Propoziții pretențioase – Arameic
Așa ziceți, nebun, nu?
Așa am zis și eu. Un om sănătos la cap nu fuge după năluci în aproape puterea nopții, nu pe coclauri. Da-mi vine să râd cum de n-am putut prinde cap la cap cei doi ani: 1988 și 1995. Anii…. De stau mai bine să mă gândesc fi-vor trei. Și cel în care am ticluit din scândura cotețului corp și grif de chitară. Prin 89 sau chiar 90. Ce îi strânge la un loc? Un… set de… porci.
Iată. Primul, sacrificat, drept ultimul ce avea să mai sălășluiască în cotețul din strada Amurgului numărul unu, din a cărui bătătorită scândură s-a executat un lung și firav gât de chitară, cu corzile ancorate invers, și un corp căruia i-am montat doze de construcție personală și mecanisme old time pentru acordaj, acolo unde de obicei stă un cui cu rolă pentru prinderea curelei. Prima încercare de la un cap la altul a fost un semi eșec. Griff-ul nu era din „arțarul” din care se fabrică de obicei, ci dintr-un fag tratat cu urină, fără tijă pe dinăuntru, lung și destul de subțirel la prăguș. Prin urmare, se curbase și corzile, la acordaj, se arcuiră nefiresc, totuși mult mai puțin decât Orfeus-ul meu de început, la care, de introduceai degetul arătător a lui tata – nu că nu l-a băgat când i-a ursit sfârșitul groaznic -, mai rămânea un pic de spațiu între capătul dinspre cordar al gâtului și el.
Al doilea – din grupul aceluia care ne-a speriat teribil -, făcându-și datoria matern-paternă – pe întuneric și doar din presupuneri auzite n-am fi putut spune de va fi fost vier sau scroafă -, ne bântuise aventura nocturnă pornită și terminată pe ploaia de stele. Atunci mai pornisem nebun pe câmp mâncând pământul cu picioarele, dar ca să fug de pericol, nu după el.
Al treilea și chiar ultimul. Acest porcușor după care am alergat disperat să-l prind. Și l-am înșfăcat. Îl înghesuisem într-o tufă. Și am urcat la subraț cu porcul toată panta până la pod. Iar acesta a început să guițe. Doamne…. Ce m-am uitat în toate direcțiile, ce temeri s-au îngrămădit în inima mea. Ce greutate purtam în mâini. Animalul, nu mic, undeva la 15 kilograme, și sacoșa cu partituri, nelipsită în primele luni la Poienița. În primul rând gândeam că mă vor auzi spoitorii. Și n-aș mai fi avut nicio scuză. Intrat pe pod, deveneam hoț cu acte în regulă. Pentru ei. N-a fost să fie nevoie de vreun stabor, de vreo pedeapsă. Nu se arătară. În partea cealaltă de pod eram la mine acasă. Puteam veni de oriunde. De scăpat…. Măcar de gura porcului și a unora cărora le ardea de serate în balcon tot n-am scăpat. Râgoacea nu se sfia să guițe, îi stricasem programul liber ales, și pe „faleza” râului era calea cea mai dosită și singura pe care mergeam către casă. La prima strigare… „Lasă, porcul, mă!!!!” n-am știut ce glas și ce intenții avea „stolnicul”. Intrat la bănuieli, am iuțit parcul și am încercat să astup râtul cumva. Următorul guițat m-ar fi adus în pragul disperării. La „Ce-i faci, mă?”, aruncat tot așa, de vreun privitor la stele, alungat cu țigara peste fereastra bucătăriei, am luat-o la fugă. Abia-l mai puteam ține, îl tot aranjam când pe o parte, când pe alta, motiv pentru care îmi desfăcuse, zbătându-se, unul dintre buzunarele gecii, care, să nu mai spun, era crem. Fusese. „Mizerabilul” o făcuse gri. Nu-mi amintesc unde l-am închis în acea noapte. Tot la mama cumva? Sau în magazia noastră de lemne de la domnul Bădică? Cert este doar că la două zile l-am îmbarcat într-o mașină și l-am debarcat la Bălăceanu, cu speranța că la soroc ne vom alege și noi măcar c-un buture de-o fasole cu ciolan.
C-o fi fost veridică sau nu povestea soacră-mii, că n-am reușit să argăsim pielea corespunzător, să-i facem pomană și să ne-nfruptăm din el din belșug, cu certitudine, în vară am aflat că exemplarul pentru care trudisem douăzeci de minute era bisexual și carnea ar fi emanat un damf neplăcut nasului și gustului. Motiv pentru care a fost dus la abator, s-a obținut un preț pe el bunicel și s-a înlocuit cu altul.
