Spații culturale nr. 97 (5)

Nicolai TĂICUȚU

aripi regăsite

îmi desfac aripile
– nu le-am negat niciodată existența –
și, dintr-o asumare a neatenției
le las să mi se desprindă din umeri
fără a se îndepărta prea mult
… într-un zbor ușor
ca și când așa s-ar cuveni
de-acolo, de deasupra mea
îmi fac umbră
din ce în ce mai deasă
până se confundă cu apusul

apoi, aripile mă așază pe bancă
mă învelesc cumva
și-aș zice, indus în somn fiind
să mă obișnuiesc cu răcoarea
lemnului umed pe șira spinării

însemnări

din patul alb al singurătății
privesc trecerea zilei
printr-o fereastră ferecată

aceeași fereastră a trecerii luminii
prin care frica se mărește zi de zi

a se vedea cum frunza palmată de lipan
acoperă din ce în ce mai mult
ochiul geometric al ferestrei

gândesc: nervurile frunzei
se vor îngroșa, vor deveni ramuri
și vor zăbreli fereastra complet
și eu voi deveni umbră
un petic de întuneric care

bâjbâi deja după caietul cu poezii
să recitesc ultimul poem scris ieri
despre grădina verde, cu flori și fructe
în care am fost

tresărire

pe buza cănii de lut
ars în alcooluri târzii
se prelinge înserarea poetului
dintr-un vers nici pe jumătate rostit
atunci când ea
s-a apropiat, doar, de masa lui
și a trecut mai departe

Emilia AMARIEI

Dulce și amar

oh! mă frământă în creierul nopții
notele care mi-au atins inima
mă întreb pe unde o fi hoinărit Chopin
când i se prelingea prin clape sufletul
până la mine, până la tine

sunetele dansează cu prezentul
de parcă se rescriu permanent
trăgând printre acorduri trena unor drame
sau smulgând frumusețe clipei
ca aroma dintr-un ibric de cafea aburindă
în care ți-ai pus bucuria și frica
spre a le savura a infinita oară

cafeaua – jumătate dulce, jumătate amară
e ca senzația pielii nemângâiate
a tremurului prăpădit prin trifoiul buratic
peste care calcă talpa răcorită de rouă

o iarbă crudă mă paște în zorii zilei
insecte viu colorate înțeapă și fug
savurez durerea, îmi mușc buzele
ca să nu se audă țipătul

ce minusculă gâză, ce uriașă algie
puțin venin poate nimici un colos
puțină iubire poare împăduri un deșert
puțină muzică poate ridica obloanele penitenței

Am obosit

de la o vreme
un somn ciudat
îmi mistuie puterea
pleoapele-mi cad fără voie
și curg, curg greoaie și molcomă
ca un pârâu cu ape vâscoase
înspre o destinație neștiută

eram femeia-bărbat
o forță nebănuită mă însoțea
în toate zilele
cântam pământului
și-i predam semințele
iar el mă cinstea cu roade alese

un ghem de energie
s-a deșirat într-o clipă
lumina se stinge, mâinile cad
pașii nesiguri clatină trupul
se învârte lumea, ca într-un carusel
împrejurul meu
dar nu-i mai doresc vacarmul tulburător
vreau să dorm… să dorm…

tot ce mă fascina își pierde strălucirea
„Ecleziastul” devine cea mai potrivită voce
pentru prezentul meu
predau armele în schimbul păcii eterne
am obosit

Pumnalul

gânduri obsesive năvălesc uneori
soarta mă ia la întrebări
dar noaptea nu-mi poate oferi
răspunsuri

în pliurile ei întunecate
îmi înfig nedumeririle
ca niște tentacule viorii căutând
un dram de căldură
un dram de lumină
iar mintea-mi ciulește neuronii
în care
s-au fosilizat semințele vieții

brusc, se pornește o boare
răsucindu-se
ca o balerină pe un nor alburiu
ea îmi învăluie ochii, mintea, trupul
mă translocă în miezul copilăriei

și tu, tată? și tu?! (țipă gândurile)
ai plecat, tăcându-ți neîmplinirea
în scrisori pitite prin podul casei
să o îngâne bufnițe bocitoare
și iată că nopțile îmi frământă creierii
cu întrebări despre voi, cei plecați:
ce socoteli au rămas neîncheiate
ce plăți mai sunt de făcut
de nu mi s-a hărăzit nicio fărâmă de tihnă?

când se opresc întrebările
un pumnal se mi se învârte sub umărul stâng

amintindu-mi că
îmi datorez un dram de iubire

Luca CIPOLLA

Heimat

Fragole nell’anticamera dell’estate
donate da madre senza tempo
e appartengo a quella classe
che non ha specchi,
gli occhi intenti a risparmiare
muri
per aprirsi un varco,
il sole da un giardino o da un divano;
sabbia che inquina
la mia quiete,
dove un rifugio,
il messaggio e la bottiglia
aprono le mie ore
demolendone il calvario.
è catarsi.
Ho cercato

Heimat

Căpșuni în anticamera verii
dăruite de o mamă fără timp
și aparțin acelei clase
care n-are oglinzi,
ochii atenți să economisească
ziduri
ca să-și croiască un drum,
soarele dintr-o grădină sau de la o canapea;
nisip care poluează
liniștea mea,
unde un adăpost,
mesajul și sticla
deschid orele mele
demolând calvarul lor.
e catharsis.
Am căutat

Figlia

Sono l’anima che hai sempre sognato
ed ho scelto di seguirti
tra camomilla e gelsomini
vorrei somigliarti
ed affiancarti
per sembrare più tua;
esistenze si concatenano
come rami d’edera
ma ciò che importa
è d’esserci ora;
tienimi la mano
che attraverso la tua vita
finché posso,
ci siamo dipinti oltre ogni epoca
ed ogni direzione
sopra i muri dello scorpione,
sono l’anima che hai sempre sognato
che qui e sempre chiami tua.

Fiică

Sunt sufletul pe care l-ai visat mereu
și am ales să te urmăresc
printre mușețel și iasomii
aș vrea să semăn cu tine
și să te alătur
ca să par cât mai mult a ta;
existențe se înlănțuie
ca ramuri de iederă
dar ceea ce contează
este ca suntem aici acum;
ține-mă de mână
ca să traversez viața ta
cât pot,
ne-am pictat dincolo de orice epocă
și de orice direcție
peste zidurile scorpionului,
sunt sufletul pe care l-ai visat mereu
pe care aici și întruna îl numești al tău.

Un nuovo inizio

E’ rialzarsi,
diventare padre,
sdraiarsi a guardare le nuvole giocare,
credere nell’eternità d’ogni passo
che non ti fa restare indietro,
addolcirsi,
dimenticare il rancore
con un fare gentile e discreto
l’alba d’ogni giorno
che perdona il tramonto,
rinascere,
andare oltre

ogni passato che ti frena,
un giglio che sboccia
e riveste di candore la sua anima.

Un nou început

E ca și cum să te ridici,
să devii tată
să te întinzi și să privești norii jucându-se,
să crezi în eternitatea fiecărui pas
care nu te lasă în urmă,
să te îmblânzești,
să uiți ranchiuna
într-un fel amabil și discret
zorii fiecărei zile
care iartă apusul,
a renaște,
a merge dincolo de
fiecare trecut care te frânează,
un crin care înflorește
și îmbracă de candoare sufletul lui.

Ibisco

Calpesta il dubbio
quasi fosse un ostacolo
di terra arenaria,
balla ad un nuovo ritmo
su di una ignota melodia,
non arrenderti,
slaccia quelle catene
e trova una ragione
per non abbandonarti
all’eremo che c’è in te;
dimostrativi paralleli
mettono a dura prova
il tuo cammino,
sogni di nebulose
accerchiano il destino,
solo vai oltre,
verso quella nascita
che assapora l’ibisco.

Hibiscus

Calcă pe dubiu
ca și cum ar fi un obstacol
al pământului de nisip,
dansează cu un nou ritm
peste o melodie neștiută,
nu renunța,
desfă lanțuri acelea
și găsește un motiv
ca să nu te abandonezi
schitului care este în tine;
demonstrative paralele

pun la grea încercare
drumul tău,
vise de nebuloase
încercuiesc destinul,
doar mergi mai departe,
spre nașterea aceea
pe ce o savurează hibiscusul.

Descântec

Să vă ferească destinul
de ceasul rău
de lupii ascunși
în blană de oaie
să nu se hrănească
diavolii-„îngeri”
cu lumina din voi
ei se grăbesc
și cuceresc
fiindcă știu
mai au puțină vreme

să nu cădeți pradă
întunericului
pe doi arginți
pe o bucată de pâine
care hrănește doar trupul
mai bine flămânzi
și singuri pe lume
decât sătui
și rătăciți o eternitate

Tăcere ucisă

se poate ucide și tăcerea
căci nu mai aud clopotul solitudinii
izbind cu limbile lui de aramă
în zidurile cetății bântuite

hai, viață, ridică-i liniștii aripi
să fâlfâie din nou la ferestrele ample
prin care noapte de noapte dezertez
din realitatea care mă limitează

o aveam pe ea, liniștea
alipită strâns de inima mea
îmi șoptea continuu
ca o apă uneori despicată de stânci
grăbind spre oceane

a naibii tăcere, a naibii liniște
și ele m-au părăsit, trădătoarele!
pe urmele lor se pornește ciclonul
vuiește nimicul deghizat în ceva
din umbră pândesc ascuțimi sonore
ca o expresie a roiului planetar

bântuit de frici

teamă de ce? de cine?
o, de-ai ști, omule, câtă putere ai și
cum se celebrează în culise naivitatea…

Ștefan DINCESCU

CIPICII LUI ANTEU

POEM [1]

Ai ghicit vreodată cum începe cântul
dintr-o primăvară, într-un colț de-arenă?…
Acele își bagă auriga-n venă?…

POEM [2]

Până mâine cine o să-mi țină chipul
într-o cantă cu acizi?… Până mâine, Doamne,
ai răbdare?!… O să-nveți să mai ucizi!…

POEM [3]

Hannibal cu elefanții, pasămite,
s-au pitit într-o cutie de chibrite.
Doamne, ne-am iubit pe bâjbâite!…

POEM [4]

Ce vor face zilele cu mine, în cazanie
mi-ai deslușit. Cum mă prăvălești
în iad, jupâne, fără o țăpligă de chibrit?!…

POEM [5]

Cezarul cel roșu îți cinsti, cu biciul, nopțile
de agonie și-ți tufli – rotund, la iconiță –
dreptul tău la suicid, la nebunie.

POEM [6]

De ce asculți privighetorile, scatiul,
nu sufletul orbecăind, înnoitor, pe ape,
nu drujbele călcând pisicile pe pleoape?…

POEM [7]

Nicio rază nu respiră în spârnăul
veacului pârât. Lunga ciumă nu-i o brumă
ce-i trecu scatiului, cântând, prin gât?…

POEM [8]

Ia-mi corvoada cântului, din spate, vântule

de seară, bășicând arțarii!… Cine-mi
mută, pe sub lege, mările și năvodarii?…

POEM [9]

Nu aleargă tribul spart la judecată.
Unde-or fi zdrângarii, larii, oratorii?…
O cenușă într-o nalbă: defendorii, cârtitorii!…

POEM [10]

Pe un deal spoit de vulpile fâșnețe
un arțar fălos se frăsuiește. Cloșcărind
într-o bulboană, luna sparge ochii altui pește!…

POEM [11]

Leul și-a halit pedichiuristul.
Stă lângă altar, lingând iertare.
Un smardoi îi pune șaua în spinare.

POEM [12]

Scatiul a uitat să cânte, dar înjură.
L-a inundat scursoarea comunistă. Vin anii
cu scurmeicile în gură și cu biștarii în batistă.

POEM [13]

Zi degeaba, zi scorușă!… Ții dosite,
după ușă, urciorașe cu cenușă.
Domnul pune de-o culcușă.

POEM [14]

Zambila de la geamul mamei s-a otrăvit
c-o frumusețe arogantă. Turnându-i fulgere
la rădăcină, azi o invită Dumnezeu la cină.

POEM [15]

Când rănile se dau în stambă,
mă-nvârt ca titirezul uns cu miere,
sub pofta biciului spălat în fiere.

POEM [16]

Oglinjoară, văduvioară, ară
boliștea în țară!… De atâta foc și pară
n-are cine să mai moară. Câț!…