Propoziții pretențioase – Arhegon
Dacă știam noi ce avea să se petreacă peste trei ani….
Nu ne-am fi uitat strâmb la conglomeratul uman din sala restaurantului. Strâmb… vorba vine. Cu un soi de invidie că ei își permiteau chiar și așa, calamitați, să-și ia câte ceva de-ale digestiei cu banii jos. Cu un soi de ură că nu apleacă urechea la ce știam dibaci să cântăm și nu lasă și ei măcar de o porție de cartofi de fiecare. Cu un soi de lehamite că eram nevoiți să ne gândim ca milogii în lipsa unui contract cu Huru și a unei remunerații măcar minime. Cu un soi de neputință că nu puteam schimba situația nicicum. Întrebarea „Unde aș putea găsi iarna un alt loc de muncă?” fiind fără răspuns. Deși clienții, unii, păreau onorabili, noi ne simțeam mizerabil, ca argații.
La mila ospătarilor vechi, la mila unor meseni darnici, la mila timpurilor rele care nu se mai încheiau. La mila norocului. Fiindcă, ce-i drept, am mai și avut. Arareori de la un prieten al lui Huru, șeful Sanepidului de la Buzău sau ceva pe acolo cu medicii. Venit cu amanta la fereală de ochii județului. Darnic, potolit, cultivat muzical, pornind de la hiturile „noastre” preferate până la melodii care îi plăceau lui și pe care, cu un minim de efort, ne străduiam să le oferim aproape de original. Să nu zic prostii, dar cred că printre cele mai îndrăgite erau New York, New York și Hotel California. Nu lipsea nici grija pentru tratație: platouri cu antreuri și fripturi și băuturi în limita finei consumații.
Mi-am luat vorba singur din gură în privința „cărăușilor” de veselă prin restaurant. Știau și ei că, deși uneori ne-ar fi luat de guler și ne-ar fi dat pe ușă afară pentru orele când făceam bani doar noi, nici ei fără noi n-ar fi obținut plus valoarea ce le intra la finele zilei în posesie, chiar dacă nouă nu ne pica nimic. Așa încât conviețuirea avea pentru ambele tabere și avantaje, și dezavantaje.
De-ar fi fost toți la fel. Ca mama Leana și tata Costică. Muncitori fără să ceară la orice pas remunerare suplimentară. Bonomi chiar dacă asta însemna să mai dea de la ei altora. Îngăduitori cu meseria noastră zgomotoasă. Îngăduitori cu noi, fiecare cu alte metehne, greu de abordat uneori. Și nu erau.
Doar ce se mai potolise un dram vifornița și dădea să muște timid din glodul pământului sapa – că-l apucaseră pe țăran năvârliile după 89 și ar fi fost în stare să pună porumbul din ianuarie, să taie via din februarie și să culeagă prunii dătători de țuică din martie -, să-i rupă crusta ghiocelul și să mijească soarele din ce în ce mai puțin timid. Se face lumină, parcă-ți mai vine să ieși din bârlog și să mai pui ceva nou la cale. Așa mie. M-am pus să „arestez” câteva dintre bucățile de țeavă de irigații din care apucasem deja să-mi confecționez trei reflectoare „performând” la Bălăceanu, de prin magazie, prăfuite. Insuficiente pentru planurile mele. Și-am trecut la acțiune. Fuga la tata, la atelier. Mâna pe bomfaier ca să înjumătățesc unul și să-l fac… felinar. Să fi văzut drăcia deasupra tobei lui Tamba. Lumina frumos, deși becul era chior și filtrul de sticlă galben sau roșu – nu mai rețin – îi estompa și mai mult razele wolframice și dădea setului și utilizatorului o aură „mistică”. Nu fără chin facerea. Nu era chiar un aluminiu pur, maleabil materialul. Când îl arcuiai în orice direcție se despica. Pățit de vreo două ori, am refăcut fiecărei părți gulerul pe care urma să-l prind cu capacul. Mai mic, din tablă neagră….
