Cenaclul Alexandru Sihleanu – 23 Noiembrie 2024
SUNTEM CEEA CE SUNTEM, CREAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI VIAȚA PRIMITĂ SĂ O PARCURGEM FRUMOS, DREPT MULȚUMIRE
Sâmbătă, 23 noiembrie, † Sf. Cuv. Antonie de la Iezerului Vâlcii; Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei și Grigorie, episcopul Acragandelor, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Florea Costache, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană, George Anghel. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dl prof. Mihail Constantinescu a lecturat la momentul in memoriam poezia Se-ngălbenește-n tei al verii chip (creație proprie): Se-ngălbenește-n tei al verii chip/ Când timpul cerne seva în nisip./ Mohorâtă vine iar o toamnă/ Peste trist mormânt să se aștearnă.// Plânge frunza jalnic fără de speranță,/ Își îngână tainic palida-i romanță./ Iar își țese iarna argintiul fir,/ Cântă trist o buhă-n tristul cimitir.// Jalnică urgie vine de pe creste / Și-nfioară firea-n tragica poveste./ Și zadarnic vreme cerne al ei nisip,/ Nu șterge din minte zâmbitoru-ți chip.// Timpul cât ar cerne în clepsidra sa,/ Însă noi în suflet veșnic te-om păstra. A continuat cu două epigrame semnate Nicușor Ștefăniță Constantinescu: „Cu Matincă și Agheană/ Este cald deși e iarnă./ Muzica, dar și umorul/ Încântă auditorul; La urne e treaba ta/ Însă, te rog, nu uita,/ Vezi pe cine pui ștampila/ Apoi… Dumnezeu cu mila!”
A urmat lectorul de serviciu, dl drd Cristi Rusin, care a prezentat eseul „Sacrul și Profanul” de Mircea Eliade . Vă ofer lectura:
„Sacrul și Profanul” de Mircea Eliade
„Sacrul și Profanul este una dintre cele mai cunoscute și mai importante lucrări ale lui Mircea Eliade (1907-1986). Lucrarea a fost scrisă în anul 1956 în limba germană la sugestia profesorului Ernesto Grassi ce voia să o includă într-o colecție de cărți de buzunar pe care o inițiase la o editură germană: Editura Rowohlt. La această editură a fost publicată cartea în 1957. În 1965 a fost tradusă în limba franceză, iar apoi în alte limbi. Traducerea în limba română s-a făcut destul de târziu, în anul 1995, la Editura Humanitas. Sacrul și Profanul nu este nici prima și nici ultima lucrare a lui Mircea Eliade ce se încadrează în domeniul istoriei religiilor. A publicat înainte de aceasta diverse volume despre Yoga, alchimie, șamanism, imagini și simboluri. Cel mai important volum publicat până la momentul apariției lucrării a fost Tratatul de Istorie a Religiilor (1949). În cele ce urmează, vă propun o scurtă prezentare a volumului Sacrul și Profanul, pe care îl consider o lucrare fundamentală pentru înțelegerea viziunii lui Eliade privind spiritualitatea și condiția omului în lume.
După cum ne arată și titlul lucrării – Sacrul și Profanul – Eliade încearcă să analizeze prin comparație două moduri de existență ale omului în lume: cel tradițional și cel modern. Vorbim, de fapt, despre două perspective diferite asupra lumii: cea în care întreg universul este sacralizat și cea în care este desacralizat („profanat”). Pentru omul tradițional, cel al societăților arhaice în mod special, tot ceea ce îl înconjoară este marcat de sacralitate. Pentru omul modern însă, cel al societăților laice și secularizate, universul nu are nicio legătură cu sacralitatea, ci cu știința și materialismul. Această perspectivă profană, opusă celei sacre, este recentă, comparativ cu prima, descinzând din aceasta, după cum ne arată Eliade încă din introducere:
„Trebuie să arătăm încă de la început că lumea profană în totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recentă a minții omenești. Nu ne propunem să arătăm prin ce procese istorice și în urma căror schimbări ale comportamentului spiritual omul modern și-a desacralizat lumea și și-a asumat o existență profană. Este suficient să constatăm că desacralizarea este proprie experienței totale a omului nereligios al societăților moderne, căruia îi este, prin urmare, din ce în ce mai greu să regăsească dimensiunile existențiale ale omului religios al societăților arhaice.” (Mircea Eliade, „Sacrul și profanul”, trad. Brîndușa Prelipceanu, București, Editura Humanitas, 2019, p.14).
Pentru omul tradițional nu există un alt domeniu de existență în afară de cel sacru. Toate locurile, perioadele și acțiunile sale sunt încărcate de sacralitate. Pentru omul modern însă, totul se reduce la știință. Un exemplu relativ banal, raportarea la actul sexual, arăta cel mai bine diferența de perspective dintre cele două moduri de a fi ale omului: tradițional și modern. Din perspectiva sacră a omului societăților tradiționale, sexul este un act fundamental. Sexul urmează un anumit tipar divin, un arhetip și are ca finalitate nașterea. Prin sex, omul împlinește o poruncă divină (cea a înmulțirii) și în același timp caută să-L imite pe Creator, repetând actul creației. De aceea, în cele mai multe societăți tradiționale, relațiile sexuale nu sunt permise decât între parteneri căsătoriți. Sexul este un ritual ce se poate împlini doar într-un cadru oficial, recunoscut de comunitate prin mariaj. Spre deosebire de această perspectivă tradițională, din perspectiva profană a omului societăților moderne, desacralizată, sexul este văzut doar ca un simplu act fiziologic, o nevoie primară precum mâncatul sau somnul. Reproducerea nu este un act sacru, ci rezultatul unei necesități primare a omului și a animalelor. Nu este nevoie să fi căsătorit pentru a întreține relații sexuale. Acest lucru îl amintește și Mircea Eliade, tot în introducere:
„Pentru conștiința modernă, un act fiziologic – mâncatul, sexualitatea – nu este decât un proces organic, deși îngrădit de o serie întreagă de tabuuri (reguli de bună cuviință în timpul mesei; limite impuse comportamentului sexual de „bunele moravuri”). Pentru „primitiv” [omul tradițional, religios] însă, un asemenea act nu este niciodată pur și simplu fiziologic, ci este sau poate deveni o „taină”, o participare la sacru. Cititorul nu va întârzia să-și dea seama că sacrul și profanul sunt două modalități de a fi în Lume, două situații existențiale asumate de către om de-a lungul istoriei.” (op. cit, p.15).
Concluzia este simplă: omul societăților tradiționale este un „homo religiosus”- un termen fundamental, foarte des utilizat în opera lui Eliade. O cheie de înțelegere a omului din perspectiva lui Eliade.
După introducere, lucrarea este structurată în 4 capitole:
I. Spațiul sacru și sacralizarea Lumii
II. Timpul sacru și miturile
III. Sacralitatea naturii și religia cosmică
IV. Existența umană și viața sanctificată
Fiecare dintre aceste 4 capitole este împărțit la rândul său în mai multe subcapitole ce nu sunt numerotate.
În capitolul I – Spațiul sacru și sacralizarea Lumii – autorul arată care sunt diferențele dintre omul societăților tradiționale și cel al societăților moderne privind modalitatea de percepere a spațiului geografic (la nivel micro sau macro). Fiecare se raportează la el în mod diferit. Pentru omul societăților tradiționale există spații încărcate de sacralitate: biserici, moschei, temple, locuri și orașe sfinte etc. Pentru un creștin, New York și Ierusalim nu sunt la fel. Pentru un musulman, Tokyo și Mecca nu sunt la fel. Există zone geografice sacre. Locuri de pelerinaj și locuri de rugăciune. Templele, bisericile și chiar casele, locuințele, urmează anumite reguli și tipare ce au legătură cu organizarea cosmosului de către divinitate. Există și anumite riutaluri de alegere a unui loc pentru a construi o clădire, ofrande care se fac înainte de a pune fundația, sacrificii etc. Spațiul nu e unul omogen. Unele locuri sunt privilegiate datorită sacralității lor. Pentru omul societăților moderne însă, nu există așa ceva. Spațiul geografic este format din locuri neutre, fără semnificație sacră, destinate satisfacerii nevoilor fiziologice sau obligațiilor sociale (locul de munca etc.). Spațiul privat este organizat după altă logică privind utilitatea și necesitățile. Nu are nicio legătură cu sacrul sau cu divinitatea. Cu toate acestea, Eliade pune accentul pe o idee extrem de importantă: omul societăților moderne, secularizate și desacralizate, nereligios, se naște din omul societăților tradiționale (strămoșii săi erau oameni tradiționali, religioși) și la nivel individual, inconștient, continuă să păstreze un comportament cripto-religios, ceea ce înseamnă că nu poate exista o perspectivă profană pură: „Această experiență profană nu se întâlnește niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care a ajuns, omul care a optat pentru o viață profană nu reușește să abolească total comportamentul religios. Până și existența cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valori religioase a Lumii (…) Și totuși, în această experiență a spațiului profan continuă să intervină valori care amintesc mai mult sau mai puțin de lipsa de omogenitate care caracterizează experiența religioasă a spațiului. Mai există locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri păstrează, chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepțională, „unică”, pentru că reprezintă „locuri sfinte” ale Universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut revelația unei alte realități decât aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi. Iată un exemplu demn de reținut de comportare cripto-religioasă a omului profan.” (op. cit, pp.20-21).
În capitolul al II-lea – Timpul sacru și miturile – autorul ne prezintă perspectiva omului tradițional și a celui modern despre timp. Pentru omul societăților tradiționale, timpul este de două feluri: cel istoric și cel sacru. Cel istoric este prezentul, timpul la care ne raportăm în viața de zi cu zi, dar cel sacru este ciclic, nu liniar. Este vorba despre circuitul sărbătorilor, al perioadelor posturilor, al orelor de rugăciune, al zilelor de adunare etc. Pentru un creștin, perioada postului Paștelui nu este la fel ca oricare zi a anului. Pentru un musulman, perioada postului din luna Ramadan este tot o perioadă specială. Pentru omul societăților moderne însă, timpul este omogen. Totul se rezumă la trecutul și prezentul istoric. La clipa trăită acum. La ceea ce a fost și la ceea ce va fi, din perspectivă materialistă (planurile de viitor etc.). Nu există nici un timp încărcat de sacralitate pentru omul nereligios. Cu toate acestea, Eliade punctează din nou reminiscențele, rămășițele de religiozitate ale omului modern: „Or, ceea ce se poate observa la un om nereligios este că și el cunoaște o anumită discontinuitate și eterogenitate a Timpului. Si pentru el există, în afară de timpul mai curând monoton al muncii, un timp al petrecerilor și spectacolelor, un timp festiv.” (op. cit, p.55).
În capitolul al III-lea – Sacralitatea naturii și religia cosmică – autorul arată care este perspectiva sacră a omului privind raportarea la natură. Cerul, pământul, apa, viața, femeia și fecunditatea sunt doar câteva dintre temele abordate aici.
În ultimul capitol, al IV-lea – Existența umană și viața sanctificată – autorul vorbește despre interacțiunile dintre oameni în societățile tradiționale, riturile de inițiere, căsătorii etc. În ultimul subcapitol al acestui capitol (ultimul subcapitol din carte) – Sacrul și profanul în lumea modernă – autorul își schițează concluziile. Cele mai importante sunt legate de omul nereligios al societăților moderne: „Acest om areligios descinde însă din homo religiosus și este, fie că vrea sau nu, opera acestuia, adică s-a constituit datorită unei stări asumate de strămoșii săi, fiind în cele din urmă rezultatul unui proces de desacralizare (…) Cu alte cuvinte, omul profan, fie că vrea sau nu, mai păstrează urme ale comportamentului uman religios, însă golite de orice semnificație religioasă (…) Așa cum am mai arătat, omul areligios în stare pură este mai degrabă rar, chiar și în cea mai desacralizată dintre societățile moderne. Majoritatea celor fără religie au încă un comportament religios, chiar dacă nu-și dau seama (…) În general, majoritatea celor fără religie mai împărtășesc pseudo – religii și mitologii degradate, ceea ce nu este de mirare, de vreme ce omul profan este urmașul lui homo religiosus și nu-și poate anula propria istorie, altfel spus comportamentele strămoșilor săi religioși, datorită cărora este ceea ce este.” (op. cit, pp.152-158).
Pe parcursul întregii sale lucrări, atunci când vorbește de sacralitate, Eliade se raportează la numeroase perspective sacre (iudaică, creștină, hindusă, musulmană, taoistă etc.) De asemenea, se raportează foarte mult la triburile din Africa și Australia în încercarea de a demonstra faptul că aceste populații nu sunt reduse intelectual comparativ cu europenii, ci au anumite concepții despre lume și mituri interesante formulate de-a lungul timpului, în ciuda faptului că nu se compară cu sistemele complexe ale marilor religii.
Este demn de menționat faptul că argumentația lui Mircea Eliade este tributară operei lui René Guénon (1886-1951), celebrul gânditor tradițional francez, devenit musulman și stabilit din anul 1930 la Cairo, ale cărui cărți au circulat prin librăriile bucureștene în perioada interbelică. Guénon scrisese mult despre ocultism, spiritism, teozofism și masonerie, fiind un adevărat cunoscător al acestor fenomene din interior. Trecuse prin mai toate lojile oculte și masonice pariziene, iar într-un final a adoptat islamul și și-a luat numele de Abdul Wahid Yahya. Pe lângă islam, Guénon era un expert în studiul hinduismului și al tuturor doctrinelor orientale (budism, daoism, etc.). Prolific și excepțional autor, intelectual, metafizician, inițiat, critic al lumii moderne și restaurator al unei viziuni tradiționale în Occident, René Guénon a reușit să influențeze mai mulți intelectuali români, între care Vasile Lovinescu (1905-1984), Mihail Vâlsan (1907-1974) sau Marc-Mihail Avramescu (1909-1984). De influența sa nu a scăpat însă nici Mircea Eliade.
Guénon a publicat în anul 1950 un articol intitulat Sacru și Profan care a fost introdus ulterior ca un capitol de sine stătător într-o lucrare publicată postum la Paris: Inițiere și realizare spirituală (1952). În acea perioadă, Eliade, care era deja familiarizat cu opera lui Guénon, se afla la Paris și foarte probabil să fi citit articolul și cartea. După cinci ani (1957), Eliade publica volumul Sacrul și Profanul, preluând practic titlul articolului lui Guénon din 1950. Este incontestabil faptul că Eliade obținuse și citise deja o parte dintre cărțile lui Guénon încă din anul 1926, pe când era un simplu student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. În vara acelui an, 1926, Eliade publică un articol despre Rudolf Steiner (1861-1925), controversatul fondator al antropozofiei, în revista „Adevărul literar și artistic”. Cu această ocazie îl menționează pentru prima dată pe René Guénon și „erudita sa carte” (așa se exprimă Eliade), „Teozofismul. Istoria unei pseudo-religii”, publicată la Paris în anul 1921. Aceiași carte a lui Guénon este citată de către Eliade în alte două articole din anul 1927 din ziarul „Cuvântul”. În anul 1928, Eliade îi împrumutase lui Marc-Mihail Avramescu lucrarea „Omul și devenirea sa după Vedanta”, scrisă de René Guénon și publicată la Paris în 1925. Tot Eliade împreună cu Avramescu, care se afla într-o corespondență activă cu Guénon, au fondat în decembrie 1934 o misterioasă revistă despre care astăzi nu multă lume mai știe că a existat: Revista „Memra. Studii de Tradiție Ezoterică”. Revista, ce a avut o scurtă existență, a fost organizată sub influența directă a viziunii lui René Guénon. Ulterior, în anul 1937, Mircea Eliade publică un articol despre Ananda Coomaraswamy (1877-1947) unde îl elogiază pe Guénon și îi menționează două dintre lucrări – „Orient și Occident” (1924) și „Criza Lumii moderne” (1927) – pe care le apreciază la superlativ. La doi ani, în 1939, Mircea Eliade publică volumul „Fragmentarium” unde îl menționează din nou pe Guénon pe care îl numește „un adevărat maestru”. Cu toate acestea, este regretabil faptul că după Al Doilea Război Mondial (1939-1945), când Eliade ajunge în Franța, acesta nu a mai recunoscut niciodată în mod public influența lui René Guénon asupra gândirii sale și nici nu l-a mai citat în lucrările sale, din motive lesne de înțeles. Guénon, care criticase, pe bună dreptate, falsa erudiție a europenilor și pretențiile lor absurde de a înțelege tradițiile orientale mai bine decât orientalii, nu era deloc iubit de mediile universitare din Franța sau din Statele Unite ale Americii. Pentru a-și păstra poziția academică și a avea o solidă carieră universitară recunoscută la nivel internațional, Mircea Eliade a trebuit să treacă sub tăcere orice contacte din tinerețe cu Guénon și cu opera acestuia. Totuși, într-o lucrare târzie a lui Eliade, publicată în 1974, „Ocultism, vrăjitorie și mode culturale”, acesta îl menționează pe Guénon și îl apreciază pentru opera sa pe care o numește „savantă” și „scrisă sclipitor”. Nu îl va mai numi însă niciodată „maestru” cum făcuse în 1939 și nici nu-l va cita în opera sa științifică, cu toate că influența gândirii guénoniene este de necontestat. Mai multe informații despre acest subiect găsim în cartea lui Claudio Mutti, „Guénon în România”, tradusă și publicată la Editura Vremea în anul 2003.
În final, întorcându-ne la volumul lui Eliade, Sacrul și Profanul, al cărui titlu a fost preluat de la Guénon, trebuie să amintim ce ne spune acesta în introducere: „Această carte (Sacrul și Profanul) poate sluji drept introducere generală în istoria religiilor pentru că descrie modalitățile sacrului și situația omului într-o lume încărcată de valori religioase.” (op. cit, p.18). Din acest motiv consider că lucrarea este o sinteză a ideilor lui Eliade, o cheie de înțelegere a întregii sale opere științifice și o lectură foarte importantă, despre care, cred eu, a meritat să prezint această succintă expunere, dar și relația sa cu opera lui Guénon, relație despre care nu se prea discută.”
Lectorul de astăzi, dl drd. Cristi Rusin, a deschis o poartă spre cunoașterea operei lui Mircea Eliade. În lucrarea de față se distinge calitatea de analist a drd. Cristi Rusin. Felicitări, succes în pregătirea profesională și îl așteptăm la o nouă lectură!
„Expunerea prezentată de dl drd. Cristi Rusin s-a dovedit foarte interesantă și incitantă fiindcă dezbate probleme care au constituit pentru o perioadă îndelungată enigme. Sacrul și profanul reprezintă două concepte care au caracterizat din totdeauna omenirea. De fapt, cred eu, există o legătură între cei doi termeni. Se pornește de la sacru spre profan. Mai întâi omul preistoric, din cauza neputinței sale de a subzista, se orientează spre mit. Există două tipuri de oameni: omul tradițional și omul modern. Omul modern se raportează la ceea ce omul tradițional consideră fundamental. Lucrarea dlui drd. Cristi Rusin aruncă lumină edificatoare a ceea ce a constituit și constituie opera științifică a lui Eliade. Aproape nu există lucrare științifică în care să nu se facă trimitere la opera lui Eliade. Totuși, eu mă întreb dacă aceste două concepte pot fi determinate materialicește. Ele se intersectează, se interferează, întregindu-se una pe alta. Este lăudabil demersul dlui drd. Cristi Rusin, aducând în felul acesta o însemnată contribuție la cunoașterea operei lui Eliade, mai ales pentru cei care i-au acordat mai puțină importanță. Felicitări!” (Mihail Constantinescu)
„Inițiativa de a prezenta cărți la acest cenaclu literar este lăudabilă, binevenită, căci astfel se lărgește orizontul cultural al membrilor săi. Eseul prezentat de Cristi Rusin despre o operă științifică a lui Mircea Eliade, considerat cel mai mare romancier român ne face cunoscut studiul acestui autor intitulat „Sacru și profan”, dovedind multă competență în analiza și prezentarea subiectului.
Diferențierea lui Mircea Eliade între sacru și profan, este atât de profundă, problema fiind atât de dezbătută de gânditori. Separarea spațiul sacru de cel profan, a timpului sacru de cel profan, a existenței sacre a omului de cea profană este așa de bine redată în acest studiu și Cristi Rusin a subliniat-o în eseul său cu multă seriozitate și luciditate.
Întregul univers este dual, conceput din sacru și profan și această dihotomie a fost bine analizată de Mircea Eliade. Faptul că spațiul sacru devine și mai sacru prin practicile religioase, iar cel profan se îndepărtează de cel sacru în lumea modernă este evidențiat în eseu. Desacralizarea s-a produs de-a lungul evoluției umane, datorită progresului tehnic, divinitatea nu mai este prezentă în viața multor oameni. Dar concepțiile unor cercetători duc la concluzia că știința se întâlnește cu religia, așa cum afirmă Dumitru Constantin Dulcan care consideră că în univers sunt forțe ale binelui care se unesc pentru a ajuta la înfăptuirea binelui, precum sunt și forțe demonice care converg și amplifică răul, chiar și cel pornit dintr-un gând rău.
Trebuie să îi mulțumim lui Cristi Rusin care, prin aplecarea sa spre studiul operei unor autori, dovedește profunzime în gândire, capacitatea de analiză și de sinteză, puterea de a concepe și a ne dărui lucrările sale, în cenaclul Alexandru Sihleanu și la conferințele de la Biblioteca Municipală, cu multă dragoste de semeni. Felicitări și succes la teza de doctorat!” (Ecaterina Chifu)
„Lucrarea dlui drd. Cristi Rusin m-a fascinat prin profunda analiză a conceptelor de sacru și profa n și analizarea acestora. Sacrul este indispensabil pentru viața umană, lepădarea de acesta nu fiind posibilă cu adevărat. Omul fiind prin excelență un homo religiosus, știința și materialismul nefiind suficiente pentru înțelegerea profundă a lumii. Omul are nevoie de sacru pentru a exista, chiar și omul încearcă să sacralizeze anumite locuri sau momente privindu-le printr-un filtru subiectiv. De asemenea m-a fascinat și ideea potrivit căreia perspectiva profană își are originea în perspectiva sacră, fiind un produs al acesteia.” (Alexandru Gabriel Dinu)
„Eseul prezentat de dl Cristi Rusin ne îndeamnă să citim opera lui Mircea Eliade din perspectiva guénoniană. Este important să citim opera lui René Guénon înainte de a lectura opera lui Mircea Eliade. Este un îndemn pe care ni-l face Cristi Rusin. De asemenea ar fi interesant să citim și opera lui Vasile Lovinescu pentru a ne face o idee legată de universul operei lui René Guénon. Îl felicit pe Cristi Rusin pentru felul în care a prezentat lucrarea lui Mircea Eliade Sacru și Profan. ” (Adriana
Plugaru)
„Consider că materialul prezentat de dl drd. Cristi Rusin are un mesaj ascuns: nu vă apucați de citit lucrări complexe până nu citiți înainte alte lucrări conexe. Așa cum cei ce încearcă să citească Pendulul lui Foucault o lasă după mai multe pagini din mână. Explicația? Cărțile deosebite trebuie să aibă în spate multă lectură. Norocul nostru, al românilor, este că avem scriitori, creatori, cum este cel amintit de dl Cristi Rusin și aș aminti și pe Ion Petru Culianu. Ca exemplu de ce am spus până acum este citatul: „este ceea ce este”, care mă duce cu gândul la „eu sunt ceea ce sunt”. Aș dori ca dl Cristi Rusin să țină o prelegere despre magia neagră, vaudou sau alte taine ale Africii. Impresionat de material, o să-mi iau din bibliotecă cărțile pe care le am din tinerețe, care dezbat acest subiect și o să le recitesc. Vă mulțumesc!” (Dan Zanfirescu)
„Materialul prezentat azi de „puiul de savant” Rusin Cristi, vine în perioada când ne pregătim pentru cea de a doua din marile sărbători importante ale creștinismului, Sfânta Naștere a Domnului Iisus Hristos, Crăciunul.
Savant, consider eu, este o persoană care posedă vaste și profunde cunoștințe într-una sau mai multe ramuri ale științei, în cazul nostru, istoria. Titulatura de „savant” este completată caracterul pedagogic, chiar oratoric și de măiestria prezentării propriilor cunoștințe. Datoria noastră, a râmnicenilor, este să prețuim acest tezaur local, omagiindu-l și după „urcarea” lui în colective elitiste unde își va desfășura profesia și își va fructifica cunoștințele.
Conținutul lecturii întregește mulțimea cunoștințelor noastre din domeniul teologic și al învățăturii creștine. Evidențiez corespondența dintre veridicitatea biblică și logosul epic prezent în lectura ascultată azi. Eseul acesta se poate asocia cu ansamblul de scrieri bisericești.
Pentru autorul materialului pregătit pentru azi, sacrul este dovada lucrurilor nevăzute și de aceea cred că poate fi numită LUMINĂ. Ea luminează acolo unde mintea noastră nu ajunge prea ușor. Lectorul folosește un limbaj simplu și clar, pentru că vrea să ne comunice ceva precis. Eseul face trimiteri directe la învățăturile creștine: Biblie, Vechiul și Noul Testament și Jertfa lui Iisus Hristos.
Materialul prezentat azi, propune un grad de moralitate: cinste, bună purtare, corectitudine, etc. din lectura de azi se revarsă o terapie a sufletului. Consider materialul audiat ca pe o fereastră deschisă spre cer, prin care fiecare dintre noi dorește a-L cunoaște și păstra în inimă pe Dumnezeu. Eseul ne convinge că adevărul religios nu poate fi cuprins cu mintea, ci doar cu sufletul, căruia i se adresează și dl Rusin. Este dureros și trist, că ultimele generații L-au schimbat pe Dumnezeu cu un om îmbrăcat în roșu, care ne amintește de perioada comunistă. Dumnezeu Tatăl, de ziua Crăciunului, ne-a făcut cel mai mare dar: ni L-a dăruit pe Fiul Său, Iisus Hristos, iar noi, oamenii, L-am ucis, răstignindu-L.
Religia poate fi comparată cu sarea în bucate. Lipsa ei duce la haos! După ʼ89 mulți concetățeni din zilele noastre, confirmă că au fost și sunt creștini, orientându-se spre un model de viață normală, care se conduce după legile divine: să nu furi, să nu ucizi, să nu înjuri, să cinstești pe tatăl și pe mama ta, să nu dorești nimic din câte are aproapele tău… subiectul lecturii este „prea frumos”, iar ideile prezentate sunt… și mai frumoase. Lectorul merită tot respectul, admirația și recunoștința pe care pot eu să o ofer și chiar mai mult. Felicitări! Și Doamne, ajută-l la examenul de doctorat și la toate examenele vieții!” (Mihai Doina)
„Orice acțiune se judecă într-un context, ținând cont de faptul că Mircea Eliade s-a născut în România. Mi-ar fi plăcut să ne comunice prin operele sale filosofice teorii și principii ale istoriei religioase ale poporului român. Din punct de vedere filosofic, pentru a căuta și dezbate principii religioase, se pleacă întotdeauna de la un prag al realității, care determină dorința de cunoaștere. Sacralitatea la români este determinată pentru copii din familie și din educația religioasă făcută de biserică și mai nou de școală. Deși știu de la părinții mei că înainte de epoca socialistă se preda religia în școli. Elevii mergeau la biserică și primeau povețe de la preot, atât în clasă, cât și în locașul de cult. Dacă ne gândim istoric, la dezvoltarea omului, religia a apărut din preistorie, din necesitatea de a invoca forțe supranaturale în scopuri benefice: de nutriție și de însănătoșire. Pe măsura trecerii anilor, datorită dezvoltării învățământului, oamenii au căutat să-și explice fenomene ale naturii privind prin perspectiva științifică. Cred că acesta a fost momentul în care s-a făcut separarea între profan și religios. Îl felicit pe lectorul de astăzi Cristi Rusin și îl rog să ne prezinte date despre istoria religiei românești. Felicitări și la mai multe expuneri literare.” (Georgeta Iuga)
Sâmbătă, 09 noiembrie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dl Alexandru Gabriel Dinu. Vă așteptăm, cu drag!
