Spații culturale nr. 96 (11)

Octavian MIHALCEA

ÎNTREPĂTRUNDERI CU PARFUM SEPIA

Noua carte de versuri a lui Alex Ivanov, Reactorul numărul patru (Editura Anconeum & Analepsie, București, 2024), scoate în evidență desfășurări impresionante ale celor ce țin de imaginația creatoare, succesiuni ale ipostazelor proprii unei expansiuni vitale. Avem de-a face cu o formă de magnetism estetic căruia nu ne putem sustrage. Nopțile tainice și ulterioarele revelări compun modelul care pune în mișcare acest lirism urmărind substanța. Coborând în straturi translucide, arhaice sau realizând incomensurabile salturi în direcția metaforei totalizatoare, poetul Alex Ivanov parcurge trasee nu lipsite de pericole, emoționalitate cu sânge ispititor. Intuim nenumărate raporturi cu vibrația altui suflet ce îl ghidează prin plurivalența fascinantă a vieții. Să apreciem următorul autoportret a cărui suprarealitate camuflează simboluri adânc îngropate, ceea ce odată, la începuturi, a fost zărit în umbra flagelatelor inimi plutitoare: Ferestrele mi-au rămas imobile,/ ca între somn și plecare,/ un vuiet asurzitor de fanfară pribeagă de-odinioară./ Bariera de gânduri acerbe mi-e primul obstacol./ Îl conjur cu blândețe,/ însă arguții mă invadează,/ îmi străpung fiece fir de bazalt al ființei/ și țipă despre cum niciodată nu voi putea evada./ Sunt prințul-cadou al mamei de sub apă,/ un veșnic ruminativ închistat în fărădelegi și obsesii/ și nu voi visa la arcuirile vii ale lumii terestre./ Sunt zidit în ape și între ape,/ zilnic împresurat de vajnice coliere de bazalt,/ cu sufletul cotropit de sfidarea fără supapă. (Sunt prințul – cadou născut dintre ape). Treptat, se desprinde imaginea muntelui format din oglinzi pasionale, o îmblânzire a ceea ce nu mai credeam că poate fi îmblânzit. Personaje adeseori schimbate la față parcurg greutatea unor vise care posedă caracter mutabil. Cromatica reveriilor nocturne propulsează inconfundabilul miros de tei. Întotdeauna fertil, lirismul îngemănării sufletelor… La Alex Ivanov, numirea arhetipurilor asigură un plus de suplețe pe fondul amintirii supliciilor înghețate. Nelipsitele păsări ale artistului Alex Ivanov planează deasupra tuturor melancoliilor, rezumate în formulări enigmatice: Să nu mângâi niciodată aripi de înger,/ căci se vor speria/ și se vor ascunde în cuiburi de iarnă…! (Veștejite tangouri privesc). Pe întuneric se suferă, așteptând lumina marilor revelații. Siluetele păpușilor radioactive comportă abisalitate, moarte și regenerare, puterea de a ieși din cercul mundan. Câteodată este întrezărită o formă a izbăvirii. Prind viață arcane pierdute-n memorie, extensiuni simbolice arzătoare. Scena lirică a cărții lui Alex Ivanov promovează entropii supuse verbului „a vrea”. Subteranul trebuie uitat, cu toate miasmele lui înăbușind idealuri. Poetul vestește: Mereu se aud șoaptele umbrelor de verde. (Fetița ce pornește reactorul). Aflăm că travaliul sisific este compatibil cu anumite denudări hidrogenate, balans dintr-un joc sepia. Oralitatea sensibilă amintește de începutul lui noiembrie, mereu atașat dansurilor clarobscure. Nuanțele pluviale pot fi recunoscute în prezentul areal îndrăgostit, venusian: Toate amintirile mele din palmă/ sunt din copilăria ta,/ când furai din bucuria păpușilor de porțelan./ Dar am reușit să te pierd/ într-un ținut al ploilor melancolice,/ tocmai la jumătatea drumului/ între inocență și bunele intenții,/ într-o realitate imediată, într-o metaforă!/ Aștept să te întorci în acest decor confuz,/ cu ochii plini de sare,/ ca un dar la drum de ploaie. (Porțelanul din ploaie). Pulsiunile onirice se dezlănțuie neîncetat. Undeva în volum, aura pariziană generează învolburări diamantine. Pe acest fond, Defazări de angoase vor zdreli iriși deformați,/ ce m-au privit susceptibil./ Frenezia unui descântec/ ce are puteri născătoare de fulger./ Grenada mea cu iluzii… (Baseline). Certitudine maximală, Perspectiva lacrimii de femeie/ ce te atacă prin nesaț… (Trei pătrimi de Icar). Reactorul poetic al lui Alex Ivanov, unde solitudinea parcurge trasee spasmodice, este adeseori pradă zâmbetelor fracturate. Sunt profilate acorduri din zodia sepulcralului. Intervin și multe ipostaze în care epidermicul e aspectat neiertător. Comunicare de la inconștient la inconștient plăsmuiește turbionul, castelul pe care nu l-au abandonat efluviile romantice. Umbre nocturnale protejează iubirea. Expresia plastică nu poate să fie decât covârșitoare în cazul lui Alex Ivanov: Nu se mai vinde vopsea pentru crini imperiali./ Doar albastru pentru aripi și ferestre deschise./ Îmi este rușine/ când toate păpușile îmi cer să le repar obrazul/ și ghetele din lemn./ Am doar scule de iarnă/ și-un zâmbet pentru fotografi…/ Se aude că mărului îi cresc patru coaste…/ Spune-mi că o să mă fac bine!/ Spune-mi că nu mai port perucă/ în echinocțiul de primăvară! (Vopseaua crinilor imperiali). Variate sintagme poetice sunt izvorâte din preaplinul dicteului automat, cu energii nebănuite care se întrepătrund, se transformă. Pe tot parcursul cărții distingem pașii unei zeițe războinice ce s-a născut spre a metamorfoza sufletele. Procesul tămăduirii vechilor răni se află în plină desfășurare. Găsim și peisaje fulgurante pline de savoarea peregrinărilor fantasmatice, așezări în scenă de care ne atașăm pe loc. Recunoaștem tonuri lubrico-diafane. Din când în când, levantinismul naște bizare învăluiri hipnotice. Ploaia spală numele, spală începutul captiv. Însingurarea unui Iona zvâcnind de dor se conjugă cu poziționarea între lunecări cu parfum ocult. Vrăjitoriile au contat și vor mai conta pentru poezia lui Alex Ivanov. Intensitatea esențelor siberiene nu poate fi contestată, fiind vorba, desigur, despre imensitatea albului,/ adâncul inconștientului, candoarea luminii,/ durerea abisurilor asupritoare. (Vulpi la gâtul iernii). În substanțiala prefață a cărții, poetul Liviu Vișan afirmă: (…) Poezia lui Alex Ivanov îți lasă impresia locuirii într-un alcov aflat în penumbra speranței, cu vitralii alb-negru, prin care pătrund mesaje esoterice, adesea suprarealiste. Este, de fapt, o poezie a stărilor sufletești ce nu mai pot fi tăinuite (…).

Mihai VINTILĂ

Metaforă și scară

În colecția Teleormanul cultural al editurii Aius din Craiova apare Scară la stele de Marian Raicu. Colecția este coordonată de Cristian Gabriel Moraru și se vrea o aducere în atenție a scriitorilor contemporani ai Teleormanului.
Beneficiind de o prefață semnată de același Cristian Gabriel Moraru, volumul este închis, cumva rotund, de o postfață semnată de Petrișor Militaru. Cei doi critici observă diferit cartea și fiecare își balansează observațiile. Astfel, primul scrie despre inteligența artistică a unui poet autentic în timp ce al doilea se referă la prospețimea discursivă înălțătoare. După părea mea ambii au parțial dreptate în afirmațiile lor și vom vedea în rândurile de mai jos și de ce.
Prima observație pe care trebuie să o facem de la bun început este cea legată de titlu – Scară la stele. Este o metaforă reinterpretată din Marin Sorescu care dădea un titlu mult mai poetic – Scară la cer. În cazul lui Sorescu această scară la cer avea rolul înălțării sufletului, al nemuririi ființei, în timp ce la Marian Raicu, metafora este mult mai prozaică și se referă doar la efemera glorie literară.
Marian Raicu nu este la prima încercare poetică. A publicat mai multe volume de versuri și a fost inclus și antologii precum cea intitulată Zece poeți teleormăneni apărută în anul 2022 la aceeași editură craioveană Aius. După toată această muncă literară poate fi considerat un profesionist al scrisului, mai ales dacă ținem seama și de preocupările jurnalistice ale autorului.
Mihai Zamfir observa în studiul său Poemul românesc în proză faptul că un poem în proză se recunoaște ușor prin forma sa elaborată: calitatea imaginilor, jocurile de sonorități, efectele rimelor îi dau o poeticitate imposibil de negat chiar dacă uneori folosește o limbă prozaică. Acest lucru este menționat în special de Cristian Gabriel Moraru în prefață, unde insistă și asupra faptului că o astfel de abordare poetică este echivalentă cu un pegas literar.
Am făcut această introducere puțin plictisitoare pentru a intra în atmosfera a ceea ce este un poem în proză sau prozopoem cum îl definește în postfață al doilea critic Petrișor Militaru.
Din cele șaizeci și șase de prozopoeme puține au o armonie interioară care să le califice la acest nume. Da, conțin unele dintre ele imagini remarcabile, metafore înfiorător de frumoase dar… ei bine, aici este un mare dar, ele nu se leagă. Sunt fragmentate asemenea unei creații dadaiste. Nu au un fior interior care să le confere acea unitate, acel efect de ritm și rimă interioară care să le ducă spre o armonie. Din acest motiv observațiile lui Petrișor Militaru se referă la o prospețime discursivă iar a lui Cristian Gabriel Moraru la monade.
Excepțiile sunt vizibile imediat.
Astăzi este prima oară când rostuiesc cuvintele într-un cântec rotund ca sărutul uitatelor mele singurătăți. Spre înlăuntru crește lumina din casa albastră de la marginea lumii. Pe umeri îmi lunecă roua petalelor unui trandafir înfrunzit dintr-odată în noapte. – scrie autorul în De aici până în eternitate.
Cel mai frumos zeu al pământului s-a născut pe creștetul munților. Oamenii au săpat fântâni în sângele lui căutând parcă fluviul cel mai iscoditor al făpturilor. Legendele spun – vinovăție de trecere-n vis – că la răspântia nemuririi zeul căzuse pe muchea cea mai abstractă a unui eșafod de cuvinte. Aceasta-i ispita realului eruptiv către fereastra poetului într-un regat al neîndurării cu sine – din poemul intitulat Ispita realului eruptiv.
Interesantă mai este și partea a III-a de la Nu mă dezamăgi!.
Dincolo de acestea avem metafore reușite precum este cea cu Șoapta de flacără a izbânzii ori imagini puternice ca Iarba veșniciei a crescut peste casa păcatului sau Soarele cel mai vânăt al plajelor de asfalt plutește către alte migrații interioare, doar că aceste nu sunt integrate într-o construcție.
Uneori se ajunge chiar la derapaje precum Cântecul răgușit al nisipului căzut dintr-o întemeiere-a păcatului a devenit inclemență albastră. De altfel cuvântul inclemență apare în mai multe prozopoeme, de fiecare dată aruncat doar pentru a sparge o idee și a părea aceasta mai interesantă. Nu s-a reușit acest lucru, dimpotrivă.
În Amintiri din tinerețe spune – Se răsucesc luminile ca niște chei în porțile dimineții. Eu sunt de partea cea mai adevărată a lucrurilor, tu ești de partea cea mai dreaptă a femeii ce ești, iar între noi, nașterea cea mai precumpănitoare a luminii ce s-a născut la hotare. Nu este nici Nichita Stănescu, dar nici Octavian Paler, ci o pâlpâire între cei doi.
Scară la stele este o încercare. Poetul a încercat să zboare asemenea lui Icar și a pățit același lucru. Și-a construit aripile din penele frumos aranjate ale metaforelor dar lipiciul folosit nu a ținut construcția firavă care trebuia să-i asigure zborul. Excesul omoară ideea. Cititorul trebuie să mai și respire, să aibă timp să înțeleagă ceea ce scrie, să rezoneze sau să se mire.
Poetului îi este dat să încerce. Doar prin încercări succesive va reuși.

*Marian Raicu, Scară la stele, Craiova, editura Aius, 2024, 86 pagini.

Alexandru CAZACU

Grație și speranță

Parte a tabloului liric contemporan, atât de divers, poezia Danielei Șontică beneficiază în esență de o structură apolinică și un fond de seninătate ce acompaniază întotdeauna marile ori micile tensiuni, dileme și interogații contemporane. Volumul „Cântece pentru vrăbii și motoareˮ apărut anul acesta în condiții grafice deosebite la Editura Vinea este un exercițiu intelectual și afectiv unde autoarea realizează acel „falsovero di poetiˮ despre care vorbea Vittorio Sereni, reușind să transfigureze în secvențe calme, încordări și combustii ale cotidianului.
Viața secundă ce aparține oricărui poet autentic se manifestă în versurile din această carte sub semnul unei fine nostalgii fără decepții. Măștile bucuriei, melancoliei ori singurătății nu-și justifică prezența, căci poeta abordează frontal si curajos aceste teme fără a teatraliza: „De-aș fi povestit pe înțeles/ tot ce vedeam/ în haloul fiecărui lucru.// de-aș fi înotat strident/ împreună cu peștii/ din privirea mirată de copil.// dacă aș fi desenat/ ochiul alungit peste lumea care/creștea și creștea/ albă ca luna.// înainte să fi aflat/ că aceea era adevărata frumusețeˮ („înainte să fi aflatˮ). Depășirea obstacolelor se realizează prin asumarea acestora, recluziunea și aparenta desprindere de istorie se face pentru o justă analiză a trecutului, dar, mai ales, pentru o bună poziționare față de ce va urma. Acest tip de rectitudine conferă autenticitate și reușește să capteze interesul lectorului poate prea adesea obișnuit cu lamentațiile în zona confesivă: „când treci cu bine prin furtuna zilei/ te bucuri/ și aștepți ceva/ mult mai vijelios/poate solzii unor amintiri/ căzând peste acoperișuri/ori/ stăpânul cochiliei invizibile/sub care se ascunde uneori/ tot ce e viațăˮ („tot ce e viațăˮ).
O anumită materie a imaginii se developează crud, dar relevant pentru scopul prevăzut. Avem text poetic lipsit de inutile calofilii, dar deopotrivă grevat de o cultură umanistă, care parla per se în maniera de expunere a secvențelor: „iar eu/ desigur/ ce mult l-am iubit pe don alonso/ ce mult!/ adevărata dulcinee ar alunga/ mârțoaga lui ponosită și ți-ar scrie/ că așa se face, credinciosule sancho,/ că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon/ direct spre morile de vânt/ dar acolo- ce folos? – mestecă întruna/nesfârșite dealuri despre don miguel,/ de parcă pe el l-aș fi iubit,/ de parcă aș fi îmbrăcat/ degeaba rochiile de musolină/ când binevoia să ne facă o vizită/ cavalerul niciunei tristețiˮ („credinciosule sanchoˮ). Notațiile nu generează imaginație, ci, mai degrabă, responsabilitate, existând în fiecare vers un comportament de tip „gazdăˮ față de cititor, nu de tip „vizitatorˮ. Se evită glisarea pe grila unui portativ sensibil și se pășește destul de ferm și asumat, fără a ultragia nimic, această aderență la realitate neexcluzând alchimia unei rafinate delicateți: „locul unde ți-am dormit pe umăr/ a devenit o cavalcadă/ o inoportună herghelie de cai/ străpunși de sulițe și gânduri/ aș face din sângele lor alb o poveste/ pe care să mi-o spui uneori/ ca să vindec cu ea/ chiar și ultima cădere/ a constantinopoluluiˮ („asurzitorˮ).
Astăzi, în lumea post-istorică, când se spune că tehnologia întreține flacăra memoriei colective a tribului global și postumanizat, Daniela Șontică, propune o soluție echilibrată, evitând aplaudarea ori damnarea stadiului actual al civilizației, când dispozitivele înconjurătoare au ajuns la un rafinament baroc și o răspândire universală. Deja parte din ființa noastră, volens-nolens este prinsă într-un joc permanent cu mereu noile exigențe ale aparatelor și sistemelor și este greu de spus cine este Pygmalion și cine este Galateea: „îmi povestea că un motor perfect/ este o frumoasă fără corp/ are ceva aparte/ sclipirile lui diamantine/ te urcă spre plafonul de nori/ așa cum pe muritorii de rând/ îi urcă patimile pe transalpinaˮ („motor perfectˮ).
Existența ca o mărturie și mărturisire transpare emergent în versuri asemenea unor fotograme acotidiene, aflate în siajul convingerii lui Paul Valéry pentru care: „Le style, pour l’écrivain aussi bien que pour le peintre, est une question non de technique mais de visionˮ. Anticipări infinitezimale și detalii aparent anodine sunt capabile să releve adevărate drame: „vor veni vrăbiile/ și vor număra/ trei funii de mătase aspră./ trei sute de larve ce se visează libelule,/ trei mii de lacrimi cu acid hialuronicˮ. („cântece pentru vrăbiiˮ). Acuitatea senzațiilor este mascată în călătorii metaforice către un spațiu al reflexiei atemporal și-n întrebări ce nu grăbesc răspunsuri, ci, mai degrabă, o stare de așteptare a răspunsului aflat la coliziunea dintre devoțiune și libertate: „Erai un erou/ intrai în catedrala dantelată,/ înălțai totul printr-un gest,/ până și arborii crescuți nefiresc din sângele meu/ încrengătura vinișoarelor ce se zbăteau/ sub brațul ce mă ținea strâns să nu cad/ de pe șaua calului alb// orga răsuna clar/ și zâmbeam spre locul unde zâmbea fecioara/ sau ce mai rămăsese din acea zi de 30 mai 1431ˮ („fecioara.ˮ).
Încriminări și recriminări se dizolvă într-o perspectivă vivifiantă atunci când evenimentele tragice atacă frontal, generalizările sunt contrazise de eveniment și este nevoie de o justă așezare a lucrurilor, memoriei și absențelor: „toată acea anamneză/ în care păream o șeherezadă ciudată/ mă făcea să râd în hohote/când ieșeam din cabinetele lor/dar gata să plâng/ când nu mă vedeau…/ adormeam/ având sub pleoape ultima privire/ către obrazul frumos de tată/ stropit cu untdelemn/ și vin și țărânăˮ (obrazul frumos de tată). Multe observații se află în zona de understatement pentru „a provocaˮ lectorul. Căci nu se adoptă soluția defensivă ori consolatoare, ci un anumit tip de înseninare elegantă și genuină. Se scanează anumite întâmplări sprijinindu-se pe diferite perspective, adecvate la analiză știindu-se că polarizarea periclitează întregul mail ales în zona recapitulărilor și istoriilor intime: „am cea mai strălucitoare aură/ dar o port pe sub piele/ am cea mai radiofonică voce/ dar tu întârzii/ s-o auzi cu inima/…/ dar mi-ai spus că-ți plac cuvintele/ scrise chiar și greșit/ de alcineva /…/ da, în fiecare zi reușești să uiți/că am cea mai strălucitoare aurăˮ („aurăˮ).
Aceste cantos ale Danielei Șontică ne oferă la început de secol douăzeci și unu, un mesaj grațios, structurat și condiționat de propriul har, dar și de un bagaj consubstanțial valorilor umane, unde persoana este superioară personalității, iar fiecare grad de libertate devine un construct al libertății responsabile. „Cântece despre vrăbii și motoareˮ este o carte aflată sub auspiciile speranței lui Grüss Gott, ce ne îndeamnă să salutăm divinitatea existentă în celălalt și-n împrejurul nostru: „sunt această insulă/ neștiută în mijlocul oceanului,/ înconjurată de rechini// pe plajele mele cu nisip oranj/ nu umblă decât Dumnezeu/…// colecționez semne diforme,/ îmi împodobesc gâtul/ cu strigăte de ajutor ivite/ din sticlele venite din larg /și știu că în disperarea lor/ oamenii speră să existe pământˮ („sticle din largˮ).

Dorina STOICA

Simplitatea, ca o haină curată a poeziei

Cunoscut în lumea artistică din zona Galați (și nu numai) fiind aproape nelipsit de la cele mai multe manifestări culturale, pasionat de lectură, de artă, poezie, muzică, implicat și ca organizator de evenimente culturale, preotul poet Ionel Rusu, ce slujește la parohia „Sfânta Ana” din municipiul Galați, este născut în Tecuci, jud. Galați, la data de 5 septembrie 1969 și a început să publice cărți din anul 2014. Publică atât cărți de proză, cât și de poezie, la care iată, se poate adăuga volumul antologic publicat în prima parte a anului 2024, la editura Ecou Transilvan din Cluj Napoca, sub titlul sugestiv, „Sfinte Simplități”, un volum elegant, de 135 pagini, unde putem lectura o selecție personală de poezii, publicate de-a lungul timpului în volume de autor.
Cartea de poezie are o frumoasă dedicație adresată Î.P.S. Casian al Dunării de Jos, familiei, părintelui duhovnic Toader, fiilor duhovnicești și binefăcătorilor săi.
„Tradiție și spiritualitate în poezia lui Ionel Rusu”, acesta este titlul eseului scris de Ladislau Daradici, membru al Uniunii Scriitorilor din România, ce prefațează volumul antologic de versuri, cuprinzând referiri detaliate asupra liricii preotului poet. „În poemele sale, Ionel Rusu se adresează, cu sinceritate și sensibilitate, publicului larg, poemele sale nefiind pretențioase, pe înțelesul tuturor, folosirea versului popular imprimându-le un iz arhaic, un farmec aparte”.
Am citit cu plăcere și fără nici un efort volumul de poezie „Sfinte simplități” și cred că este necesară abordarea preț de măcar o frază a acestui mod de a scrie. Deși preotul I. R. are un doctorat în teologie și o activitate cultural-literară și publicistică impresionantă, totuși temele abordate și felul cum se adresează cititorului denotă modestie, chiar smerenie și mult respect pentru omul obișnuit, credincios, trăitor al vieții liturgice, implicat în viața bisericii al cărei slujitor este.
Pot spune că, poezia acestui truditor al condeiului este canonică, respectă dogmele impuse de dreapta credință, prin aceasta scriitorul de poezie rămâne preot și în scrierile sale, conștient fiind că va da socoteală în fața Dreptului Judecător și pentru cuvintele scrise, Dumnezeu fiind Cuvântul! „La început era Cuvântul, și Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1;1-14).
Călătoria prin anotimpuri, ca reper al trecerii inevitabile a timpului, devine prilej de reverie, de bucurie, tristețe, melancolii, aduceri aminte ale unui timp trecut, iar omul, mai ales cel credincios, se află mereu în centrul acelui magic univers, cu predilecție rural, ca un fel de permanentă copilărire în vatra sfântă, simplă, dar atât de frumoasă a satului românesc. „Creștinul veghează,/ Viața-i trepidează,/ Ochi-i lăcrimează,/ I se-ngemănează/ Cu cerul…” (Brumar, pag. 13). Tot în același tonalitate lirică: „Cireșar”, „La colindat”, „Portret”, „Primii fulgi de nea”, „Troița”, „Gutuiul copilăriei”, „Moșii de iarnă”, „În ajun de Rusalii”. Citez din poezia „Gutuiul copilăriei”, pag 23: „Îl știu din copilărie…/ N-a fost an ca-n el să fie/ Doar o singură gutuie,/ De aia dulce, amăruie,/ Ci mai multe, multe, multe…/ ”.
Urmează, începând cu pagina 28, o serie de poeme narative despre locuri duhovnicești precum: „Athos, grădina sfântă, a Maicii Domnului oglindă/ An de an tu mă încântă cu podoaba ta străfundă,/ Loc de rugă…”, „Eghina – Un mic pământ, înconjurat de mare”, „… unde Sfântul Nectarie a colindat în sus și-n jos”, „Un colț de rai, pământ de altădat,/ Sfințit de Dumnezeu preaminunat” (pag. 30), „Prodromița”; printr-un poem, asemenea baladelor populare, preotul Ionel Rusu ne povestește în versuri despre minunea prin care s-a pictat singur chipul Maicii Domnului și ce minuni a săvârșit această icoană făcătoare de minuni ce, purtată în pelerinaj, a ajuns și la Huși, Bârlad, dar și în alte multe locuri din țara noastră.
Numind aceste creații, „Sfinte simplități”, autorul ne dă de înțeles că transmiterea mesajului mistic (creștin ortodox), prin poezia sa este o datorie a preoției sale. Este lămuritoare în acest sens poezia „Rugă” de la pag. 47, din care citez: „Doamne, nu lăsa să fie/ Lumea Ta o nebunie,/ Plimbă-te în ea cum vrei,/ Ca albina-n flori de tei.// … Doamne, trezește-o o dată,/ Calea dreaptă i-o arată!/ Dă, Doamne să nu sorbească/ Otrava ereticească.//…Mai dă-i Doamne, simplitate,/ scap-o de duplicitate,/ Dă-i picioare ca să meargă,/ Nicidecum pe calea largă.”.
Familia, sărbătorile, anotimpurile, răgazul destinat rugăciunii personale, bucuria harului ce vine uneori să mângâie, toate acestea mișcă roata vieții ca într-un tainic, „cerc încă ascuns”: „Oamenii mor și-nviază./ Muncile în loc nu se opresc,/ Verbul a fi se conjugă greșit,/ Într-un cerc prea închis.” (Un cerc încă ascuns, pag. 68).
„Chilia românească”, „Miniacatist”, „Sub pavilion românesc”, „Odă României,” „Balada românului înstrăinat”, „Românească mănăstire”, „Ostrovul românilor” și altele, până pe la pag. 120, sunt titluri ale unor poezii ce oglindesc liric sentimentul autentic al dragostei de neam și de țară. Ca preot și duhovnic, observator deloc indiferent al acestor vremuri decadente, dar și cunoscător al suferințelor contemporanilor, preotul scriitor Ionel Rusu, prin poemele acestui volum, ni se prezintă ca un harnic truditor al condeiului, priceput la rime și bun povestitor în versuri. Lăudabil este curajul de a prezenta vicii ale lumii contemporane precum: respingerea ori minimizarea credinței ca o componentă importantă în educarea tinerilor, pierderea timpului fără rost, incultura, corupția din sistemul de educație și de formare a tinerilor, fumatul, avortul, și, mai nou, neglijarea, chiar abandonarea familiei, a părinților bătrâni prin plecarea în alte țări, după bani mai mulți, după un trai mai altfel decât cel din țară, iluzorie aspirație ce duce de multe ori la destrămarea familiei, la pierderea identității naționale, personale ori religioase.
Fără nicio intenție de a fi în tonul acestor vremuri, ci, poate, doar cu intenția de a face să ajungă la cititori mesajul scrierilor sale, preotul scriitor Ionel Rusu face, prin poezia sa, un soi de cateheză, de slujire de după slujire, neputându-i-se reproșa vreo abatere de la învățăturile de credință, ori vreo deviere teologică.
Poezia pr. Ionel Rusu poate fi o lectură plăcută și folositoare tinerilor, celor ce se apropie de senectute, credincioșilor ce participă la viața bisericii, dar nu va fi deloc pe placul necredincioșilor, neiubitorilor de Dumnezeu de sfinți și de Maica Domnului, neiubitorilor de neam și de țară, de biserica lui Iisus Hristos, neiubitorilor de a purta haina curată a simplității.

*Ionel Rusu, Sfinte simplități, Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca-2024

Paul SPIRESCU

VIS DE SEPTEMBRIE

Toate lucrurile din casă s-au retras în sine şi au aţipit:
scaunele, lampa de gaz, masa, şifonierul.
De atâta aşteptare îndelung adunată, acoperişul
stă să explodeze şi să inunde tot cerul.

În curte, până şi ulucile gardului se comportă ciudat:
fără vânt, se tot clatină-n stânga şi-n dreapta
smulgând cheutoarea la porţi.
Până şi cumpăna fântânii, în adormire, îşi scârţâie jalnicul vals
pentru vii, pentru morţi.

Balta-i secată de-un secol: peste pământul crăpat
se târăsc, scheunând în neştire, brotacii.
Ceru-i pustiu: se văd doar prin văzduhul de smoală
îngeri în flăcări dănţuind laolaltă cu dracii.

Pesemne-i târziu: sufletele celor plecaţi
se-agită spasmodic printr-ale vântului carcere.
Peste grădina deja adormită, se lăbărţează o toamnă
fără întoarcere…

Distribuie: