Fărădelegea lui Călin – Legal time
Plăcerea aceasta aproape sadică de a uza cuvinte nu tocmai potrivite a legii.
Mai curând lezare morală, nu vătămare. Neregularitățile îndeplinirii actelor de procedură pot cel mult să supere, să dezavantajeze, să nu îndreptățească una dintre părțile implicate într-un acțiune judecătorească. Iar „… înlăturarea vătămării…” poate fi cel mult o reparare sau o revenire la canoanele juridice, la normele licite. Ce să mai dai deoparte când răul a fost deja făcut? Cum și judecătorul va cere îndreptarea nelegiuirilor. Dacă se poate. Al. 2 îmi dă dreptate. Mai curând, la Al. 1 ar fi trebuit invocată îndreptarea apriori a unei posibile „vătămări”. Fiindcă discuția se poartă pe marginea anulării unei proceduri, a unui act procedural – faptic – și ilegalitatea s-a produs și chiar „… subzistă o vătămare.” Ori nu mai este valabilă nulitatea pentru că a intervenit o decădere sau o sancțiune. Încă o dată nu se mai pune problema anulării actului procedural vizat când cauza este înlăturată sau dispare până la pronunțarea nulității. Art. 177.
Cele două tipuri de nulități sunt – știam – apanajul judecătorilor, al procurorilor (absolută) și apanajul părților (relativă), cu mențiunea ca partea sesizantă să nu fi fost ea cea ce provoacă nulitatea, prin faptă proprie, desigur. Oprit la aceasta din urmă, Art. 178, Al. 3, enumeră posibilele nereguli în care se încadrează: nereguli dinainte de începerea judecării sau cel mult al primului termen; nereguli la unul dintre termeni, cu parte ce invocă nulitatea nu este prezentă, cu sesizare cel mult până la termenul următor sau până a se pune concluziile de fond. Partea are drepturi totale: poate renunța tacit, expres la dreptul de a invoca nulitatea; poate invoca nulitatea, dar cu introducerea tuturor cauzelor, deodată, ce probează nulitatea.
Până la urmă interesul este să se reajungă la starea de judecată normală. Desființarea actelor anulabile sau refacerea validității lor. Logica, nu cea filozofică, curge la desființarea unui act defectuos în defavoarea actelor viitoare ce sunt strâns legate de el sau și altele ce nu sunt conexare la „… natura lui proprie.”. Art. 179.
Trecem la termenele procedurale. Cum se stabilesc. De fapt, la Art. 180, ni se spune cărui organism îi revine decizia stabilirii. Legea sau instanța. Da. Nu putea fi termenul altceva decât un interval de timp. De îndeplinit sau de interzis un act procedural. Din alineatele doi și trei nu las niciun comentariu, afară de faptul că fixarea termenului este dependentă de celeritatea impusă de actul de procedură.
Cum se calculează. Cu ora – de la ora zero a zilei. Cu ziua – fără prima și ultima zi (asta este aberantă, însă…). Cu săptămâna, luna, anul – tot dependente de zi: din a fiecăreia/fiecăruia, ultima. Numai să nu fie una fără corespondent. Altfel e ultima zi a lunii. Și să nu fie zi nelucrătoare, deoarece se transferă primei zile lucrătoare. Art. 181.
Cred că am citit bine. Dar mai citesc o dată chestiunea împlinirii termenului ce spune clar ca nu se socotesc prima și ultima zi a termenului. Așa scrie. Art. 182 ne dă la întors în privința zilelor, amestecate cu săptămânile, lunile și anii. Împlinirea la ora 24 a celei din urmă. Totuși, cum nu coincide ultima oră a zilei cu ultima oră a activității locului unde trebuie să ajungă sau să se producă actul procedural. Articolul este însă incomplet. Fără nota din subsol, decizia de admitere HP nr. 45/2020, care consideră faxurile, emailurile trimise după ora închiderii programului, dar în termenul orei 24 a ultimei zile din termen.
