Spații culturale nr. 97 (4)

Vasilica GRIGORAȘ

INGENUĂ SCHIȚĂ

Spre cerul plumburiu
trecutau stoluri de cocori
în lanul de cicoare
mă scald copilăreşte-n
ochii tăi, mamă.

Contemplând amurgul
trist şi rece
regăsesc comoara copilăriei
reverie ascunsă
cu gingăşie rebelă.

La școala toamnei
cu fantezia penelului
deloc amnezic
schiţez ingenuu
guașe inepuizabile.

Spre asfinţit
îmbrăţişez perna
de levănţică
privesc cerul violet
şi te visez iar şi iar.

CURĂȚAȚI DE TINĂ

Plimbându-ne tainic
în noaptea vibrantă
din adâncuri sfielnice
un gând spre înaltul zbor
ne-împurpură pomeții.

Când frunzele dau năvală
spre cerul trupului întomnat
sporește povara umerilor
și rătăcim cu graţie
în propriul uragan.

Pe armura
inimilor zvârcolite
se insinuează voluntar
o scamă de iubire
visată nopți în șir.

Curăţaţi de tină
de izvorul smereniei
gustăm din plin
fiorul anotimpului
unei împliniri binecuvântate.

Camelia Manuela SAVA

Al doilea văl

Capitolul 14 – Depărtări

Dora și Vlad stăteau îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie. Mamă și fiu. Același sânge. Aceleași gânduri – Dumnezeu a fost bun cu ei. Accidentul stupid, în urma căruia Dora a avut de suferit, i-a despărțit câteva luni. Acum erau împreună acasă și luau de la capăt firul întrerupt…
Dan lipsea de ceva vreme. Nu știa nimeni nimic despre el. Doar că e plecat în misiune. Armata nu îți dă coordonatele decât celui implicat și camarazilor. Familia nu poate afla prea multe detalii. Nu era prima dată când se întâmpla așa. Dan mai fusese plecat. Avea experiența Afganistanului, plecase cu plutonul lui când Vlad avea vreo cinci anișori. Dora acceptase ca el să meargă în Kandahar șase luni, nu neapărat pentru bani, cât pentru a fi acumulat și această experiență. Dan se călise. Când s-a întors era parcă alt bărbat – deși o făcea tot pe misteriosul, dar avea un alt mod de a fi, de a gândi, de a vedea viața.
Acum era altceva. Dora se simțea responsabilă pentru Vlad. Trebuia să fie și mamă și tată. Dan avea să se întoarcă acasă și de această dată. Până atunci, viața ei se desfășura alături de Vlad.
-Gata lista? întrebă Dora.
-Da. Sper să nu mai fie și neprevăzute… zâmbi ștrengărește Vlad. Știa el ceva… de fiecare dată mai punea în coș vreun pachet de biscuiți sau de brioșe, vreo cutie de bomboane… chestii neprevăzute… Dar Dora nu se supăra niciodată.
-Bine. Atunci să mergem.
-Mamă, chemi un taxi sau conduci tu?
-Cred că până la supermarket nu e nicio problemă, mă descurc să șofez. Ai uitat că sunt o șoferiță prudentă? Ai încredere?
-Da, am, sigur că am, mami.
-Excelent! Mulțumesc mult, Vlad!
Au ieșit pe ușă cu zâmbetele ascunse sub măștile albastre. Era un protocol obligatoriu. În supermarket la intrare îți luau și temperatura. Cine? Paznicii… Acceptau, că nu aveau încotro. Era un compromis, care uneori părea comico-bizar, suprarealist…
Faptul că făceau cumpărături după atâta timp era o mare încercare. Aproape că stăteau lipiți unul de celălalt. Vlad nu o pierdea pe Dora din ochi. Printre rafturi zăboveau ca să nu se ciocnească de alți mușterii, veniți ca și ei cu gând de aprovizionare.
Când s-au apropiat de casă, Vlad a întrebat-o îngrijorat:
-Ai obosit? O să car eu sus bagajele, tu nu lua decât ce e mai ușor.
Dora se minuna cât de mult crescuse Vlad al ei, ce mare era acum!
-Bine, drăguțule, te voi asculta. Vei lua tu ce e mai greu, tu ești acum bărbatul casei.
Au petrecut împreună timp prețios. Se pregăteau de începerea școlii. Au pus în ordine cărți, caiete, haine, încălțăminte.
Dora a sunat la secretariat:
-Ana? Sunt eu, Dora Popescu!
-Dora? Teodora Popescu? Ce bucurie! Ce bine îmi pare să te aud! Ești acasă?
-Da! Azi am ajuns. Sunt bine. Nerăbdătoare să începem noul an școlar!
-Ei, să o luăm ușurel… ești încă în perioada de recuperare medicală.
-Da, dar aș vrea să renunț. Aș veni la școală, să am un program stabilit, să am efectiv ce face, să nu mai tărăgănăm lucrurile. E bine și pentru mine. Și pentru copii. Pentru toată lumea…
-Asta cam așa e… Tu știi ce vrei… Dacă te simți recuperată și dornică să reiei activitatea, atunci vino! Eu îl anunț pe domnul director. Îți trimit orarul pe whatsapp și luni începem. Fără festivitate, fără aglomerație…
-Atunci ne-am înțeles! De luni începe iureșul… pe cai…
-Ne-am înțeles, frumoaso! Nici nu realizezi ce fericită sunt că te aud din nou! Ai lipsit din peisaj! Am fost cu sufletul la gură tot timpul… Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile!!! Ai stat prea mult departe! Oricum, totul e cu susul în jos… o să vezi…
-Mulțumesc, Ana! Ești o prietenă minunată! Înțeleg că situația este schimbată, sper să mă readaptez curând. O să mai stăm de vorbă să îmi mai povestești cum e viața…
-Sigur, păpușă! Am o mie și una de povești să îți spun… toate la timpul lor…
Așa era Ana. O figură aparte. Ca o actriță de cinema. Era secretara liceului. Erau prietene bune. Se cunoșteau din copilărie. Crescută de o mamă severă, Ana nu avea tată și tocmai de aceea întâmpinase greutăți. Locuia la două străzi distanță. Ana era cu un an mai mare decât Dora. O iubea ca pe o soră. Dora o ajutase cu multe – îi mai împrumuta rochii, bani sau cărți. Uneori o lua să mănânce duminica fiindcă ei aveau întotdeauna din belșug ce pune pe masă. Ambițioasă, Ana făcuse facultatea la seral, căci era nevoită să muncească. Mai întâi a curățat ațe la Fabrica de Confecții din oraș, nu după mult timp a ajuns cetecistă – controla marfa din fabrică, etichete, măsuri, loturi de culori, materiale, ațe, modele. Apoi a ajuns la secretariatul fabricii. Directorul putea să profite de ea, de tinerețea ei, dar era un om serios, familist și profesionist. El a fost cel care a sfătuit-o să facă facultatea. Nu i-a fost ușor, dar a reușit. Era foarte riguroasă, foarte atentă și studioasă. Nimic nu îi scăpa – ordonată, zgârcită și cinstită. Poate prea exagerată. Nu s-a lipit de niciun băiat – unul era prea bețiv, altul prea leneș, al treilea a părăsit-o pentru o curviștină nepăsătoare și rea, dar foarte sexoasă. Așa că Ana era singură, fără familie. Murise și mama ei între timp. Dar se împăcase cu gândul că așa i-a fost scris. Când s-a ivit un post de secretară la liceu, a ezitat să se înscrie la concurs. În acel moment, fabrica era pe ducă, iar directorul care ținuse locul unui tată sfătos a împins-o de la spate… știa el ce știa… că era o ocazie unică. Apoi fabrica a fost vândută, noul patron urma să o dea afară. Așa că Ana a ajuns prin concurs secretară la liceu. Familia ei era școala. Știa orice despre oricine, dar nu putea fi prietenă cu toți. Chiar era scorțoasă și rigidă în relațiile cu ceilalți. Directorii o apreciau și îi cereau ajutorul. Ea punea suflet în tot ce făcea.
Dora s-a întors în oraș și a luat examenul de titularizare la liceu și prietenia ei cu Ana a fost reînnodată. Sora mai mare (așa o considera) era vocea care o aducea pe pământ ori de câte ori era nevoie, căci Dora era o idealistă, vedea totul în roz. Or, viața nu e chiar așa…
Acum totul era cu susul în jos… cuvintele Anei îi răsunau în minte.
Dora luă telefonul și formă un număr pe care îl știa pe dinafară de câțiva ani. Cel apelat era Dan. Abonatul nu poate fi contactat…
Unde o fi? De ce nu răspunde? Motive se găseau… e într-o zonă fără semnal, are telefonul închis. Oare o fi pățit ceva?
Mâinile femeii cu degetele nervoase căutau ceva în agenda telefonului:
-Alo! Domnul colonel Franga? Bună ziua! Sunt Teodora Popescu!
-Bună ziua! Doamna Popescu?! Soția lui Dan?
-Da.
-Sper că nu vă deranjez. Aș vrea să vă rețin două minute.
-Sigur, doamnă. Sărut mâna! Nu e niciun deranj. Știu situația dumneavoastră…
-A… Înțeleg.
-Ați ieșit din spital? Care este starea dvs. de sănătate?
-Da. Chiar azi. Mă simt bine, acum sunt recuperată. V-am sunat în legătură cu soțul meu. Ce știți despre Dan?
-Doamna Popescu… o pauză apăru în vocea aspră a colonelului Franga… ar trebui să avem o discuție față în față. Puteți trece pe la mine la birou?
-Da. Sigur. Când? Azi?
-Nu. Când puteți dumneavoastră. Nu aș vrea să vă obosiți. Oricum, ca să fiți liniștită, vă pot spune că Dan e plecat în misiune. Vă contactează el când o să fie posibil acest lucru. Vă aștept la mine la birou săptămâna viitoare.
-Perfect. Atunci așa voi face. Mulțumesc! O zi bună!
-Sărut mâna! Multă sănătate!
Dora ar fi insistat… eu pot veni și azi… dar știa că în armată nu se insistă. L-ar fi enervat inutil pe colonel și nu ar fi rezolvat nimic. Măcar aflase ceva important – dincolo de discuția aceasta, dincolo de cuvinte, Dora intuia că Dan este în viață. Probabil e plecat departe cu treburi urgente, importante.
Imaginea lui se estompa. După ce închise telefonul, Dora rămase cu ochii fixați pe fotografia de pe comoda dormitorului. Apărea un Dan fericit care o ținea în brațe mireasă, în costumul lui impecabil. Acum era departe de ea – timpul își lăsase amprenta: după șase luni de spitalizare nu știa ce face, unde e, ce gândește, dacă o mai iubește, dacă i-a fost greu, dacă a crezut că o va pierde…
Era cazul să se odihnească, se simțea obosită, parcă o greutate îi apăsa pe ochi. Adormi cu telefonul în mână. Vlad o găsi cu un picior atârnat, era într-o poziție incomodă. O mișcă într-o parte ca să se întindă în pat. Dora îl trase spre ea și îl luă în brațe, ținându-l strâns. Vlad se lăsă cuprins de mâinile mamei sale. Putea acum să fie cu ea, numai cu ea, așa cum își dorise în aceste șase luni. Cei doi, mamă și fiu, își împărtășeau iubirea, căci timpul hain îi despărțise.
În zori, Dora se trezi îngrijorată. Era mulțumită că ajunsese acasă, că era recuperată după accident. Îi era recunoscătoare lui Dumnezeu că îi trimisese în cale oameni buni, pricepuți, care să o salveze. Cum era Ali. Se atașase de el. Prea mult, nepermis de mult. Ali era un înger.
Acum Dan lipsea, situația luase o întorsătură ciudată, ea era acasă, dar soțul ei dispăruse fără urmă. Școala începea. Cu măști pe față, cu distanțare. Cum va urma tot procesul educativ nu își dădea seama. Copiii vor fi testați, profesorii vaccinați. Era o lume diferită de tot ceea ce fusese înainte. Își făcea griji pentru ce urma. Era un început…
Se îmbrăcă rapid cu o rochie. Îi lăsase lui Vlad un bilețel, în caz că se trezea înainte să se întoarcă ea acasă. Căuta niște răspunsuri. Și întrebările erau puse nervoase, învălmășite. Cui se adresa? Cine ar fi putut să îi răspundă? La biserică, printre rugăciuni și mulțumiri, Dora găsea liniște, își recăpăta echilibrul interior prin comunicarea mută, intensă dintre om și divinitate.
Asculta slujba cu atenție, parcă sorbea fiecare cântare, fiecare moment. La final, când a fost la momentul de miruit, părintele Constantin a recunoscut-o imediat.
-Dora, ce bine că ești aici! Dăm slavă lui Dumnezeu că ești sănătoasă!
-Doamne ajută, părinte! Ieri am ajuns acasă.
-Ne-am rugat pentru tine și pentru familia ta. Vlad este cel care a fost mai suferind ca tine, a tânjit în tot acest timp, dar a rezistat cu stoicism.
-Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru a doua șansă. Am renăscut și am de gând să profit de data aceasta să nu mă mai îndepărtez de toate cele sfinte.
-Domnul fie cu tine! Mă poți suna oricând ai nevoie.
-Părinte, am o mare grijă – nu știu unde este Dan. Am înțeles că e în misiune. Atât. Eu sunt obișnuită cu felul acesta de a funcționa lucrurile, însă de data aceasta pare totul diferit, într-o altă lumină.
-Dumnezeu are planurile Sale. Deși soțul e departe de tine, sunt sigur că e bine acolo unde e. Când a plecat, se întristase că te lasă în spital, dar era conștient că ești pe mâini sigure. Nu ne-a spus exact care este locul unde va merge, dar tu ești familiarizată cu situația lui; erau chemați undeva la granița din nord. Ne rugăm și pentru el, și pentru armata română la fiecare liturghie. Sper să se termine incertitudinea aceasta. Nu îți face probleme. Va veni curând. Și veți fi din nou familia reunită. Nădăjduim în Domnul. Există după răbdare și îndelung-răbdarea. Dumnezeu dă oamenilor încercări, ca ei să dovedească tărie în credința lor. La El este gândul meu zilnic, să ne rugăm și mila Lui se va revărsa peste noi toți. Doamne ajută!
-Să dea Domnul! Doamne ajută!
Ieșind pe poarta bisericii, Dora auzi foșnind frunzele castanului secular din curte. Sufletul ei se mai ușurase de povara incertitudinii. O lumină nedefinită, dulce, de toamnă o îmbărbăta. Cuvintele preotului se înfipseseră în creierul ei care procesa totul mai repede. Ele aveau o semnificație aparte. Parcă aveau un sunet blând, nemaicunoscut până atunci. Era un ecou al unei lumi noi. Șoaptele lor o îmbărbătau – mergi mai departe, mai departe…

Diana TRANDAFIR

SPIRALE DE FUM

vrei să te convingi
din nou
cât e de efemeră
eterna risipă
Urci
și tot cobori
o scară-n spirală

risipești pași
energie
prin hățișurile de mucava
hăituit de himere

Însă cele mai lungi, labirintice
coridoare
și cele mai abrupte spirale
sunt tot în mintea
ce rumegă

Alexandru DUMITRU

Celui ce sunt

Aproape însumi clocotind de doruri,
inelat de simbioze, asemenea
unui crâng naufragiat pe triluri,
în brațele tale, Poesie.

Cuvioasă, necuvioasă îți faci de lucru
cu mine, știi să-mi șuieri
sufletește cuvintele, vacarmul unor
sunete să întrețină
mișcări terapeutice de vindecare.

Uneori împăiată, vocea rămânându-ți
vie, îmi cânți partituri metaforice
ademenitoare, așa că toate iubirile
vechi ori noi ale femeilor nudiste
dansează în preajmă.

Sufletul mi-l reculeg enigmatic,
cerul coboară aleatoriu peste arbori,
oglinzile săgetându-mi ochii și inima
până ce de atâta iubire-n peisaj
ziua îmbrățișează frumos
ceea ce așteaptă îndreptățită
benefica mea fire.

Rămâi aproape confrate, propun
să ajutăm răniții vaccinați cu poezie
rostind rugăciuni
pentru durerile nedeslușite.

Strada prieteniei
(Cititorilor mei)

Dumnezeu face să locuiesc în Bacău
pe strada de mai sus la trei sute
metri de casa lui Bacovia.

Tot felul de presupuneri bat gândurile
mele cu definiri extraterestre.

Întrebările acute
au descântătoare pentru inimă,
adoptă o lege nescrisă, adevărul mai
presus de orice mesaj duplicitar.

Nu vreau nici o risipire la marginea
paginii albe, acolo poate fi
chemarea depărtării să mă apropie.

Oare câte stele numără Orion
înfiorat până la contopirea boltei cerești
cu pământul?…

Povești de călătorie

Doina CERNICA

Kriti-mou!

Curioasă să aflu ce îi întârzia pe Maruca și Leonid în fața unei vitrine, am făcut câțiva pași înapoi. Firma „Crete-mou. Cretan diet store” etala sub această invitație în limbaj turistic bunătăți specifice insulei, de la ceaiuri cu puteri miraculoase la băuturi revigorante. Apoi a fost rândul copiilor să mă cheme, țintuită locului nu de ceea ce adunaseră patronii aici, ci de posesiv afectuosul „mou” venind pentru mine atât din lectura clasicilor, cât și din serialul TV „Brousko”, și de neașteptata întrebare care mi-a răsunat în gând, dacă în cărțile sale Pandelis Prevelakis îl folosise legat de Creta și, mai ales, de Réthymno, așezarea mult iubită a nașterii și a copilăriei sale. Ar putea să-mi răspundă oricare dintre cititorii săi greci și români cunoscători de neogreacă. Însă mie mi-ar fi plăcut să fi putut sta de vorbă cu Polixenia Karambi, om de teatru și traducătoare de cea mai aleasă calitate. Traducătoare nu doar a cretanului Kazantzakis, cel mai cunoscut condei zămislit de insulă, ci și a lui Pandelis Prevelakis, meritând și la noi bucuria lecturii și răsunetul numelui. De nu s-ar fi stins din viață prea devreme, Polixenia Karambi ar fi făcut cu siguranță cu mult mai mult pentru întâlnirea românilor cu scriitorul rethymniot, dar și așa avem de ce să-i fim recunoscători pentru transpunerea în limba noastră a minunatelor sale cărți, „Cronica unei cetăți” și „Soarele morții”. Dacă la ceasurile primei mele întâlniri cu cele două scrieri, ceasuri când trăiau amândoi, și traducătoarea, și autorul, autorul chiar i-a supraviețuit încă trei ani, am sorbit cu nesaț poveștile lor, acum, când eu însămi am tradus câteva cărți și pot aprecia această trudă specială și din interior, recitindu-le, am avut pur și simplu sentimentul că m-am ținut de mână cu Polixenia Karambi precum cu un medium care, la rându-i, ținea, cu delicatețea cu care un medic îți ia pulsul, mâna scriitoare a lui Pandelis Prevelakis.
Născut la 18 februarie 1909 în Réthymno și mort în anul 1986 la Atena, cu un doctorat în filosofie la Salonic și cursuri de istoria artei și arheologie la Paris, director în Ministerul Artelor și apoi profesor în învățământul superior de artă din țara sa, Pandelis Prevelakis a fost un scriitor adevărat, poet și prozator de prim-plan, dramaturg, critic literar, traducător și istoric de artă. Cărților amintite li se alătură, între altele, drept cea mai de seamă în beletristică, trilogia „Cretanul”, scrierile născute din prietenia sa cu Nikos Kazantzakis, lucrările de istoria artei, în frunte cu „El Greco”, și traducerile din opera tragicilor antici și din cei mai importanți literați contemporani. Iar în 1931, din Panait Istrati – „Neranțula”. În 1975, creația sa a fost distinsă cu Premiul Herder.
În această operă, pe cât de bogată, pe atât de valoroasă, „Cronica unei cetăți” pare să ocupe locul întâi. În lumea literaturii, ca și a artei, așa cum se știe, neștiute sunt căile postumității luminoase. Însă toți cititorii încântați ai acestei povești închinate orașului Réthymno sunt de acord asupra uneia din cheile succesului său: iubirea senină, uneori chiar surâzătoare, întotdeauna generoasă, aceea cu care venim din copilărie și pe care o putem păstra cu înțelepciune, a lui Pandelis Prevelakis pentru meleagurile natale. Sau cum spune Polixenia Karambi, detectând esențialul în această cronică aparte: „Dincolo de resentimentele care i-au învrăjbit mai bine de trei veacuri pe cretani și pe cotropitori, există urzeala fină a mrejelor tainice care îi unesc pe toți aceia care trăiesc și trudesc pe același pământ, indiferent de naționalitatea, de credința sau de treptele ierarhice pe scara valorilor sociale”. Publicată în Grecia în 1938, la noi în 1968, la recitirea spre sfârșitul primului sfert al veacului XXI însemnat de germinația semințelor unor noi războaie, „Cronica” te îndeamnă să meditezi asupra rolului jucat de nostalgia și imaginația lui Pandelis Prevelakis în scrierea sa și totodată te pune pe gânduri: oare este cu putință, luând în considerare lecțiile trecutului, viața în frățietate și solidaritate? Ori, cum spunea de curând episcopul Ieronim Crețu al Daciei Felix într-o predică ținută în lăcașul ctitorit de Ștefan cel Mare la Voroneț, este nevoie de o putere dumnezeiască pentru a-ți iubi vrășmașul?
Nu găsim nicio plăcuță în preajmă, dar harta destinată turiștilor ca noi de lângă biserica de origine venețiană Mikri Panaghia ne întărește convingerea: am ajuns la Porta Guora, Megali Porta, Poarta Guora, locul simbolic al întâlnirii orașului vechi cu cel nou. Nedesprinsă încă de fantasma lui Pandelis Prevelakis, îmi spun că, deși nu apare în „Cronică”, aceasta cuprinzând perioada anilor 1898-1924, Guora nu a lipsit din copilăria și adolescența scriitorului în Réthymno. Ca unică mărturie, unica parte supraviețuitoare din zidul venețian înălțat între 1540 și 1570 care apăra orașul odinioară. Poarta a fost construită de guvernatorul Giacomo Guora, geamănă celei din Veneția, și ducea spre piața centrală a așezării de atunci. O admirăm, o fotografiem din toate părțile, cu regretul leilor Cernica, după zodie, firește, de a nu se fi păstrat și frontonul său original cu leul Sfântului Marcu, în vreme ce micuțul salon de coafură de lângă ea, cu capete-manechine afară etalând diferite pieptănături ne apare ca un semn din partea carnavalului venețian. Însă carnavalul din Réthymno, pentru că și aici există de-acum un tradițional și așteptat carnaval, unul din cele mai mari din Creta, își organizează dansurile nocturne la Fântâna Rimondi.
Întârziem și în preajma acestei fântâni care în soarele și amiaza zilei nu încetinește mulți pași, poate și prin discreția existenței sale, nu centrală ca Fântâna Morosini din Heraklion, după al cărei model a dorit-o înălțată guvernatorul venețian în anul 1626. Chiar dacă piața în care se găsește, a Platanilor, nu învârte orașul în jurul său ca odinioară, Fontana Rimondi și-a păstrat valoarea artistică, eleganța și atractivitatea cu cele trei coloane canelate având capiteluri corintiene și ornamente cu frunze de acantă, cu înscrisurile-năzuință „Libertatis” și „Fontes”, cu cele trei robinete în formă de capete de leu din gura cărora apa continuă să curgă în bazinele de dedesubt de aproape patru veacuri. Apă în care, între puștii atâtor generații, își va fi răcorit obrajii într-o zi fierbinte ca aceasta și micuțul Pandelis.
Nu departe de Mikri Panaghia, ne reîntâlnim cu Neratze, monument istoric în care funcționează Conservatorul și o sală de concerte, la origini tot o biserică venețiană, preschimbată în moschee de ocupanții turci, dar cea căreia îi trecem astăzi pragul, pentru o lumânare de sufletul celor plecați, este Biserica Celor Patru Martiri, neomartiri ai credinței creștine, decapitați de turci în anul 1824 în acest loc: Angelis, Manouli, Georgios și Nikolaos Reczepis. În memoria lor a fost ridicat impunătorul locaș. Și privim cu respect statuia lui Kostis Giampoudakis, protagonist al uriașului sacrificiu de la Mănăstirea Arkadi din 9 noiembrie 1866, aflată în aceeași piață, a Martirilor.
Este atât de cald, încât prin ușa deschisă a unui mic magazin cu produse din piele vedem un băiețel de cinci-șase ani întins pe spate pe pardoseala răcoroasă, așteptând resemnat ca părinții să-și decidă în deplin acord cumpărătura, alegere întotdeauna grea, dată fiind diversitatea și calitatea ofertei. Am fi putut să mai să intrăm în întinsul și mult apreciatul parc municipal, amenajat, se spune peste un vechi cimitir turc, abandonat, cum s-a întâmplat cu și cu alte obiective musulmane după schimbul de populații din anul 1923 dintre Regatul Grec și Republica Turcia, dar ne-am hotărât să ne întoarcem și să ne ascundem de vipie vreo două ore la Theartemis, hotelul nostru. Însă nu înainte de popasul dorit încă de la aterizarea în Creta de lângă Primăria orașului, cu monumentul lui Pandelis Prevelakis și cu bustul lui Georgios Hatzidakis în față. Alegerea lor, a marelui scriitor și a marelui savant lingvist nu este una obișnuită pentru o primărie. Dar nici una care ar putea să mire fiind vorba de Réthymno, adică de orașul numărul unu al insulei în privința intelectualității, însăși valoroasa, căutata Universitate a Cretei avându-și aici sediul și facultățile umaniste.
Seara în portul venețian este locul și răstimpul în care Réthymno se arată vizitatorului în deplinătatea frumuseții sale proiectat într-o feerie de lumini pe cer și păstrat în clipe de neuitat în apa mării ca o zidire deopotrivă eternă și trecătoare pe fundul său de nisip, colindat de roiuri de pești fosforescenți. Așa l-a văzut și mai ales l-a ascultat Pandelis Prevelakis, ca un loc al poveștilor, ca pe un tărâm al adevărului și al închipuirii, al amintirii și al visării, ridicându-se spre noi odată cu aburul, cu fumul aromat din pipele și narghilele bătrânilor săi nemuritori. Și mai presus al iubirii sale nețărmurite pentru pământul natal, greu încercat de furtunile istoriei: „Mărturisesc că nu sunt în stare să povestesc splendorile pe care le-ar vedea ochii călătorului dacă ar ancora, din întâmplare, pe coasta Cretei, deoarece această minunată insulă îmi pare a fi cu mult mai frumoasă decât toate celelalte și poate chiar mai frumoasă decât este în realitate. Cu toate că insula a cunoscut robia vreme de câteva secole, focul libertății nu s-a stins niciodată în inima fiilor săi. Creta a stârnit pasiuni și jertfe pe care alte țări nu le-au cunoscut niciodată.
Scriitorul a murit la Atena, dar a fost înmormântat aici, în Réthymno, într-un loc în care pământul pare a se urca în cer, în sunetul clopotelor mișcate de cei care nu mai sunt.
Pe una din străduțele vechi, cu uși venețiene, balcoane turcești și cu aerul lor aparte, cretan, în care capul când este dat pe spate, când se întoarce în urmă, turistei din fața noastră i-au scăpat ochelarii și au alunecat pe sub poarta unui gard de fier, închisă cu un lacăt ruginit. Părea gata să plângă, explicându-ne dezolarea într-o limbă care nu avea nevoie de traducere și lui Niadi, și mie, și unui bătrân ieșit din căsuța sa de vizavi. Acesta s-a aplecat scârțâindu-și oasele, încercând să-i deslușească în verdeața deasă și întunecată de dincolo de gard. A intrat în curtea sa și s-a întors cu un soi de țăruș. S-a aplecat din nou, anevoie, apoi s-a întins de-a curmezișul trotuarului și bâjbâind a început să-i caute cu undița sa improvizată. Ni s-a părut că a durat o jumătate de oră, dar chiar nu conta: bătrânul s-a ridicat în picioare parcă mai iute decât se lăsase jos și i-a înmânat bucuros ochelarii. Și a înghețat cu surâsul său mândru începutul de gest de răsplată al turistei. „Ah, Kriti-mou!”, Draga mea, Creta!, a șoptit lângă mine un glas pe care nu l-am auzit niciodată, dar pe care l-am recunoscut imediat, fără să știu dacă este al lui Pandelis Prevelakis, al Polixeniei Karambi sau al amândurora.