Propoziții pretențioase – Arbiele
Dă-i omului care bea (remarcați ce limbaj „rafinat” utilizez)….
Oțet. Că-l dădusem pe sub nas, curios de ce se strâmbaseră cele două dubioase figuri. Poșircă. Puseseră paharele pe masă mai tacticos de cât le luaseră, disperați că eșuaseră. Resemnați. Revoltați. Și l-au abandonat. Vinul. Arctici. Glaciali cât să nu mai scoată o vorbă. Dar ia-i omului care bea fructul oprit…. După nici zece minute de tăcere (noi, cei rămași măști la grimasele și la nemulțumirea lor taciturnă), the slave fu trimis, de astă dată cu glas ca al unui bolnav în ultima fază, așteptând ultima doză de morfină, care nu mai vine, rugativ, să se milogească măcar de-o apă minerală. Poate îndoit, oțetul să redeștepte storsura de struguri, arsurii din mațe să-i dea de leac. Încercarea a doua a fost mai puțin drastică decât prima. Cutele fiecărei fețe s-au mai îndulcit, inițialul Picasso s-a transformat admirabil în Chagall și șprițul de oțet a curs mai lin pe văile esofagiene. Cum se spune despre primul milion în America și al doilea în România. Primele sunt cele mai grele. Celelalte pahare au fost floare la ureche. Gustoase. Cât să-i îmboldească pe ceilalți doi, refuzaci, să se ralieze experimentului „Poienița”.
Scoate omul din pepenii băutului și…. Nu-i mai place nici gustul, nici mirosul și deloc anturajul. Nu aveam de ce să mă mir că băieții se veseleau împreună și uitaseră și pentru ce veniseră și că n-avea niciun rost să-și mai piardă vremea departe de casă fără fir de client în restaurant. În zadar le aruncai invitația „Merge, mă, vreunul acasă?”. Urechile lor nu mai erau în stare să prindă nicio silabă dintre ale mele, aromâna mea nu le mai putea clinti nicio scăriță, timpanele lor prindeau numai o singură frecvență: ale paharelor ciocnite întru noroc. Și-am mai zăbovit totuși un timp. Asanară petul până la ultima picătură. În pahare încă mai trenau două degete de roze. Afară n-ai fi dat un câine. Ușa se deschise taman când eram pe punctul de a pleca…. Soarta… băutorului. Are, n-are arșiței cu ce să-i vină de hac, are. Cine s-ar mai fi gândit că după penurie poate bui belșugul în acea noapte? Poate doar cei doi inițiatori ai turneului de dat peste cap pahare fără să le simtă gustul. De unde până unde, un scoborâtor de la munte, cu un IMS, de din vremi străvechi client al restaurantului, și-a adus aminte pe unde hoinărea cândva, în speranța că va întâlni o figură cunoscută. Singura, a lui Sticlă. N-a fost o reîntâlnire a la Mască și șeful de sindicat, cu îmbrățișări și exclamări pe ton ridicat, dar nici mult n-a lipsit să revedem un episod identic. „Ce faci, mă, nebunule? Pe unde mai umbli?” nu era prea departe de ce povestisem anterior. Nu era alaiul, nu era sala înțesată, însă preocuparea pentru personajul nou venit, de data aceasta a lui Sticlă, a fost la fel. Noi devenisem insignifianți, deși ițanul stătea cu noi la masă, mai schimba și cu noi câte o vorbă. A luat, ca oaspetele infiltrat, ceva de băut pentru băieți și s-a întreținut cu Sticlă. Și la un moment dat și-au luat amândoi tălpășița. Și eu. Dar singur. Trioul rămas avea alte planuri.
Și supărat că pierdusem timpul degeaba, și cu frigul intrat în oase, și dezamăgit că nu eram totuși în clubul cel mai bun, am purces la drum. Flancat de arboret, cu pielea ce se aricise sub smițele puloverului, până și gândurile înghețaseră. Unul singur se pironise sub căciulă: să ajung acasă, la căldură, lângă Miki și Corina. Nici dacă apretam blugii n-ar fi stat așa țepeni și dacă n-aș fi avut desuul pe picioare, probabil că la un moment dat, până să ajung să traversez podul, aș fi înțepenit precum omul de tinichea din povestea Vrăjitorului din Oz. Gândurile aromite…. Auzul… treaz.
