Fărădelegea lui Călin – Return
Novembre….
Aberant. Te aștepți ca după o chestiune ce implică sancțiuni să urmeze măcar un abur de aducere la conformitate. Nimic însă. Art. 156 apelează încă o dată la câteva persoane dintre cele ale precedentului text, cei cu băgăjelul făcut și deplasați la cucuiata din vale a altor țări. Și, deși aveam deja locul de trimitere a citației – căpitănie, poștă, mandatar și organe abilitate -, li se mai cere un lucru: să-și facă anunțat locul de domiciliu din România pentru trimiterea comunicărilor ce vizează procesul. Nimic nou, totul o repetiție, hai să-i spunem „necesară”, că-s „împrăștiate” informațiile prin Codul de Procedură Penală și nu-s lesne de găsit. Până se așterne în acest paragraf o pleașcă de genul (sic!) „În cazul în care acestea nu se conformează…”. La o analiză normală, adunând datele anterioare, nici nu se pune problema inexistenței unui domiciliu. Un astfel de proces este foarte aproape de punctul nedemarării și suspendării în cele mai multe dintre cazuri. Chiar și așa, ceea ce curge înainte devine superfluu. Se transmite o recomandată, fără să se precizeze unde, evident, cu recipisă de poștă, la interior cu conținut de menționare a actelor ce sunt expediate, „… ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.”. Suntem sau nu „tâmpiți” să uzăm de o astfel de metodă?
Dar dacă tot am mers înainte – deși e-un înapoi terifiant -, s-auzim ce conține citația. Care-i instanța, nume, sediu și, zic ei, și alt loc unde ar avea loc procesul, când nu se ține la sediul de baștină. Data de emitere, număr de dosar, an-lună-zi-oră de înfățișare (or fi și minute, dar nu s-au mai deranjat să le depună). Nume, prenume, denumire, loc de citare. Na-ți-o fiartă! Și calitatea citatului. De la cealaltă parte s-a trecut la parte potrivnică. Trecută pe răboj, dimpreună cu obiectul cererii. Păi e cam cazul, nu „… dacă este cazul…”, în majoritate din cazuri de taxa judiciară de timbru și timbru judiciar și de indicare către cel dator citat. Și o mențiune: că prin înmânare – cu tot alaiul de persoane ce se ocupă special de acest lucru și semnătură – se consideră că a luat la cunoștință termenele de înfățișare. Dacă este în afara plicului, tovarăși! Dacă este înăuntru. Sigilat, eu unul aș da la întors încunoștințarea. Apoi niște bla-blau-ri sub forma „alte mențiuni prevăzute de…”. La final ștampila instanței și semnătura grefierului. Mare om cest din urmă. Deși anumite lucruri de bucătărie internă în relația instanță-parte meritau aduse în discuție, felul cumva expeditiv de a pune la un loc în Al. 2 foarte multe chestiuni cu importanță sporită și demne de li se aloca paragrafe separate nu-mi vine la socoteală. Adică mențiunile, nici măcar cu special în coadă, din citare, precum chemare la interogatoriu, prezentarea cu anumite înscrisuri, pregătirea apărării pentru primul termen – aici chiar era necesară introducerea în Al. 1 – a pârâtului. Art. 157.
Aninate în punctul articolului hotărât, unele locuțiuni substantivale lasă în suspans completarea informației. Precum la Al. 2, unde actele de procedură vor fi „… comunicate la căsuța poștală.”. Care? A cui? (Deși „Partea poate alege…”). Art. 158 continuă versiunea în care persoana parte procesuală (și-n paranteza precedentă lipsește împlinirea înțelegerii depline, precum am fost acuzat de vulgarități pentru propoziția „… n-a vrut să pună și el mâna pe un instrument.”, deși era din capul locului vorba de muzică) a ales domiciliul unde să i se trimită comunicări din proces și a desemnat și un ins care să le primească, iar ca supliment la lipsa de „… asemenea mențiuni…”, legea recomandă întoarcerea la „… art. 155 sau 156.”.
