Spații culturale nr. 96 (9)

Nicolae NISTOR

SPERANȚE DE TOAMNĂ

Doamne, ce toamnă tristă pentru noi,
ce răscoliri de frunze înotând departe,
și cum se cern maro amintirile din noi,
de parcă și apusul, astăzi, ne desparte.
Și vom culege lacrimi din struguri negri
călcând cu disperare suflarea parfumată,
vom bea grăbiți din frumusețea tare a iubirii,
și vom salva plângând această toamnă plată.
Vom mai spera la mov în anul care vine,
la o întâlnire ascunsă în casa dintre vii,
visând, ne vom rostogoli în frunze fine
și vom șopti în vinuri iubirea-n seri târzii.
Doamne, ce toamnă plină de speranțe va veni,
cu vinuri dulci în buze nesătule ce topesc trăirea
sperând la struguri dulci în anul bun ce va reveni,
și cum aduc parfum din ploile ce vor salva iubirea.

TIMPUL OBOSIT

Această toamnă a început cu noi,
ca un preludiu după o vară arsă,
prilej de dans rotit în doi,
în casa cu crizanteme în fereastră.
Și ne refugiam pe străzi bețive,
unde iubirile s-au înecat în vinuri,
cu fete durdulii și guralive,
ce vând, ca must, dulceața din priviri.
Ne amintim de viața când eram tineri,
și ne scăldam în apă de lavandă,
și parcă eram cruzi, nemuritori,
fugind de zilele, care stăteau să cadă.
Ce toamnă cu miros de ploaie,
cu statuete inundate-n lacrimi.
ce obosiți suntem fără de voie,
și cum se scurge timpul în lacrimi.
Să profităm, iubito, când timpul nu-i zgârcit,
să nu ajungem portrete într-un beci,
că nu știi când la ușă apare timpul obosit,
care ne strică cheful în veci!

Lucian Claudiu GRAPINI

După faptă și răsplată

Savir se trezește cu noaptea în cap, merge, după primeneala de dimineață, la grajd și umple ieslea cailor și a vacilor cu fân, după care revine în casă. Nastasia, nevasta lui, e trezită și ea, așa că intră în odaia dinapoi, îl scoală, cu glas răspicat, dar blând, pe Sevestian, feciorul lor de optsprezece ani, și-l trimite în grajd să rânească podeaua. Tânărul se îmbracă la repezeală și, cu mișcări iuți, își face treaba cu sârguință. Ziua de azi este una importantă pentru întreaga familie. Cei doi bărbați vor pleca în comuna învecinată, pentru a scoate banii din bancă, și, ulterior, în orășelul aflat la vreo cincizeci de kilometri de satul lor de la poalelor munților, de unde vor cumpăra o mașină de cosit. Nastasia o trezește pe Eleonora, fiica în vârstă de paisprezece ani, care, hărnicuță și ordonată, adună grabnic paturile, apoi merge să o ajute pe mama sa la bucătărie. Bărbații scot oile din șopru și le mână pe grădină. Tatăl aduce o sarcină mare de fân pe care-l întinde și-l îndeasă în ieslea lungă, așezată de-a latul grădinii. Feciorul, după ce umple ciubărul de lângă iesle cu apă, se îndreaptă spre lemnăria aflată în stânga grajdului, de unde scoate un ARO 24 alb care, deși vechi, e bine întreținut și curat. Lasă motorul pornit preț de câteva minute, îi verifică atent roțile, aduce remorca și o leagă de mașină, apoi oprește motorul, se alătură tatălui său și, frecându-și ușor palmele, semn că diminețile de aprilie sunt încă răcoroase, intră în casă. Înăuntru, femeile au întins deja masa, la care se așază toți patru și mănâncă cu poftă, voioși, povestind despre cum li se va ușura lor munca la fân odată ce vor avea motocositoare.
Bărbații, schimbați în haine curate, ieșiți în curte, își iau rămas bun.
– Nastasie, dați voi drumul mieilor la supt și mulgeți văcuțele, noi o luăm din loc mai devreme, să nu avem de stat la coadă la bancă. Dacă ne ajută Dumnezeu, până pe la patru suntem întorși, cu mașina de cosit cu tot.
– Bine, Savire, lasă că știm noi ce avem de făcut. Mergeți în pace și să veniți sănătoși înapoi!
Savir deschide poarta, Sevestian se urcă la volan și scoate mașina în stradă. Eleonora, după ce tatăl o sărută pe frunte și urcă în dreapta șoferului, închide poarta în urma lor și, făcându-și cruce, se uită în lungul drumului până când mașina ajunge într-o curbă și dispare după case.
Tatăl și fiul ajung în fața băncii cu vreo treizeci de minute înainte de ora opt, ora de deschidere. Sunt primii sosiți. Până vin angajații, cei doi povestesc despre una, alta.
– Tată, îți mulțumesc că m-ai ajutat cu bani ca să fac școala de șoferi și că îmi lași mașina s-o conduc!
– N-ai pentru ce, dragul tatei! Lasă, că așa trebuie, să te înveți. Termini mintenaș liceul, scapi de examen și, cum ești bun de cap, te duci la facultate. Și pe tine, și pe soră-ta o să vă ajutăm cât putem, să gătați o școală bună. După a fi om, învățătura e cea mai de seamă. Vezi și tu că nu ni-i ușor cu atâta lucru la câmp. Și ascultă la mine, creșterea animalelor la sate nu mai e de viitor. Încă nu se simte, dar, o să vezi și tu, peste ani fermele o să fie la putere, țăranii vor fi dați, încet-încet, la o parte. Astea-s vremurile, băiete, n-avem ce face. Cu cositoarea tu o să lucrezi mai mult, și, cum nu are încă nimeni în sat, o să ne cheme lumea la coasă când vor băga de seamă cât de ușor și de iute îți faci treaba cu ea. Pe bani, bineînțeles. Poate peste vreo doi ani ne luăm și tractor. Vom vedea ce va mai fi, sănătate să avem. Ia te uită că ajung și domnii de la bancă. Isprăvim de îndată și ne ducem mai departe.
O doamnă de vârsta a doua, frumoasă, coafată și fardată, într-o ținută elegantă, se apropie de clădirea băncii însoțită de un gardian tânăr. Acesta grăbește pasul, îi salută pe cei doi bărbați, descuie ușa și o așteaptă pe doamna care înaintează fără grabă.
– Bună dimineața, doamna Viorela! Cum ați mers?
– Bună dimineața, Savire! Bine, mulțumesc! Dar voi?
– Bine și noi, mulțumim Celui de Sus! Am venit să vă facem o vizită, dacă ne primiți.
– Desigur, dar cu ce ocazie?
– Vrem să scoatem banii pe care îi avem și să dăm o fugă la oraș după o cositoare nouă.
– Deja? Dar nu a trecut nicio jumătate de an, cred, de când i-ați depozitat.
– O jumătate de an și 10 zile, după cum am sămăluit eu, dar n-are a face. Vrem să luăm cositoarea înainte de a duce oile la munte, că atunci n-a fi vreme de umblat, iar vara e mintenaș pe noi.
– E în regulă. Haideți înăuntru și vedem acolo cum stau lucrurile.
Între timp, mai apar doi oameni, unul dintre ei fiind prieten cu Sevestian, și schimbă câteva vorbe până ce doamna și paznicul se pregătesc pentru o nouă zi de muncă. Așezată pe scaun, în spatele unui birou simplu, pe care stau aranjate câteva dosare doldora de hârtii, doamna Viorela le face semn lui Savir și băiatului său să se apropie de ghișeu și spune:
– Da, ai avut dreptate, Savire. Ai depus banii în 15 octombrie, iar acum e 25 aprilie, deci șase luni și 10 zile. Ai calculat bine.
– No, ce să-i faci, doamnă?! Am vreme să tot sămăluiesc și am mintea mai hodinită, că nu mă dau cu capul de atâtea socoteli cum faci dumneata zilnic.
Femeia zâmbește larg și continuă:
– Deci, ai depus la data respectivă zece mii de lei.
– Dacă nu-i cu supărare, fă bine și spune-mi în bani vechi. Noi încă nu ne-am învățat cu schimbarea asta făcută de domnii cei mari.
– Adică o sută de milioane. Înțeleg că acum vrei să-i scoți pe toți, corect?
– Da, așa e.
Funcționara băncii verifică atent dosarul omului, trece rapid cu vederea peste hârtii, face calcule pe calculatorul electronic și spune clar:
– Nouă mii șapte sute de lei, adică nouăzeci și șapte de milioane.
Bărbatul își îndreaptă spatele, își dă pălăria jos din cap și i-o dă feciorului și întreabă încurcat:
– Cum? Cum nouăzeci și șapte de milioane? Doar mai înainte ai spus că am pus o sută. Așa scrie și pe actul pe care mi l-ai dat în toamnă.
– Păi, uite așa. Ai depus zece mii de lei și, în urma cheltuielilor de întreținere a contului, poți să scoți, în momentul de față, nouă mii șapte sute de lei.
– Doamnă, răbufnește bărbatul, ori io-s nebun, ori dumneata. Cum vine asta, să pui bani în bancă și, după șase luni, să scoți mai puțini? Dumneavoastră mă furați pe față?
Angajata băncii zâmbește cu falsă înțelegere și continuă:
– Nu te-a furat nimeni, Savire, dragă. Acestea sunt regulile.
– Și dobânda, cu ea cum rămâne?, întreabă clientul tot mai nervos și mai nerăbdător.
– Ai avut o perioadă prea mică pentru a aduna o dobândă mai consistentă. În șase luni, valoarea dobânzii este de o sută de lei.
– Un milion? Savir scoate o foaie și un creion, calculează ceva, după care întreabă:
– Vrei să spui că dobânda e de o sută șaizeci de mii de lei pe lună?
– Șaisprezece lei, da.
– Bun, și atunci, cu dobânda, ar fi trebuit să am o sută unu milioane, dar am nouăzeci și șapte, adică mi-ați luat patru milioane numai pentru că au stat banii în cont? Atâția bani numai pentru că au stat într-un loc? Doar nu ai avut de le dat de mâncare. Dumneata îți bați joc de mine?
Gardianul se apropie țanțoș de Savir, îi pune mâna pe umăr și-i spune cu glas răspicat:
– Te rog să te calmezi și să nu o jignești pe doamna Viorela, că altfel te iau și te scot afară!
Sevestian se înfige amenințător în fața gardianului, dar tatăl său îl oprește numaidecât punându-i mâna în piept, după care se întoarce fără grabă spre omul în uniformă, adresându-i-se cu voce apăsată:
– Auzi, măi, mucosule! Te crezi mare om că stai și sprijini peretele și te mai oțărăști la câte unul pe-aici? Nu fac nimic altceva decât să-mi cer drepturile. Ia mâna de pe mine, că te trântesc de ușa aia de-ți sar ifosele, chit că am de te plătit și pe tine, și ușa. Du-te, tu, fain-frumos la locșorul tău și vezi-ți de treaba ta, cu doamna n-am nimic, numai vreau să lămuresc neînțelegerea asta.
Paznicul, surprins de atitudinea hotărâtă a omului, își dă seama de greșeala comisă și se întoarce lângă ușă, unde rămâne tăcut. Ceilalți doi oameni care așteaptă la rând se uită spre gardian zâmbitori, mulțumiți că și-a găsit nașul. Doamna Viorela, impacientată, își aranjează părul cu un gest mecanic, în vreme ce clientul se întoarce cu vorba calmă spre ea:
– Iertați-mă că mi-am pierdut cumpătul! No, cum rămâne cu taxa pe lună? De ce e mult mai mare decât dobânda?
– Păi… tu nu te-ai uitat pe contract? Ai varianta de lux, cum îi zice lumea.
– De lux? Ce e aia?
– Da. Ai multe facilități, cum ar fi posibilitatea de a primi salarul direct în contul bancar, accesul la fonduri europene, împrumuturi sau reduceri când mergi în concediu în anumite locuri…, turuie Viorela pe nerăsuflate.
– Înainte, o întrerupe țăranul, nu eram sigur dacă io-s nebun, ori dumneata, însă acum nu mai am nicio îndoială. Cum te-ai gândit să faci un asemenea cont pentru mine? Ce să fac eu cu toate lucrurile alea de care mi-ai spus? Ți-am cerut eu să faci asta?
Tânărul care așteaptă la rând, prieten cu Sevestian, intră în vorbă:
– Bade Savir, nu-i nebună, stai liniștit, e șmecheră de nu mai poate. Nu a fost nevoie să-i ceri dumneata să-ți facă un cont special. L-a făcut ea de capul ei și te-a prostit, așa cum face cu mulți dintre noi. Ne crede proști. Tatălui meu, când s-a dus în Germania pe un an, tot așa i-a făcut, ba unul mai scump. De fapt, ea are niște sporuri mai mari și comisioane de la bancă dacă face cât mai multe conturi de felul ăsta.
Savir se întoarce spre doamnă cu ochii scânteind:
– Așa, carevasăzică, dumneata tragi foloasele de pe urma bieților țărani neștiutori, ai? Nu ți-e rușine obrazului? După ce an de an cumperi de la casa mea porc la preț mai bun ca de la alții, după ce ți-am lucrat dumitale până a te domni și încă lucrez părinților dumitale la arat, la adus lemne și fân, după atâtea altele pe care nu ți-am luat niciun leu și pe care nu le mai înșir aici, asta mi-e răsplata? Lasă că o să spun lumii de la noi, din sat, ce fel de poamă ești, ca să știe și să se uite cu băgare de seamă pe hârțogărie înainte de a semna, nu ca mine și ca alții. Amu nu mai avem ce face. Să-ți ajute Dumnezeu după cum ai făcut. Dă-ne banii și închide, în momentul ăsta, contul, ca să pot semna. Și să nu mai zic încă o dată.
Doamna Viorela, cu capul plecat, mai mult intimidată decât rușinată, face degrabă hârtiile și aduce banii, pe care îi numără de două ori în fața lui Savir. Acesta îi numără la rândul lui, apoi semnează și pleacă împreună cu Sevestian. Înainte de a ieși pe ușă, mai aruncă o privire arzătoare spre gardian, dar acesta, jenat, se uită în pardoseală. Se urcă în mașină și pornesc spre oraș. Întorși acasă, cu motocositoarea cumpărată, povestesc, cu ciudă și cu tristețe, nevestei și fetei cele pățite.

*
Luna iulie e aproape de sfârșit. Nastasia și fiica ei, așezate la o masă scoasă în curte, aleg, cu grijă și cu răbdare, zmeura frumoasă și coaptă culeasă de ele cu multă strădanie. Vorbesc și glumesc în timp ce mâinile lor harnice își fac treaba cu spor. Portița de la drum se deschide și intră doamna Viorela, toată numai un zâmbet.
– Bună ziua! Ce femei muncitoare și drăguțe! Mai puteți?
Cele două își văd mai departe de lucru, fără să o privească pe musafiră. După câteva clipe de liniște apăsătoare, Nastasia își ridică privirea și răspunde:
– Bună ziua, doamnă! Putem, că nu avem încotro.
– Văd, văd. Uite, am venit, ca în fiecare an, să cumpăr o găleată mare de zmeură. Dulceața de zmeură e cea mai bună. Tot cincizeci de lei găleata, ca și până acum?
– Da, tot atâta, îi răspunde Nastasia impasibilă. Apoi, se ridică de la masă, merge în casă și aduce o găleată de zece litri plină ochi cu zmeură aleasă deja de impurități.
– Vai, ce faină e și ce boabe sănătoase are. Mulțumesc frumos! Dacă nu te superi, pot să-ți aduc banii peste două zile? Doar ce m-am întors de la serviciu și mi-am uitat portofelul acasă.
– Nu-i nimic. Îi aduci dumneata când poți.
– Bine, mulțumesc! Spor la muncă! La revedere!
– Mulțumim! Ziua bună!
După două săptămâni, într-o dimineață, când Nastasia și Eleonora pregăteau mâncarea în oale pentru dus la deal, unde Savir și Sevestian se găseau la cosit, intră doamna Viorela în curte.
– Bună dimineața! Îmi cer scuze, Nastacuțo! Ca să fiu sinceră, am uitat să vin în două zile, așa cum am promis, pe urmă am fost două săptămâni în concediu. Bine că v-am prins acasă, ca să vă plătesc.
– E bine și acum. Ai de-mi dat trei milioane și jumătate sau trei sute cincizeci de lei, cum se spune mai nou.
– Trei sute cincizeci de lei? Dar am luat o singură găleată, cu cincizeci de lei, se arată nedumerită și revoltată Violeta.
– Da, dar noi te-am așteptat de bani două săptămâni. Asta hai că mai e cum e, dar ți-am dat cea mai bună zmeură, de lux, cum ai zice dumneata, culeasă taman de sub vârful Muncel. E zmeură de dos, coaptă la umbră, mare și cărnoasă, mai adaugă Nastasia cu un zâmbet ușor pe obraz. Ori vrei să știe lumea că ești rău-platnică?
Înfrântă, doamna scoate nervoasă din portofel banii ceruți și îi întinde în grabă femeii.
– Nu te-am crezut așa, Nastasie.
– Nici eu pe tine, Viorelă, mai ales că am crescut laolaltă. Ar fi trebuit să știi vorba noastră, de aici, că Dumnezeu nu doarme.

Luminița ZAHARIA

prosopagnozie

sufăr de prosopagnozie
sufletească
și nimeni nu știe.
nu te recunosc, iubire inventată
nu te mai văd, rază filtrată
printre degete albăstrui de fetiță,
nu știu cine ești, poezie!
nici ființa aplatizată, colorată discret
purtînd insigna tîmpă de poet
din oglinzile lumii,
nu mai știu cine este…
nici cosînzeana mirată
c-a ajuns într-o altă poveste.
zilele trec acum foarte greu.
am auzit că-n jungla blestemată
mi-au ridicat un nou mausoleu.
am auzit că la Săpînța, pe-o cruce
m-așteaptă o glumă de moarte:
„zace aici o poetă ciudată
desenată-ntr-o carte
din litere mărunțele, spălate
de ploaia acidă a netrăirii” – și-apoi
cum ar fi să trăim mai departe
cu ultima caricatură din noi?!
nu mai recunosc nimic, așadar
din cea care-am fost.
unii spun că am fața întinsă și sufletul alb
de la ignoranță și post.
alții, că nu semăn cu nimeni
nici cu mine – și-i cred.
mă sărută cu boticul lui umed
ultimul ied.
„e iedul Costică, de cînd eram mică!”, le
strig.
sunt semne că m-am vindecat?
mi-e frig.

Gina ZAHARIA

Scrisori

Am citit toate scrisorile timpului, am citit și am tăcut,
dar din fiecare am învățat câte ceva.
Prima scrisoare am primit-o, parcă, pe la șapte ani.
Mi se spunea să nu mă încred în culoarea roz, ba chiar să fug de ea,
indicat ar fi fost o alchimie proprie,
câteva simeze și niște pânze pe care să se poată răsfăța,
în culori simple,
timpul.

Așa a fost atunci. Mai târziu mi-a bătut vântul la fereastră
și mi-a aruncat o scrisoare pe preșul zilei.
Parcă era amiază.
Mai trecuseră vreo șapte ani,
adică începusem să cam ies din poveste.
În fața mea se deschideau drumuri, dar preferam dealurile cu flori.
Acolo sălășluia libertatea și mi se părea o prietenă de treabă.
Și era luni, și era vară.

Apoi n-am mai ținut cont. Veneau rânduri-rânduri. Alte scrisori.
Unele nu îndrăzneau să mă strige, altele alergau după mine,
mă simțeam oarecum importantă, ușor alintată,
și am învățat să dansez.
Undeva cântau mierle și, în depărtări, timpul.
Mi-l imaginam în fața unui pian, deși nu l-am văzut niciodată.
Îl adoram, de sute de ori îl adoram, fiindcă nesfârșit îi era cântecul.
Sigur purta frac, așa am crezut, nu știu.

Ce bine că m-am priceput să adun scrisori!
Multe zile și-au revărsat parfumul în sufletul meu. Odată am zis că trebuie să răspund, (asta când s-au mai rărit),
așa că, iată:

Dragă Timpule,

Singura mea iubire ești tu.
Îmi place să cred că mi-ai rămas credincios, așa cum erai odată.
(Această frază am șters-o, oricum nu eram sigură, cred că asta a fost
doar în mintea mea.)

Așadar,

Tu, făuritor de vise, unde-ți este casa și câte chei de inimi porți cu tine? Prizonieră ți-am fost și n-am simțit,
stăpână ți-am fost și nu mi-a păsat unde mergi,
în vultur te-ai prefăcut și am râs,
și-n peșteră te-ai ascuns, un fel de joc cu sentimentele mele.
Habar n-aveam că poți fi și al alteia în același timp,
de-asta plâng acum.

Mi-ai spus că dragostea e nemuritoare, un fel de umbră
a luminii ce-o port,
te-am crezut, dovadă că nu o dată am înnoptat cu izvoarele
și am lăsat luna să se scalde în ele,
așa cum fac poeții.

Te-am așteptat să cinăm împreună, de multe ori te-am așteptat
și tot de atâtea ori te furișai la fereastra mea,
îmi lăsai două-trei șoapte și cine știe încotro alergai.
Of, timpule, timpule,
am câteva fotografii prețioase, sigur și tu ți-ai făcut un album,
poate ne vom întâlni, vom sta la vorbe și voi afla doar ce-mi convine.
Nu, nu te voi îndepărta. Nici gând!

Aș vrea să fiu ghidul tău pe tărâmul îndrăgostiților,
să-i trec peste ape adânci,
să-i cazez în căsuțe cu bârne, să-și citească mesajele la lumina lămpii
(fac eu rost de așa ceva)
și, mai ales, să iubească fluturii.
Uite, ia unul, l-am păstrat și l-am purtat peste tot,
ești tu în miniatură,
nu, nu zbura,
bucură-te, împreună cu mine, de ziua asta,
nu e ușor să-ți descarci sufletul,
dar ce să fac?
Numai așa voi ști că
și tu m-ai iubit.