Spații culturale nr. 97 (2)

Cenaclul poeților din cer

Nichifor CRAINIC

22 decembrie 1889 – 20 august 1972

Copacul

Înalt și-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer și-ntre pământ stingher,
Crescui și eu din veșnicul mister
Din care toate își pornesc izvorul.

Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Și simt că-n mine năvălește dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.

Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Și svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.

Și-n freamătul de foi nelămurit,
Cu șoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.

Moș Crăciun

Moș cu barba de zăpadă,
Fără daruri, moș sărman,
Tinerețea ta grămadă
N-o s-o vadă
Nici ãst an.

Torc păianjenii sub grindă,
Țara-i fără de băieți,
Nu-ți mai vin cu ceață-n tindă
O colindă
Să-i înveți.

De cu seară-naripații

Îngeri nu mai cântă prin
Singuraticele spații
Și-așteptații
Nu mai vin.

Plânge biata gospodină,
Brațele în gol se-ntind,
Nu e ceară de-o lumină,
Nici făină
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altădată,
Strângi pustiul ăstui an
La colinda’ ndatinată,
Fără ceață,
Moș sărman.

Gârbov pribegești prin sate,
Te strecori pe la oraș,
Gemi pe ziduri de cetate
Dărâmate
De vrăjmaș.

Cu tropare și podobii
Faci popas într-un cătun,
Zgribulit la gura sobii
Plângi ca robii,
Moș Crăciun.

Plângi încet! Stă la ulucă
Paznicul sub coif de fier
Și e-n stare, Moș-Nălucă,
Să te ducă
Prizonier!

Reculegere

Drumurile cu domoale întoarceri acasă,
Asfințit de soare pe lame de coasă,
Prosternări de sălcii și mesteceni, boare
De azimă caldă scoasă din cuptoare,
Aburit de inimi cântec tremurat,
În urmă departe dealul însingurat,
Seară că o rasă de călugăriță înnegrind tăcut pe brațe de troiță,
Răsărit de stele, umbră de grădini,
Suflet de crăițe și de rosmarin
Șezi puțin pe culme să privim de sus
Hornurile fumegând, după apus;
Fumul casei noastre-n marginea cealaltă
E mai nalt și face seară și mai-naltă,
E mai drept și mai albastru și mai clar —
Parcă tămâiază stelele de jar.

Traian DEMETRESCU

3 noiembrie 1866 – 17 aprilie 1896

Frunze de toamnă

Pică frunzele de toamnă,
Scuturate de furtună,
Și picînd ca o ninsoare
Fac pămîntului cunună.

Melancolic, prin fereastră,
Mi-arunc ochii către ele,
Și privindu-le le-asamăn
Cu iluziile mele…

Ave Maria

În biserica Sf. Ștefan

Ave-Maria… Și spre bolta
Mărețului și trist altar,
Fermecătorul glas de orgă
Se-nalță ca un plîns amar…

În sufletele credincioase
Cad notele mîngîietoare,
Cum peste frunzele de toamnă,
Amurgul razelor de soare.

Îngenunchiată înaintea
Crucificatului Hristos,
O palidă prostituată
Plîngea ca un copil duios.

Și-nmărmurită în durerea
Religioasei aiurări,
Părea de veacuri că așteaptă
Cuvîntul ultimei iertări.

Corbii

Pe plopii ninși
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb lințoliu,
Și, triști, de foame par învinși…

Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori…

În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare și zăpadă
S-ascund mormintele în șir…

Și pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Și-n suflet plânsul îl înec;

În aiurări
De spaimă inima mea moare…
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sunt orice cărări…

Și mă învinge
Un gând amar, știind că-odată
Și peste groapa mea uitată
Vor trece corbii și va ninge.

La morgă

Gardiștii au găsit-o moartă
Pe stradă, vânătă de frig,
Și către Morga au pornit-o,
Fără coșciug și fără drig.

Era o biată rătăcită,
Prostituindu-se pe bani,
Cu tinerețea zdrențuită
Abia la optsprezece ani!

Iubitul ei, poetul palid,
Un visător frumos și trist,
O-nțelegea și o iertase,
Precum pe Magdalena, Crist!

Și pe când ea la Morga zace
Sub fierăstraie și scalpele,
El o așteaptă în mansardă,
Și-o caută mereu prin stele…

Diana Dobrița BÎLEA

Neliniștea zilei
(fragment de roman)

Dădu la o parte glastra cu orhidee și urcă ea în locul acesteia. În picioare, ținându-se cu o mână de rama ferestrei, tremurând ca o frunzuliță în bătaia unui vânt nemilos, privi în jos cu oarecare teamă. De la etajul șapte, în starea în care era, credea că abia acum vede lumea adevărată. I se părea mică, urâtă, tulbure și lipsită de ispite. N-o mai chema nimic în tumultul său, nicio voce dintre atâtea câte are viața nu-i striga numele pentru a o salva. Mai la dreapta, spre intersecție, văzu un bătrân care, stând pe o bancă nu departe de blocul mătușii sale, o descoperise și o privea încremenit. Ar fi trebuit să-i alarmeze pe oamenii din vecinătate, dar el n-o făcu. Poate că o confundase cu o floare, fiindcă era îmbrăcată într-o rochie roșie, largă și lungă. Doar pielea albă și părul galben, greu, aidoma unui mănunchi mare de spice coapte, s-o fi trădat. După câteva clipe lungi, bătrânul privi în altă parte și pe ea o uită, la fel cum uiți o floare pe care ai văzut-o întâmplător în grădina închisă a unui străin.
Înainte de a se arunca în gol, își mai întoarse o dată privirea către mătușa ei. Își zise imediat că n-are rost s-o mai chinuie, pentru că primise deja o bătaie soră cu moartea, din cauza ei, de la soțul învechit în rele și poate și nebun de legat dacă nu mai avea milă de nimeni. Cu buza spartă în două locuri, cu ochii vineți și umflați, cu dinții din față rupți de pumnii primiți în tot atâtea bătăi câte zile stătuse în casă cu bărbatul sortit la cununie să-i fie alături până când moartea îi va despărți, femeia de patruzeci de ani, slabă și firavă ca un puf de păpădie, nu făcea nimic să-și întoarcă nepoata de pe drumul ales să-i fie și ultimul. Gândea că e o alegere bună ca fata orfană să-și ia viața. Cine să-i poarte de grijă, cine s-o ferească de nenorociri și de nenorociți? Nu că n-o durea sufletul, doar era sânge din sângele ei, numai că nu putea s-o ajute, cum nu putea să se ajute nici pe sine. Ea, personal, nu avea nimic, nici casă, nici masă. Toate fuseseră cumpărate din banii soțului ei și din motivul acesta nu-l părăsea. Unde să se ducă și din ce să trăiască? Nu avea decât amărăciune și bunătate, dar cu astea două nu mai impresiona de mult pe nimeni.
Fata de la fereastră, Floare – nu Floarea, Florica, Florina, Florentina sau alte nume derivate, ci Floare, ca și când ar fi fost oropsită să nu însemne nimic precis, să nu aibă un destin al său bine conturat, un dumnezeu lăuntric și un înger păzitor, ca toți oamenii -, simți în aceste momente grele că-și dorește să fie oprită de la gestul necugetat, adică s-o mai iubească și pe ea cineva. S-o tragă de la geam mătușa, spre lume, spre viață, pentru că nu apucase să trăiască decât șaisprezece ani. Dar femeia rămăsese în lumea ei, parcă nici nu era martoră la grozăvia care stătea să se întâmple. Floarei îi păru rău c-o vede singură și amărâtă, umflată de plâns și dezgustată de toate cele din jurul ei. Nu-i mai zise nimic, nici măcar nu-și luă adio de la ea și se întoarse din nou cu fața la stradă, simțind în inima sa că n-are de ce să mai întârzie pe pământ. Dacă ai numai nori în suflet, cum să-ți mai fie zilele însorite?! Ridicase deja un picior în aer și se uita la cer, unde spera să-i ajungă sufletul, când, printre vâjâiturile urechilor, auzi vocea mai înaltă decât de obicei a mătușii:
– Dacă n-ai găsit un scop al vieții tale și nici nu crezi c-o să-l găsești vreodată, aruncă-te. Dar dacă simți c-o să-l găsești cândva, dă-te jos de-acolo și caută-l!
Scopul vieții? Ce motiv mai era și ăsta pentru a-i da peste cap hotărârea luată deja de câteva zile? Își retrase piciorul din aer și încercă să se concentreze asupra acestor cuvinte pe care nu i le mai spusese nimeni până acum. Chiar are un scop viața omului, a tuturor oamenilor, a făcătorului de bine la rând cu de-alde pierde-vară și nemernici? Imposibil. Unii n-au ce să caute în viața de om, ca bărbatul mătușii de exemplu, poate nici măcar într-o viață de pasăre. Se gândise la pasăre pentru că văzuse una venind spre ea, ruptă parcă din cer sau picurată dintr-un nor, o vietate mică, frumoasă, cu aripile bătând într-o grabă nebună aerul și neliniștea zilei. Până să se dumirească și să se ferească, pasărea o plesni tare peste față cu penele ei frumos colorate, ceea ce o făcu să se dezechilibreze și să cadă înăuntru, pe covor. Mirată, ducându-și mâna peste obrazul lovit, se uită către mătușa ei. Aceasta, fără să spună vreun cuvânt, țâșni de pe patul pe care stătea, făcu doi-trei pași, sări peste corpul parcă împietrit și, dintr-un singur salt, urcă pe locul unde copila se îngânase mai devreme cu moartea. Nu mai privi nici la dreapta sau la stânga, nici în sus ori în jos, ci, adânc, în sine. Pe marginea aceasta dintre viață și moarte, vru să știe dacă se mai iubește, ea pe sine, măcar puțin, cât să înnoade o speranță oarecare de clipa de față, dar nu simți nimic. Nu mai exista în mintea ei nicio noimă care să-i poată răspunde. Și tot fără să mai privească în jur, crispată, întinse brațele în lateral ca pe niște aripi, ca și când n-ar fi vrut să plece prea departe și nici undeva de unde să nu se mai poată întoarce. Mâinile ei se frânseră însă după prima lor zbatere. Căzu în gol venindu-i pentru prima oară în minte că Dumnezeu e Tatăl și Îl doare și pe El, ca pe orice părinte, de copilul Lui.

Ottilia ARDELEANU

transpunere

nu am afirmat vreodată că voi schimba lumea
însă mă pot schimba interior
ca să pot vedea cu alți ochi dincolo de mine
poeții sunt buni să dea peste cap mersul universului
vin cu idei subtile premergătoare transformărilor
fără a fi magicieni
ei doar aștern pe hârtie ceva al lor de stă mintea în loc
suferința iubirea jocul plutirea devin repere cotidiene
e ca și cum ai rupe dintr-o pâine și ai sătura întreaga planetă
poeții au un alt suflet
se vede doar pe hârtie

sudoku

să fiu alt om pe verticală pe orizontală
și niciodată același
indiferent de locul și ziua când
m-am luat cu gândirea
despre adevăr și substanța lui controversată
unii spun că e vitriol
alții marihuana
niciunul că e iarba suculentă de după ploaie
undeva la țară
printre amintiri gălbui și mult pustiu
fără ei
cei de demult
nimic nu poate fi multilateral dezvoltat
nimic alunecat printre boabe de fasole păstăi semințe de floarea-soarelui
de la unu la nouă nu trebuie repetat niciun sens

e simplu
o singură dată ești tu
peste timp un posibil plagiat

trăsnete și fulgere

matinalele mele gânduri
cu fir de borangic
un câmp albastru de toamnă
răsucită pe spic
zăriră-n fereastră dintr-un nimic
un colos de nor înfiorător

octombrie se-apropie
ce inamic
cu vântul turbat și cuvântu-i peltic
de după faldurile perdelei mele
se-ncaieră oarbe frunze-ntre ele
ca niște vrăjmașe ghiulele

ce bocet de parcă-nviară străbunii
din oasele lor tulnicele lumii jelesc
florile răului se înăspresc
cioturi se fac săbii și arcuri
câteva tancuri de păsări prin țarcuri
pământul și cerul se zguduie
furtuna și-aruncă lăncile
despică în patru și duduie

pârjolite gânduri pe câmpuri
răzlețite flori moarte
se lasă tăcere în departe
pe schele soare de octombrie timid
îmi desenează inima pe zid

Dumitru PANĂ

IN – TE – ROGATIO

Doamne cum am putut pătimi pentru ce nu am ştiut?
cum am putut purta
minciuna în durere? trupul
cum de mi s-a cutremurat?

şi cum voi sfârşi? în viaţă
sau în moarte? căci şi moartea
şi viaţa şi viaţa şi moartea
m-apropie mie –

singur în iubire cum
numai în moarte

singur până la Tine

Istorie literară

Florin Daniel DINCĂ

CÂND ISTORIA SE LASĂ RECITITĂ… [3]

DORIN TUDORAN ȘI EDGAR PAPU SAU „«NEGRUL» ETEI BOERIU”

În anul 1976, Dorin Tudoran – conformându-se modului de adresare caracteristic fatidicelor vremuri predecembriste (– Stimate tovarășe profesor, aș dori să începem această convorbire printr-o schiță a cadrului afectiv în care s-a desfășurat copilăria dumneavoastră. Bineînțeles, numai dacă această perioadă de viață a marcat, în mod deosebit, anii de mai târziu. [„…Să dobândești statura normală, de care ai nevoie pentru a fi tu însuți și nu altcineva sau altceva”, în Luceafărul, 24 iulie 1976; în vol. Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, 1982]) – avea să-l provoace, deferent, pe „firavul și delicatul profesor” Papu (Alex. Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941 –2000, 2005, p. 675) la o radiografiere a biografiei sale, la realizarea unei retrospective asupra meandrelor figurii spiritului creator, una pornind de la primele forme de manifestare a lui și ajungând până la prezentul intervievării sale, adică în anul 1976.
Pe parcursul convorbirii cu cel ce fusese unul dintre miile de cobai ai regimului sangvinar din România sovietizată, Dorin Tudoran – după ce reproduce un segment dintr-un interviu – pe al cărui realizator nu îl numește, însă îl identificăm ușor ca fiind Adrian Păunescu, și după ce îi adaugă o însemnare a lui Cesare Pavese (din 1935), una privitoare la drama conștientizării stării de debut continuu – ne pune pe gânduri asupra țintei urmărite, pentru că alăturat scria astfel: – Și când mă gândesc că foarte mulți tineri scriitori asta-și doresc: să nu se mai simtă la început de drum, să nu mai fie considerați „începători”. (Nostalgii intacte, p. 156)
Înainte să încercăm să facem lumină în privința intențiilor gazetarului Dorin Tudoran, care vântura problema debutului editorial și a elucidării – prin amplificare: „Nu fac altceva decât să vă rog să dezvoltați ideea cuprinsă în rândurile de mai sus, amintindu-vă că Pavese scria cândva…” (Nostalgii intacte, p. 156) – ideii formulate de Edgar Papu la începutul interviului „Expresia literară trebuie să aducă un mesaj de cunoaștere, iar nu unul de formă”, pe care i-l acordase lui Adrian Păunescu (Sub semnul întrebării, 1971), să realizăm decelarea surselor de documentare utilizate de Dorin Tudoran în intervievarea lui confraternă.
Lui Dorin Tudoran, Edgar Papu avea să îi declare ignoranța proprie în privința lucrării din care pornea ideea predilecției sale pentru literaturile hispanice. Identificarea izvorului de informare a lui Tudoran nu ne dă bătaie de cap, fiind vorba despre Marian Popa (Dicționar de literatură română contemporană, 1971), însă trebuie notat că aprecierea lui M. Popa fusese scurtată, în dicționar fiind mai largă, mai potrivită viziunii lui E. Papu, a cărui operă era descrisă prin „metoda consecuției sau profilul sintetic” (p. 6), însă fără să se strecoare o vorbă de lămurire despre pauza editorială de la 1947 până la 1967. Din acest punct de vedere, să precizăm că nici în ediția a II-a a Dicționarului de literatură română contemporană (revizuită și adăugită, 1977) Marian Popa nu avea să ne surprindă, pentru că nimic nu se întâmplase, socio-politic, în avantajul celor ce ar fi intenționat să revină critic, justițiar, asupra erorilor de neiertat, care îi erau imputabile regimului dejisto-ceaușist, cu toate ifosele de relaxări și de reînnoiri, adică de „primăveri” cu ștampilă de la Partid și de la Securitate.
Până să ne întoarcem la interviul ai cărui protagoniști au fost Dorin Tudoran și Edgar Papu, să îi împrospătăm cititorului memoria punându-i în față prima pagină a convorbirii dintre Papu și Păunescu, unde cărturarul din șaptezecism, privind înapoi (nu fără gheață pe șira spinării), a emis ideea debuturilor succesive, în reviste și la edituri, fără ca Păunescu să fi remarcat vidul editorial de la 1947 la 1967, gazetarul mulțumindu-se să consemneze disciplinat, așa cum avea să afirme în finalul dialogului: – Am notat totul ca un student. V-am ascultat ca pe un profesor. (Sub semnul întrebării, 1979, ediția a II-a, adăugită, p. 404)
Concluziv vorbind, ce informații înregistrase Păunescu privind activitatea de scriitor a lui Edgar Papu, din perioada interbelică și imediat postbelică? Că Papu (profitând de îndrumările lui Corneliu Mihăilescu: „unul dintre fruntașii avangardei noastre picturale”) publicase (prin 1929, în „diferite cotidiene ale vremii”) cronici plastice în esență, că în 1936 a debutat editorial cu Răspântii – forme de viață și cultură, că în 1947 a tipărit monografia Giordano Bruno. Viața și opera, că în agora s-a întors „numai ca traducător, începând din 1951” (Sub semnul întrebării, 1979, p. 398).
De ce Păunescu – înfumuratul jurnalist care ne-a asurzit cu trâmbițarea îndrăznelii sale – nu s-a interesat de ce i s-a întâmplat lui Papu din 1947, adică de la Giordano Bruno. Viața și opera, până în 1967, adică până la Călătoriile Renașterii și noi structuri literare? Nu l-a pus pe gânduri sintagma „numai ca traducător”? Nici locuțiunea adverbială „Din păcate”, cea dublată disjunctiv și antitetic prin „sau din fericire”? După răspuns, unul care trimitea la 1951 și la Caiete de filozofie, Păunescu formula constatativ: – De 40 de ani sunteți – cu pauze sau continuu – în publicistica românească (…), sărind, dezinvolt, la de-ale rapsodului de la Bârca.
După această paranteză necesară, să revenim la binomul conversativ Edgar Papu și Dorin Tudoran, repunând pe tapet ideea debutului succesiv, lămurindu-ne și lămurindu-l pe cititor cum vedeau lucrurile intervievatorul și intervievatul, dacă doar aparent sau în adâncime erau pe varii baricade, dacă ambii erau conștient
implicați într-un joc cu dublă față, deci fiind solidari înaintea aceluiași adversar extrem de suspicios, de pervers și de ferin („chitul” roșu), oricând pregătit – Papu o aflase cu 14–15 ani în urmă, pe când fusese închis la penitenciarul din Bacău, și avea să o afle și Tudoran peste 8–9 ani, când va fi eliminat din viața literară – să îl târască, metaforic vorbind, pe oricare alt Giordano Bruno în piața Campo dei Fiori.
Când își probează vocația evocării „mediului sentimental al copilăriei” – vorbind despre o „ambianță rusti¬că”, o „ambivalență de cadru ce mă fascina”, o „ambianță romantică”, una care „m-a marcat puternic toată viața”, un „adevărat mediu arhaic”, de aura spațiului în care se foiau artiști, oameni de știință (A.D. Xenopol, C. Mille, Dimitrie Evolceanu, Alexandru Cazaban, Victor Anestin, Wladimir Hegel etc.), despre o bibliotecă „fabuloasă”, care „mă stârnea la neîntrerupte reverii”, de acel „irepresibil gust al visării”, de credința că „voi deveni un artist; cel puțin un scriitor” (Nostalgii intacte, p.156) – E. Papu îți lasă impresia că retrăgându-se, imaginar, în mirabila copilărie ar încerca să se ferească de atacul unor imagini de coșmar, cele țâșnind din experiența lui concentraționară. Eruditul Papu, cel din 1976 – evocându-l pe Papu de la Școala primară „Sfântul Iosif” (1915–1919) și de la Colegiul „Sfântul Sava” (1919–1927) – retrăia pura bucurie a relevării influențelor „diametral opuse”, exercitate de profesorii de română: pentru că „i se părea că aflase în mine un dram de talent actoricesc”, Ion Steriopol, de la „Sfântul Iosif”, „m-a încurajat exact în visările mele romantice”, iar Mihnea Olmazu, de la „Sfântul Sava”, intuind „în mine tocmai acea latură anarhică de care și eu mă temeam”, avea să contribuie la „îndrumarea mea spre construirea unei personalități, alta decât cea la care visam eu a deveni” (Nostalgii intacte, p.156).
Edgar Papu îi va mărturisi lui Dorin Tudoran că adevărul brutal (cum că el era făcut pentru a gândi, nu pentru a visa prin culori) avea să îl primească, licean fiind, de la Bob Bulgaru (căruia în 1984 îi va închina o monografie), de atunci novicele Papu începând bătălia cu sine, subordonată voinței „de a mă recompune”, a cărei forță sporea din teama de „o destrămare interioară” și al cărei câștig avea să fie „atracția pentru estetică” (Nostalgii intacte, p. 146–147). Mulțumită lui Corneliu Mihăilescu, pictorul care îl portretizase pe bunicul Romolo Bettelli, Papu s-a racordat la vârfurile avangardei plastice românești, inițiindu-se în cunoașterea și în interpretarea artei moderne, scriind și publicând „primele articole de critică plastică”, ele fiind „o completare a exercițiilor mele de a gândi asupra diferitelor fenomene ale culturii” (Nostalgii intacte, p. 153).
Student și licențiat al Facultății de Litere (București, 1927–1931) și al Facultății de Filosofie (București, 1928–1932), Papu, angajat obsesiv într-un proces de construcție interioară, avea să își găsească maestrul spiritual în personalitatea lui Tudor Vianu, căruia îi va fi recunoscător întreaga viață, fără să își fi propus vreodată să îi rămână ucenic veșnic ascultător, ceea ce ar fi fost contra naturii sale omenești, din pricină că neascultarea cuviincioasă era singura formă prin care destinul îi garanta împlinirea spectaculară de sine. Acel „tânăr savant frumos, extrem de decorativ, dar ponderat de propria lui gândire și o uriașă cultură”, acel estetician „supus unei dramatice, încordate lupte de idei” (Nostalgii intacte, p. 149) l-a trimis pe Edgar Papu – după ce îi prezentase eseul „despre contradicțiile dintre Croce și fostul său prieten – Giovani Gentile” (Nostalgii intacte, p. 151) – la Revista de Filosofie, al cărei factotum Nicolae Bagdasar îl va invita să recenzeze unele cărți, pe care el i le punea la dispoziție. Semnalând colaborarea viitorului monograf al lui Giordano Bruno la Revista de Filosofie, care a început înainte de 1934, să notăm – dintr-un imaginar jurnal al gratitudinii – numele lui N. Bagdasar, secretarul de redacție al numitei reviste, a cărui sârguință l-a frapat pe tânărul recenzent Papu, după cum avea să i se destăinuie lui Dorin Tudoran, în 1976. În timp ce debutul în presă al lui Papu s-a făcut în 1929, în Cuvântul, cu articolul Expoziția celor patru, aceia fiind: Victor Brauner, C. Mihăilescu, Milița Petrașcu, Marcel Iancu, debutul editorial este consemnat odată cu tipărirea vol. Răspântii, forme de viață și cultură (1936) la Editura Filosofică, înființată de Nicolae Bagdasar, secretarul Societății Române de Filosofie.
Cine se interesează de ideea de continuitate observă că după cartea Răspântii, forme de viață și cultură (1936) au urmat, la scurte intervale, Artă și imagine (1939), Soluțiile artei în cultura modernă (1943) și Giordano Bruno. Viața și opera (1947), dar îi este imposibil să nu bage de seamă că volumul Călătoriile Renașterii și noi structuri literare avea să intre în librării în anul 1967. Este adevărat că – spre deosebire de Eugen Ionescu, al cărui portret negativ schițat de Tudoran, pe baza epitetelor altor intervievați, Papu îl corectează ușor, punând accentul pe sinceritatea dostoievskiană a artizanului Rinocerilor, care îl fascinase prin precipitarea recomandată celorlalți de a se exprima și de a tipări – monografistul lui G. Bruno (sub influența lui Gh. Teodorescu, de la „Sfântul Sava”, care îl îndemna la tergiversare și lectură îndârjită) își preda sieși lecții de temperanță și de temporizare, privind creația proprie și editarea acesteia, însă de aici și până la apariția unui interval de 20 de ani între Giordano Bruno. Viața și opera (1947) și Călătoriile Renașterii și noi structuri literare (1967) este o distanță de la pământ la cer.
Chiar dacă la nivelul epidermic al interviului Dorin Tudoran și Edgar Papu discutau despre debut, ambii erau conștienți că dialogul lor îi adusese în fața unui nod gordian – al continuității și al discontinuității – văzut nu la nivelul procesului de întregire a operei lui Papu, aici ritmicitatea fiind apanajul autorului, ci la nivelul editării, al difuzării și al receptării, acolo suveranul fiind celălalt, adică o totalitate care includea Partidul, instituțiile dictaturii și pe agenții acestora. În calitatea lui de repondent, Papu avea să propună două ipostaze, prima fiind „cea a debutului firesc, a redebutului cu fiecare altă carte, cu condiția să nu te repeți, să nu devii un autoepigon” (Nostalgii intacte, p. 156); prezența determinantului „firesc” („debutului firesc”, „ipostază firească”) trimite la normalitatea vieții literare, anormalitatea fiind o altă chestiune, pare să ne comunice subtextul. În ceea ce privește această perspectivă asupra debutului scriitoricesc, Papu nu iese din siajul truismelor vehiculate în astfel de împrejurări, întrucât nu există condeier care să nu viseze să fie un alt Proteu, dar nu toate aventurile lui Proteu (frumos titlu doinașian!…) au putere de decizie asupra Molohului cu minutare, însă oare a te diversifica înseamnă întotdeauna a orfevriza?
Întreruperea repondentului, fapt care este singular la nivelul volumelor Biografia debuturilor și Nostalgii intacte, și propunerea intervievatorului, care reducea sfera de referire la poezie, nu l-a luat prin surprindere pe cărturarul Papu, care a opinat condițional și ferm (– Da. Ei sunt de acceptat numai dacă în această monotonie a cărților pe care le scot, fiecare dintre volume aduce un nou accident, o adâncire care să justifice și mono¬tonia și orgoliul creatorului monocord.), fără să piardă din vedere să avertizeze asupra degenerescenței creației, a trecerii de la formula poetică la modă poetică, iar de aici la manieră poetică, prin stahanovismul scriitoricesc: – Dar reluarea meca¬nică, multiplicarea unor imagini, reluarea lor în copii din ce în ce mai devitalizate, mai slabe, nu înseamnă altceva decât remorci care îngreuiază motorul, forța inițială, așa cum se dezlănțuise liberă, fără să tragă nimic după ea la început. (Nostalgii intacte, p. 157)
Care este – în viziunea lui Edgar Papu – „a doua ipostază a debutului”? Cum lansează o altă carte după un număr de ani de la cea precedentă, cum uitarea semenilor îi va fi pâinea cea de toate zilele, zice opinentul, fiindcă, înțelegem, atenția publicului a scăzut, mutându-se pe alți subiecți. După ce ai tipărit cronici de artă, prin 1929, în Cuvântul și ai revenit, prin 1933, cu eseuri în Discobolul lui Dan Petrașincu, Horia Liman și Ieronim Șerbu, poți să crezi că ai renăscut artisticește, că ai redebutat, după cum i se întâmplă lui Papu? Urmărindu-și interlocutorul și dându-și seama că s-au îndepărtat de ceea ce el, gazetarul, își pusese în gând, D. Tudoran revine și reformulează explicit, tăind orice risc de evidare a direcției de creștere a scenariului interogativ: – Da, numai că eu nu la asta mă refeream, ci la o perioadă mult mai întinsă. Adică la intervalul 1947, anul în care ați publicat volumul «Giordano Bruno», și 1967, când ați revenit în atenția cititorilor cu «Călătoriile Renașterii și noi structuri literare». Cum v-ați simțit în acei 20 (!) de ani în care n-ați publicat? Ce-ați simțit, apoi, «reapărând» în librării? (Nostalgii intacte, p. 157–158).
Acum, în 1976, răspunsul lui Papu înnoadă destinul individului cu al poporului său, insului și națiunii fiindu-le propriu nimbul ieșirii din restriște, al întregirii într-o strălucire plătită cu obolul de sânge al fiecăruia, însă explicațiile marginalizatului Papu necesită un comentariu atent, prin care să i se releve cititorului ceea ce nu i se spune, iar acest fapt trebuie făcut printr-o recontextualizare din perspectiva prezentului profund schimbat ideopolitic.
Pe Edgar Papu – care afirma: „… revenind la «tăcerea mea» editorială, depinde ce faci în această perioadă, în care ești ieșit dintr-un anumit circuit al valorilor” (Nostalgii intacte, p. 158) – trebuie să îl corectăm prin substituirea participiului „ieșit” cu participiul „scos”, fiindcă primul este expresia voinței auctoriale privite în libertatea sa, fără orice fel de presaj, în timp ce al doilea devoalează dictatura contextului socio-politic, ceea ce transmite și Papu, însă creându-ne acel soi de enunț care ne permite înlocuirea de care am vorbit, dar mai ales o stimulează. Așa exprimându-se, Papu se adresa cititorului contemporan cu el însuși, dar mai ales cititorului din postumitate, căruia îi revine obligația să rescrie – imaginar, firește – textul în funcție de explozia informațională provocată de năruirea dictaturii, ceea ce subtextul convorbirii chiar o schița.
Concluzionând parțial, pe parcela de răspuns dat de Edgar Papu, zicem cu el: poporul a ieșit învingător din bătălia cu accidentele istorice de până atunci, iar nu altfel se putea întâmpla de acum, când comunismul, un atroce accident istoric, îi rupea nației șira spinării chiar în numele fericirii ei. Schimbându-se destinul poporului, destinul lui, al savantului Papu, se va schimba, negreșit. Nu așa s-au petrecut lucrurile după 1989? Nu a ieșit poporul învingător? Nu este Papu un biruitor biologic și spiritual, în care optimismul nu a secat niciodată, chit că s-a subțiat mult? Blândului erudit Papu, cel ce îi declarase lui Tudoran: „Eu, în toată această vreme, traduceam și eram profesor la facultate.” (Nostalgii intacte, p. 158), îi punem două întrebări, într-un dialog imaginar, de bună seamă. Despre ce traduceri vorbim, Domnule Profesor? Despre Epicur, Lucrețiu, Florencio Sanchez, Miguel de Cervantes Saavedra, Federico García Lorca, Ramón del Valle Inclán, Kurt Held și Jorge Villafañe, traduși între 1950 și 1960, înainte de arestarea din anul 1961? Ori despre antologia Din poezia de dragoste a lumii (1964) și despre Infernul lui Dante (1965), traducerile făcute după amnistierea din luna iunie 1964, în calitate de „negru” al Mariei Banuș și al Etei Boeriu, când nu aveați drept de semnătură și când erați remunerat umilitor?
Când citim: „Catedra mi-a adus mari satisfacții. Tot ceea ce se refulase în mine ca scriitor îmi dădea satisfacții la catedră.” (Nostalgii intacte, p. 158), că ne mirăm este puțin spus, pentru că înțelegem prea bine ceea ce era în sufletul lui Edgar Papu, care astfel rostindu-se nu făcea altceva decât să încerce să nu agite Molohul roșu împotriva sa, dar și să tragă lințoliul peste o veche traumă: experiența de deținut politic trecut prin infernul penitenciarului din Bacău, cea de tânăr universitar exclus din învățământul superior, cea de scriitor epurat pentru 20 de ani din cultură.
Dacă între 1945–1946 Edgar Papu a fost – în urma solicitării lui Tudor Vianu – asistent la Catedra de estetică din cadrul Facultății de Filosofie din București, între 1951–1953 îl descoperim colaborator extern la Institutul de Lingvistică, contribuind la elaborarea Dicționarului general al limbii române, după ce respinsese „oferta de a se înscrie în partidul comunist”, ceea ce îi adusese îndepărtarea din Universitate, unde avea să fie reprimit (1953–1961) la „Facultatea de Litere și Filosofie ca lector doctor, cu drept de curs, la Catedra de «Istoria și comparația marilor literaturi» (Literatură comparată), asigurând interimatul la Cursurile speciale ale prof. T. Vianu” (Vlad-Ion Pappu,
http://www.ziariștionline.ro/2013/03/30/cine-a-fost-edgar-papu).
Acela care – „sub influența Monseniorului Vladimir Ghyka” – se convertise la catolicism, pe 15 decembrie 1961, acela va fi arestat „sub acuzația de «înaltă trădare și tentativă de răsturnare a ordinii sociale», în subsidiar «omisiune de denunț»”, acela va fi judecat și condamnat „la 8 ani de închisoare, confiscarea averii și la 2 ani pierderea drepturilor civile” (Vlad-Ion Pappu). Eliberat în anul 1964, Edgar Papu – cărturarul care, crezând că nu va supraviețui, compusese, în penitenciarul băcăuan, poezia Semenilor mei: „Am trăit, am trudit, / pătimind m-ați văzut, / mă vedeți… // Am crezut că pot da / și-am dorit o fărâmă să dau / de lumină din mine-omenirii, / și eu de la alții / mai vrednici ca mine-am primit. / Dar năzuința-mi s-a frînt… / Ce nepătrunse puteri / m-au ursit / unor alte-ncercări? / Ce nepătrunse solii / mi-au dat al durerii mesaj? / (…) / Dar neîncetat am tot năzuit, / atâta îmi e de ajuns / să nu mă certați că sterp am trăit, / că fostu-mi-a viața deșartă, / atâta îmi e de ajuns / cu pietre să nu aruncați / în fundul adânc de prăpastie / ce-n brațe m-a prins – prăbușit. / Clipele toate ca negre furnici / purtând fiecare-o fărâmă de moarte, / se-adună în mine, / să nu mă certați, / un gând de iubire vă cer, / să fiu mângâiat cu lumină.” (https://roncea.ro/2013/04/01/ semenilor-mei/) – va fi ținut departe de Universitate, de orice „alt loc de muncă, așa că se vede nevoit să accepte colaborări fără drept de semnătură” (Vlad-Ion Pappu). Activitatea de universitar a lui Edgar Papu, ca asistent, lector doctor, se reduce la 8–9 ani, în consecință fraza: „Eu, în toată această vreme, traduceam și eram profesor la facultate.”, din care ne atrage atenția sintagma temporală „în toată această vreme”, are acoperire parțială în realitate, ceea ce nu înseamnă că emitentul ar fi încurcând lucrurile sau că s-ar fi făloșind în ochii jurnalistului. Faptul că „pe la mijlocul deceniului 7, tot în colaborare de plată cu ora va mai ține un curs de Teoria artei la Institutul de Arte Frumoase sau de Teoria spectacolului la IATC și va conferenția frecvent la Universitatea Populară (Sala Dalles), până în 1988” (Vlad-Ion Pappu) nu ne convinge să vorbim despre o carieră universitară, ci numai de identificarea unor instrumente pasagere de subzistență. Cât aflase Dorin Tudoran din ceea ce i se întâmplase lui Edgar Papu odată cu instaurarea comunismului în România și până în 1976 este imposibil să stabilim azi. Că între intervievator și repondentul lui s-o fi înfiripând, dincolo de paginile scrise ale confesiunii, o stare de complicitate bazată pe trocul informațional nu-i dificil nici de imaginat și nici de acceptat. Că Dorin Tudoran – dacă ar fi întrebat limpede, precum în cazul Prințului roșu (– Pentru că tot suntem la istorie, aș vrea să vă întreb ce v-a rămas întipărit în memorie din perioada în care ați fost întemnițat în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Caracal și mai ales Tg. Jiu? – Biografia debuturilor, 1978, p. 29), când ochită fusese detenția interbelică a bizarului Scarlat Callimachi – ar fi primit explicații precise din partea ex-deținutului politic Papu ne îndoim întru totul. Cum să motivăm astăzi acest deficit de cutezanță de care s-ar părea că suferea Papu? Cea mai solidă variantă de lămurire ar trebui căutată în ceea ce se petrecea cu deținuții politici la vărsarea în libertate prin amnistiere sau prin executarea pedepselor decise prin hotărâri judecătorești excesiv amprentate ideopartinic. Marian Popa ne sare în ajutor, invitându-l pe cititor să se concentreze asupra ideii de angajament semnat de eliberați, dar mai abitir asupra ideii de consecințe rezultând din eventuala nerespectare a interdicției impuse: „Cei arestați vor fi într-o zi eliberați, unora fără să li se explice de ce, altora comunicându-li-se că s-au comis niște confuzii regretabile: tuturor li se cere să nu comenteze în scris sau oral acest episod din viețile lor, încălcarea angajamentului scris și semnat urmând să aibă urmări negative.” (Marian Popa, Detenții, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, I, 2009, p. 743).
Dacă intervievatorul Tudoran ar fi repetat exactitatea din întrebarea adresată Prințului roșu (Scarlat Callimachi), ar mai fi reușit să își publice interviul, pe când „ochiul” („Bratu” din redacția Luceafărului – în D. Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de securitate, 2010, p. 66) îl scana, deasupra fiind USR-ul, deasupra USR-ului fiind CCES-ul cu tov. Dumitru Popescu-Dumnezeu, iar mână în mână cu CCES-ul fiind DSS-ul generalului Iulian Vlad, deasupra CCES-ului și a DSS-ului fiind P.C.R-ul, iar deasupra P.C.R.-ului fiind genialoidul Gângav-de-Scornicești?!… Privind factologia din Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, răspunsul este că n-ar fi fost posibilă tipărirea interviului „… Să dobândești statura normală, de care ai nevoie pentru a fi tu însuți și nu altcineva sau altceva”, fiindcă Puterea nu avea interesul să creeze firescul vieții literare decât după legile-i proprii, cenzura și autocenzura fiind una dintre izbânzile sale, de neuitat, însă nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că Papu era învăluit și de unele elemente excelent adaptate la context: – Edgar Papu era unul dintre cei mai temători intervievați. Și în familie era sub papucul surorii lui, care făcea tot ce putea ca Papu să nu vorbească ce nu trebuie. Nu-l puteam forța, căci s-ar fi speriat, ar fi refuzat să publicăm interviul. Și-apoi, fusese deja preluat de plutonul național-comuniștilor Lăncrănjan, Barbu, Zamfirescu, Ungheanu etc., ca port-drapel al protocronismului. (D. Tudoran, Corespondență online, iulie 2020).