Ora de muzică 2 – Work, work, work
Am trecut, crezusem, în deceniul ultim de secol și mileniu doi, cu gândurile adolescentine conturate binișor, așteptând ca lumea să meargă înainte ca și până atunci. Întoarsă la un grad de normalitate atins până prin 1981-1982.
Arthur Hiller, încrezător în forțele lui Copeland, i-a oferit și coloana sonoră din următorul an, la filmul Taking Care Of Business. De data aceasta Jim Belushi nu a mai ratat rolul principal și în 1990 s-a „infiltrat” cu succes în comedia al cărui nume este împrumutat unu la unu de la song-ul trupei canadiene Bachman – Turner Overdrive. Nici nu se putea o asemănare mai mare și în cazul muzicienilor frunzei de arțar. O frăție pune la cale trupa – cum și la Toto -, chitaristul solo, chitaristul doi și toboșarul sunt neamuri de sânge, Randy, care împlinește și rolul vocalistului prim, Tim, și el cu rol de vocalist, și Robbie, a cărui voce se găsește ca însoțitoare de spate a celorlalți. Al patrulea membru, Fred Turner, cu basul. Mai punctez numai titlul piesei de teatru ce se joacă în regatul britanic sub titlul „Filofax”, titlu ce acoperă obiectul intrigii peliculei: agenda unui important om de afaceri…. Dar nu orice fel de agendă. În ea nu erau numai adrese, telefoane, date curente despre afaceri, ci și o sumă de carduri…. V-am mai distras atenția cu date, altele decât cele preconizate, fiindcă nu prea am de unde să le culeg. Frânturile din film ce se găsesc pe internet au prea puțină muzică de fundal, iar prezentarea oficială conține chiar piesa Bachman-ilor. În rest câteva „imixtiuni” de tobe, un pic mai rafinate tehnologic decât precedentele muzichii fistichii ale lui Copeland de c-un an înainte, cea mai lungă „frază” muzicală având, pe fundalul secției baso-ritmice un solo în stil pop-rock.
Încă trei pelicule intră pe masa de lucru a lui Stewart în 1990: The First Power – în regia lui Robert Resnikoff; Men At Work – în viziunea regizorală a lui Emilio Estevez, nimeni altul decât fratele lui Charlie Sheen și soț de Paula Abdul vreo doi ani (uite că n-am știut); și Hidden Agenda – regizat de Ken Loach.
The First Power. Parcă e mai potolită setea de sunete stridente, deh, a mai evoluat și tehnologia, nu și dorința intervalelor mărite, cu care și începe soundtrack-ul întâi: re# – la (descendent) – re# – la (ascendent) – mi (descendent) și transpuneri pe încă două tonuri (modelul valoric optime, optime, optime, pătrime, pătrime cu punct). Pentru cine știe mai puțină muzică, între cele 3 note, la-re#-la, este o distanță perfect egală în acordajul temperat. Într-o octavă încap două cvarte mărite. Pentru augmentarea suspansului, întărirea lui, cadrele întunecate sunt însoțite de bătăi de tobe specifice genului și lui Copeland. Însă nu pot să nu observ că se repetă glisarea notei mi până la fa#, exact ca în debutul lui The Final Countdown, cu același timbru. Doar acea parte. Deși nu mult diferit materialul sonor față de alte filme proprii, acestuia i se poate acorda un punctaj bun pentru acele vremuri.
La Men At Work munca de căutare se simplifică. Cel care a avut grijă ca pagina Wikipedia să conțină suficiente informații – nu și cel din urmă -, a depus în subsolul ei și muzica aferentă. UB 40 și Ziggy Marley printre cei mai cunoscuți compozitori și performeri. Mi se părea cunoscut și cuplul Sly&Robbie. La o scurtă căutare am reîmprospătat memoria. Robbie Shakespeare este chiar unul dintre basiștii de pe materialul lui Sting și Shaggy 44/876. Și el, și Sly Dunbar jamaicani, amândoi cu apariții pe albumele unor foarte cunoscuți muzicieni. Cel puțin Joe Cocker, Yoko Ono și Bob Dylan. Creditele lui Copeland sunt Playas Dawn (pe youtube Las Playas Dawn) și Pink Panther No. 23. Cu numere de ordine 11 și 12 pe albumul cu soundtrack-uri (1 și 2 în Wikipedia). Prima…. O „jucărică” dintre cele asemănătoare cu cele vechi. A doua…. Același gen. Plucked sau muted guitar, pentru cei ce mai cunosc baza de tonuri GM a clapelor. Dar cu adăugiri de pizzicato violins mai naturale și un pian tot așa, mai rafinat, cu rezoluție îmbunătățită. Am mărturisit și în trecut ce efect are trecerea pasajelor de tobă pe un instrument melodic. Sună mai împrăștiat, mai ciudat decât la Copeland, însă, ținând cont de repetiția ciclică pe care o oferă secția ritmică, asemănările sunt izbitoare. De menționat că rolurile principale în această comedie – The First Power era curat horror – sunt deținute de cei doi frați mai sus menționați: Emilio și Charlie.
M-am uitat și peste Hidden Agenda. Deocamdată am tras cu urechea la trailler plot-ului și la o părticică accesibilă tuturor dintr-unul dintre seriale. Totul așa cum știți. Predilecția pentru cvartele mărite. De fapt, nu cred că ar face mare pagubă prepunerea pieselor de la un film la altul. Eu nu sesizez diferențe mari. Nu intenționez totuși să minimalizez munca și inspirația autorului, sunt elaborate și deloc la îndemâna oricui.
