de la moscheea Mustafa Pașa, părăsim hotelul și capitala deplasându-ne spre sud-vestul Macedoniei de Nord, la Ohrid.
Parcul Național Mavrovo
Până să ajungem la Ohrid, după vreo câteva ore de mers, printr-un ținut muntos spectaculos, ajungem în Parcul Național Mavrovo, aflat în partea de nord vest a Macedoniei de Nord. Acesta a fost înființat în anul 1949 printr-o lege adoptată de Adunarea Națională a Macedoniei. Până să ajungem acolo, în inima lui, facem un popas, după vreo 120 de km, la Mănăstirea Sf. Jovan Bigorski cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflată la poalele Munților Bistra. Este una dintre cele mai frumoase mănăstiri macedonene ortodoxe. Ea a fost întemeiată în anul 1020. Ctitorul ei a fost un cleric bulgar care a ajuns prim Arhiepiscop de Ohrid. Biserica principală a mănăstirii, închinate Sf. Ioan Botezătorul, este construită din piatră, numită bigor. Și aceasta, ca mai toate lăcașurile de cult ortodoxe, în afara cataclismelor naturale, a îndurat prigoana cotropitorilor otomani. Cea mai valoroasă comoară a mănăstirii este iconostasul de lemn, zugrăvit cu icoane. A fost realizat între anii 1829 – 1835. El este considerat ca fiind „cel mai minunat” iconostas sculptat în lemn de artă bizantină, dacă nu din întreaga lume ortodoxă, dar din Macedonia de Nord, cu siguranță. O altă comoară, la fel de neprețuită, este o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul zugrăvită o dată cu ridicarea mănăstirii, adică la 1020. O mare nenorocire, dintre multele altele, s-a abătut asupra mănăstirii, prin incendiul devastator din anul 2009. De pe esplanada mănăstirii se deschide un peisaj superb. Coborâm, așa cum am urcat, pe jos pentru că mai avem de mers și de vizitat. Și acum câteva informații despre Parcul Național Mavrovo. Macedonia de Nord are patru parcuri naționale, acesta fiind cel mai mare. Suprafața lui este de 780 km2 și are canioane adânci, lacuri și păduri dese, cu o floră și faună diversificate. În acest parc se află vârful Korab cu altitudinea 2764 de metri, cea mai mare din țară, și cascada cea mai înaltă din Balcani, de aprox. 120 de metri. Ne continuăm drumul spre sud. Din păcate, o ceață de nepătruns ne împiedică să vedem frumusețile acestui parc național până mai departe. Ajungem, nu după mult timp, la o altă mănăstire. Ceața s-a risipit deoarece înălțimea la care ne aflăm s-a redus. Este vorba de Mănăstirea Sf. Gheorghe din Ricitici, un metoc al Mănăstirii Jovan Bigorski, aflată într-o zonă pitorească, pe malul lacului Mavrovo. Aici este o obște de maici cu o viață liturgică care cuprind privegheri de noapte la sfârșit de săptămână și la sărbători. Aici este un atelier care realizează odăjdii bisericești pentru înalți prelați ortodocși. Avem bucuria să întâlnim o măicuță originară din România, mai precis din județul Neamț, care ne dă multe informații despre acest locaș, ba ne oferă câte o cană de ceai și prăjituri. Mulțumim pentru tot și plecăm mai departe. Surpriza o aveam să o aflăm la destinație. Știam că vom fi cazați în orașul Ohrid, însă cazarea s-a făcut în orașul Struga care, pentru unii dintre noi, înseamnă „Serile de Poezie de la Struga” unde marele poet român Nichita Stănescu a fost distins cu marele premiu „Cununa de aur”, în august 1982. Și Ana Blandiana a obținut acest râvnit trofeu în anul 2019. Printre laureați, de-a lungul timpului, au mai fost: Pablo Neruda, Joseph Brodsky, Eugenio Montale, Seamus Heaney și Lèopold Sédar Senghor. Unii dintre laureați au fost distinși și cu Premiul Nobel pentru literatură. Timp de 2 zile am fost oaspeții hotelului Freya, de 4 stele, aflat în centrul cochetului și liniștitului oraș de pe malul lacului Ohrid. Este poziționat pe o arteră pietonală foarte frumoasă. Populația sa este de aprox. 34.000 de locuitori și este traversat de râul Drinul Negru care îl împarte în două, râu care izvorăște din lacul Ohrid. Nu aven foarte mult timp la dispoziție, totuși încercăm să ne dezmorțim cutreierând pe străzile principale din zona hotelului și să mâncăm ceva. Mâine vom face cunoștință orașul și lacul Ohrid, precum și cu unele obiective turistice și religioase. Distanța dintre cele două orașe este undeva de vreo 15 km.
