Propoziții pretențioase – Armului
Ca mai mereu. Ciulești urechile ca să….
Acum depinde. Să nu se ia cineva pe urmele mele, căci destui tătăroi din spița spoitorească prin cartierul Barasca, imprevizibili, să nu mă ia curentul vreunei mașini și să mă târască sub roți ori vreo piatră aflată în calea acelorași să mă pocnească în cap. Până la pod era un calvar. Tronsonul de lizieră, din locul unde casele își terminau hegemonica domnie, era cel mai periculos. Noapte și zi. Noaptea… și mai și. Fără atenția cuvenită și capul întors la fiecare început de huruială, de nivel murmural, ca să pot anticipa orice posibil accident, probabil că azi n-aș mai fi această apucată meteahnă nevinovată de a rememora ultimele trei decade de viață și apuneam ne spovedit vouă. Mă apărară auzeniile ușor trecute peste normal și teama să nu mi se întâmple ceva nedorit. Ajunsesem să vorbesc singur. Oricum nu era nimeni, de obicei, să treacă în sens invers înainte de a se ieși din schimbul doi, fabricile fuseseră secătuite de vigoarea anilor de glorie, bietele femei ce mai trebăluiau până aproape de miezul nopții. Nu mirat strigam spre mașinile ce treceau nepăsătoare (ehei, încă nu venise vremea părului prins în coadă, ca să mă claxoneze arar tiriștii) „De unde mai apăreți și voi, mă?”, ci enervat că nu le păsa de curba în care intrau cu viteze ce concurau cu ale lui Schumaher, că mai aveau mai puțin de un sfert de metru până să muște din mozaicul bordurilor, parcă de afurisiți și te împroșcau, în funcție de clima de moment cu praf, noroi sau zloată de zăpadă. Cât despre zgomot, toată ocara asupra lor. Lumini ioc, semnalizări deloc, pustiu cât ține o noapte în cel mai mic deșert.
Ciulisem urechile mai bine în acea seară de „trădare”, nu puteam concura pofta de a servi alcool a colegilor. Singur, înfrigurat, nerăbdător să ajung la intrarea pe pod, să mă știu în siguranță, am sesizat niște foșnituri, apoi am zărit o „siluetă” ieșind de după parapetul metalic, nefirească pentru acea oră, dar nu neobișnuită în cartierul arcelor… „tătărești”, unde domneau porcii și vitele lângă lavițele „umane”. Instinctiv am rotit capul să văd cine este prin preajmă. Nimeni. Am mai făcut câțiva pași. Nimeni. Am urmărit silueta și-am pierdut-o din ochi, dar nu și din auzul ațintit către mișcările ei. Am mai mers încă vreo cincisprezece metri. Nimeni. Am sărit imediat parapetul, cu cel puțin un scenariu pregătit în caz că proprietarul apărea din cine știe ce boschet – deh, că-l văzusem și doream să dau o mână de ajutor – și-am coborât vertiginos la vale – na pleonasm! – căutând în neagra beznă, luminată de oraș cât să te inducă în eroare și să nu percepi mai nimic corect vizual. Mă luasem după micile icneli ale animalului, după zgomotul făcut cu picioarele prin iarba uscată, prin tufele de sălbăticiuni plantifere, cercetam atent. Gata, îl reperasem. Se pitulase după ceva de ronțăit prin măceși, pe sub coroanele pitice ale nuielelor de salcâmi, arbuști ieșiți după ce deștepții noștri „ocolitori” silvici găsiseră de „necuviință” acații inoportuni și începuseră să-i înlocuiască doar cu brădet. Așa a început hăituirea. El pe mine. M-a alergat dobitocul cel puțin un sfert de oră. Puteam renunța. Consideram că am făcut mișcare, pentru tonus, și-mi vedeam de drum. Însă m-a îndârjit atât de tare, că n-a mai contat că-mi puteam rupe gleznele, că mi-ar fi putut intra ghimpi pe o parte și ar fi ieșit pe cealaltă, că puteam în cădere, dezechilibrat, să vin cu moaca de vreun bolovan. Fugeam după el în toate direcțiile. Ba spre râu, ba spre păduricea de molid, ba spre pod, ba înapoi pe panta de unde coborâsem. Ba mă arcuiam pe sub tufe, ba peste, ba mă opream, aretând ca ogarul în căutarea vânatului, ba porneam în goană iar. Respiram aritmic, rapid, gata să-mi iasă pe gură sufletul.
