Propoziții pretențioase – Ardezii
Sub egida „Și-acasă ce făceai?”.
De-i vedea un muzicant pe gânduri, să știi că ori n-are bani, ori, mai curând, îi arde buza de nu se vede. Așa era întregul grup ce-și dusese faima până-n Libia cu libian cu tot. Mie nu-mi era nicicum. Scăpasem deja de jumătate de an de focul arsurii pe gâtlej, apărând astfel cu temeinicie pe mai departe statutul de tată, de soț, de ins ce urma să-și consolideze integritatea și singur. Nu mai trebuia să-mi spună mama cu cine să vorbesc, cu cine să mă însoțesc și pentru ce fapte. Învățasem din nenumărate lecții de viață ce e bun și bine și chiar dacă n-aveam altă alternativă decât rea, cum să mă descurc să ies cât mai repede din ițele ei. De Marian, de tot familionul lui tata, de hoți, golani, bețivi…. Și totuși, cântam cu el, cu mici ezitări mai salutam neamurile și trăiam în mediul în care numai de oameni trezi, curați ca lacrima și cu comportament social ireproșabil nu prea aveam parte. Cântam, dar cântam fiindcă puneam preț pe îndemânarea lui ca toboșar, salutam, dar numai în numele unei măști necesare, pe criteriul „respectă pe cei mai în vârstă ca tine”, de la care n-am abdicat niciodată. Eram în preajma hoților – cel puțin unul se făcuse vizibil o perioadă în acea iarnă, cu repercusiuni de neimaginat în traiul liniștit al lui Azbi, Jani Măcelarul -, dar nu puteam împrumuta niciodată gândul să iau ce nu era al meu. Eram în preajma golanilor, știam parțial limbajul lor argotic, dar niciodată n-am trecut dincolo de vorbe. Îmi dădeam coate cu băutorii de alcool, dar numai până să mi se ofere ceva să beau.
Mască rămăsese un mic argățel pentru Sticlă. Îi era dator din clasa a zecea, de când îl luase în trupa lui la Clubul Muncitoresc. Îl învățase cântul la chitara bas și-i facilitase toată cariera. Prin urmare, tot el era de serviciu pentru micile comisioane de ici până colo.
După ce mintea tot caută disperată soluții de negăsit – n-ai bani de cheltuit, nu în restaurantul unde cânți, n-ai clienți să te dăruiască, nu-s rezerve prin galantare – și se deșteaptă, apar revelațiile. Evident, Sticlă către Mască: „Emilî (pronunțați în trei silabe), ia vezi, mă, sub scenă, parcă mai era niște vin.”. Nu vreun arierat – deși avea cu duiumul – l-a urnit pe Mască de pe scaun, nu leneș. A sărit mai ceva ca un arculeț, precum săgeata din struna arcului lui Robin Hood (varianta Brian Adams, Everything i do, videoclipul), a dat buzna dedesubt la lumina flăcăruii brichetei, în patru labe și a ieșit „victorios”. Memoria lui Sticlă fusese impecabilă. A pus trofeul pe masă, s-a dus glonț după pahare, fără niciun îndemn de la mentor, și a făcut pe ospătarul. Aspectul argilos, imposibilitatea fixării datei de recepționare a recipientului, praful, i-a determinat pe Marian și pe Bebi să spună pas: „Beți voi.”. Cu variantă: dacă nu mor ceilalți doi, se încumetă și ei la un șpriț. Și-au turnat în pahare. Le-au pus la gură. Au îngurgitat după setea ce-i îmboldise la asemenea gând semi sinucigaș. S-au…. Fețele lor. Trebuia să fiți martori la asemenea grimase. Și nu pot să spun că nu-i văzusem pe cei doi arătând rău (și ei pe mine). Fața schimonosită de băutură a lui Sticlă, mototolită precum hârtia de caiet de matematică făcută în pumn cocoloș (mental încercasem să o apretez pe cea privită și să o recompun pe cea originală zadarnic), pe la 5 ale nopții, în borta Bercăi, reproșându-mi că nu rezistasem și adormisem de pe la 1 în toiul nunții. Pe-a lui Mască nici nu era nevoie să o perturbe vreo beție, era de la natură strâmb și căpătase în ultima vreme câteva gâlme ce-l făceau concurentul lui Quasimodo cu șanse de câștig. Acum închipuiți-vă ceva și mai și.
