Propoziții pretențioase – Areolei
Departe de-a epuiza….
Sfârșitul uneia, începutul alteia. Cum să contenească peripețiile? Sperasem că exodul populațiilor nedorite să se fi încheiat odată cu episodul sindicalist. M-am înșelat profund. Încă mai erau iernile ca-n poezia coșbuciană de pe uliță (douăzeci și cinci de strofe; de nu reciteam, aș fi uitat arțagul ștrengarilor), încă bezmeticea lumea aiurea prin țară. Se „plimba” cu motive de căpătuială, crezând, majoritatea, că se vor îmbogăți peste noapte. Și ca să-și mai potolească foamea fiziologică, se mai opreau din când în când la Poienița. În acea seară avuseseră și noroc, și ghinion. Că aveau ce să glojdească și că pierduseră între timp – nu neapărat din cauza propriei alimentări – șansa de a merge înainte. Ori înapoi. Însă mai toți își propuseseră să ajungă la capitală. Sindicaliștii fuseseră pistol cu apă. Cei 150, așa la o aproximare, de atunci, păreau acum nu mai mult de-o ceată. Deși ticsiseră cu prezența întreaga sală de restaurant. Nu văzusem niciodată, nici măcar la nunțile cu prezența obligatorie, hanul atât de plin. Și nicidecum în pozițiile adoptate….
Muzicianul e specie diferită de toți oamenii pe care îi știți. Are apucături diverse, metehne în toată regula, orgolii, este alunecos, indiferent și dotat cu un soi de independență uneori soră cu prostia. Are suficient egoism și stimă de sine sau deloc cât să pară centrul universului.
Toți ne spusesem că sorii ce apuneau în mod regulat, în acea seară veniseră din alt sistem planetar, aducând cu ei puhoiul acela de „extratereștri” nemunicipali. Intrau și nu mai ieșeau. Cântam, eram tentați să încetăm și ne răzgândeam. Deși oferte de dedicații nu erau. Popasul lor, ori cu bună știință, ori fortuit, ori forțat avea parte de întreg pachetul alimentare-delectare-odihnă. Vă puteți face o idee despre gândurile „negre” ale lui Huru, despre nemulțumirea în privința înjumătățirii câștigului sau chiar însfertirii lui. Șoseaua închisă de autorități crea un soi de obligativitate pentru el ca agent comercial și mai că nu-i dădeau de ales. Nu putea să-i dea afară. Sigur pusese presiune pe recepționer, care era un fel de șef când bossul nu era în localitate, să le ceară ospătarilor să le bage pe sub nas clienților de nevoie meniuri și chiar să le propună cazarea. Fiindcă oricât de afurisit era în general, n-ar fi avut curaj să se înfățișeze în fața consumatorilor spre a declara sala închisă și programul de lucru epuizat. Și cam așa se jucase meciul ospătari-clienți până la ora stingerii. Mai ia o apă, mai ia un papanaș, mai ne mai gândim. Și-apoi s-a așternut peste tot întunericul. Iar noi ne-am strecurat ușurel și cu spaimă spre casă….
Cum am ajuns…. Apăsați de viscolul ce ne biciuia fețele, hainele și mai că ne pierdusem speranța că vom ajunge teferi. Cred că ne înghețase și sufletul. Atât de pătrunzător fusese. Mi-adusese aminte de drumul către Bălăceanu într-o dimineață la fel de câinoasă, amplificată și de goana nebună a camionului în care mă îmbarcasem. Dar mai mult mă vedeam parcă reînfruntând cei 33 de kilometri între Negru Vodă și Independența. Nici nu trebuie să vă mai spun că de aceea nu-mi place deloc iarna.
Acasă abia mai mocnea un ciot de lemn și ale mele fete dormeau duse. Mi-am așezat în colțul buzelor un zâmbet, cum aveam să fac de fiecare dată când mă întorceam nopțile târziu, și-mi zbura mintea la ziua următoare…. Și la altele. Cum în acele vremuri nu lipseau.
