Spații culturale nr. 96 (8)

Ștefan DINCESCU

VOM REVENI AICI, JELIND PE SCUT

Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!… Mergând
prin Piața Primăriei din Craiova (aievea ori în visul
unei târfe?…), ieri am simțit învolburându-se trecutul,
ca mațele bașoaldei dintr-o mustărie, trecut pe care
îl crezusem oale și ulcele, trecut pe care haplea
îl văzusem, trecut pe care îl sortasem privindu-i,
în oglinzi, bojocii compostați, trecut încovrigându-se,
trecut pe care ni l-au sărat ideofobii cei peltici,
trecut (bastard!…) scobindu-ne curajul cu briceagul.

Cine-ți dictează, țafandache, versul?!…
Ce-ți face inspirația la morgă?…
Cine-și închide cenzorii într-un padoc?…
Cine-mi livrează paricid în piețe?…
Cine-ți măsoară prânzurile, Asuerus?!…
Cine-mi însoară stilul cu păleața?…

„Călăuziți de-un jind al înnoirii, să gâdilăm
coclind artistica fatalitate a verbelor clocind
în Bălăceanca Veche?…” Jucând-o părintește
pe genunchi, cine-și întreabă lacrima colțoasă:
„S-au cangrenat cireșii la Grecești, isteațo?…” Cine
scalpează tărăboiul acestor turturele fragmentate?…

Ascultă-mă!… Începe neamul să se disperseze,
Ava!… Nu-i vatra vatră, focul – foc!… Succedanee doar,
pe care păpușarul le cârpește. Ascultă-mă!… Încep
vânzarea vânzătorii. Împart cumpărătorii împărțeala.
Ne risipim din ceas în ceas: orez în cala unei nave
ce și-a uitat timonierul în rada unui port
proscris din orice mare.

Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava!… Umblând prin
Piața Primăriei din Craiova, zăplanule, m-am întâlnit cu tine
și cu mine, într-un septembrie din ’81!… Pe-atunci niște
boemi hrăneau cățeaua acelor libertăți plastifiate.
Pe-atunci
afișele sclipeau drăcește pe țeasta unui neam de plastilină.
Pe-atunci (ținându¬-și ignoranța-n gât, cum lerfa gâlcile
înfuriate) venea cezarul în Bănie, pios vorbind în testamente,
lasciv dansând din zbilțuri și din târnăcoape.

Așa cum procedară scamatorii trăgând pe nas iluzii
degerate, așa lucrau profeții, în subsoluri, împopistrate
avataruri. Heteronimii cui dădură faliment, dorind să-și
inoveze faraonul?… Cine-și zidise răsuflarea sub cântecul
băsnarului suflând în diegeze?… Împărățiile când scapă-n
mare, eviscerate râuri se blochează-n ecluzele acelui bocet
pipernicit, întortocheat și la duhovnic tras cu mocănița.

Bătrânul spart în bătrânețea altui neam, bătrân prelins
într-o vorbire deșelată, pe care chiar uitarea mi-a uitat-o,
înnoadă semne tulburate, înșiră propoziții încâlcite.
Azi dialogul stă deoparte, într-o mansardă cu mușcate
peticite, care își pun culorile în cap, așa cum fac pirandele
în târguri, când, planturoase, își arată cracii. Acolo, peste
drum, fătuca pistruiată deznoadă semne încâlcite, deșiră
propoziții tulburate și leagănă un ied într-o covată,
pe care nenorocul își ascute limba.

În ocnița aleilor vopsite de putrida tăcere degresată,
studentul miglișește veverița. Castanii premiază alalia
reveriei, iar pinii demontează trișeria verii. Când cărămizile
din „Turnul cel mai strâmt” se înghiontesc, sărind din zid,
pe unde sufletul își strigă armătura?… Vârtejul bate palma
cu scaieții. Antumii și postumii?… Ceapă degerată!… Nimicul
stă de vorbă cu nimicul. Genunea și-a-nghițit căița.

Pe policioara iazului schimonosit de-o amintire
(pe care lebăda o încălzește sub aripile-i melițate, Ava,
din care sufletul și-a smuls condeiul!…) se plimbă
vânătorul și copoiul. Un pictor ne triplează
aparența: tablou pe care îl rescriu acele coliere
de becațe, de prepelițe și de potârnichii.

Azi pictorul, răscumpărându-se-n livadă, își ceartă
dibăcia care-i șchiopătează: „Îndoapă-te, țâfnoaso,
cu povidla pe care orbii o expun în iarmaroace!…
Închide ușa viselor pe care le mână la Stambul
gelepul!… Înnoadă-ți palmele în rugăciune,
să-ți dea în clocot insurgența!… Nu-i piatra
îndoielii pâinea noastră?… Nu-i scotocirea sufletul
izbânzii?…” „Întreabă, suflete!…” „Cine¬-mi
răspunde?…”
„Nici Faust, nici Mefistofel, prostane!…”

În varnițele perspectivei Pucu, vânătorul,
și Fofo, dolca lui băftoasă, s-au dizolvat încet,
încetișor, lăsând în urma lor culoare fără de culoare,
vorbire fără de vorbire, făptură de hârtie fără bucălata
ființă, o umbră sfredelind în umbră, alunecând
în umbra mare, mare, și-o amintire strălucind
peste muscele, pe unde iarna îmi aține
calea și gura mi-o astupă cu stilete.
„Peccavimus, Marie ajustată!…”

Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n
pământ pe numele unor urcioare pântecoase,
din care Taliarhul slobozi falernul. „Culesul
vieții s-a vădit cam scurt. Mă-mbună moartea
cu mai multe daruri.” Vom reveni aici, jelind
pe scut, în joc de zaruri, Ava, și de haruri?!…

Rodica DASCĂLU

la umbra colinei

s-au mutat în morminte, unul câte unul.
și-au lăsat casa, grădina cu tufănele,
așezându-se la umbra colinei.
străjuite de tufe cu trandafiri roșii, roz, albi uneori,
într-o continuă așteptare, locurile de veci abia respiră.
câte un vrednic urmaș înlătură ierburile.
să răzbată la suprafață pulsul rădăcinilor vii.
cât timp seva lor își face vad prin artere flexibile,
cât timp cineva își amintește numele încrustat pe cruce.

adagio pentru corzi

ochii ațintiți asupra unor invizibile corzi.
vederea furișându-se arar spre Marele Dirijor.
înțelegi că ești cuprinsă în palmele Lui,
univers plin de iubire.
inima își imaginează lumi, scenarii viabile,
chiar într-un univers haotic aflat în dispersie.
liniștea, ochiul furtunii.
te eliberezi înlăturând catene.

cupola de foc, doar o amintire

ți se repetă: e cod galben și portocaliu de caniculă.
chiar cod roșu, cu posibile efecte dezastruoase.
deasupra României veghează o cupolă de foc.
rămâneți în case, beți multe lichide,
monitorizați-vă cu atenție
bolile cronice.
faci parte din categoria
persoanelor vârstnice cu risc înalt
de a-și decompensa starea de sănătate.
alegi să te bucuri de adierea ușoară a aerului încins.
să fie o întoarcere în vara nesfârșită a începutului?
pentru noi, tinerii, emoțiile erau vii la răsăritul
soarelui, dimineața devreme, sau seara
târziu, când, sub bolta albastră

presărată cu pulberi de stele,
constelații, dialogam pe teme uimitoare.
pentru nimic în lume, nu aș fi încredințat
altcuiva secretele mele. îmi deschideam sufletul
prietenilor mei: Carul Mare, Carul Mic, Steaua Polară

recunoștință târzie

în după-amiaza zilei,
în toiul arșiței, aproape singură,
printre arborii parcului. unul dintre ei
și-a găsit momentul prielnic să înflorească
tocmai acum, în luna lui cuptor. are flori mici
albe, delicate. legănându-se lin mă poartă pe aripi
de poveste. mulțumesc pădurii, păsărilor, al căror
concert atinge arealul inimii. îmi exprim gratitudinea.
convinsă fiind că totul mi se cuvine, arbori, cer, zâmbete,
iubire, uitasem să-mi aplec fruntea în fața măreției naturii.

îndepărtarea ochelarilor cu lentile roz

îmi îndepărtez ochelarii cu lentile roz,
privesc în spatele cortinei.
nu foarte departe,
cel mai mare spital de copii,
Ohmatdit din Kiev, care rezistă
timpului din anul 1894, este grav
avariat de atacul inamic. printre grămezi
de moloz, mamele răvășite alină durerea
copiilor conectați la aparate de perfuzii.
micuții sunt pacienți oncologici.
un copil mare mângâie
copilul mai mic,
salvatorii nu au timp să respire,
de sub dărâmături se aud strigăte.
mai sunt supraviețuitori.
la Washington Summit NATO,
început pe 9 iulie 2024,
se caută soluții pentru pace
prin înarmare, apoi se realizează
un top al gafelor președintelui Joe Biden.
tinerii trăiesc magia festivalurilor de muzică.
artiștii invitați fumează țigări cu canabis.
trăiesc împlinirea visului de a publica
„Dimineața e mereu de partea ta”.
am început să scriu cartea odată
cu declanșarea războiului. flashuri,
ecouri, stări de ezitare. scântei de fericire,
neliniște. întâlnire cu mine însămi, regăsire.

Istorie literară

Ionel POPA

NEAMUL ȘOIMĂREȘTILOR

-Cu moldovenii am fost și dușmani și putem fi și prieteni… răspunse râzând Cantemir. Apoi îl întrebă pe Șoimaru:
-Dar tu pe unde ți-ai trăit viața?
-Ei, eu am umblat pe depărtate locuri… îngână Șoimaru, lăsându-se cu totul pe spate cu fața în sus, și punându-și mâinile sub ceafă… Eu sunt de locul meu de aproape de Buceag, sunt dintr-un sat de pe apa Răutului, sunt adică orheian. Și într-o cumpănă mare, când s-au ridicat toate neamurile mele răzășești, a fost tăiat tatăl meu; ș-un frate mai mare m-a luat cu el peste hotare în pribegie. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. A murit bădița, ș-am rămas singur pe lume; și m-am ridicat și eu ca ucenic la un meșter de săbii. Ș-apoi am deprins meșteșugul armelor și m-am făcut oștean, ș-am slujit întâi la leși; pe urmă cu raiterii nemți, am fost până în țara talienilor ș-a franțujilor. […]. Hei, câte-am văzut ș-am îndurat, numai inima mea și cel-de-sus știu! Am zăcut de răni și de friguri rele; dar, ca soiul cel rău, nu m-am dat pierit. Și pe urmă am slujit și-ntre unguri… Ș-acolo, la Buda, după atâtea rătăciri, am auzit eu între oșteni grai românesc […] ș-am înțeles că mă apropiu de pământul nostru…
Șoimaru se opri cu ochii visători. […] Nu știu de ce, în anii în care mă aflu, după atâta pribegie, m-a pârlit așa un dor să-mi văd neamurile și pământul în care am cunoscut lumina soarelui… Vreau să mă duc la apa Răutului… […]
-Să vezi, beiule, cum își aduce aminte de toate… zise Bârnovă.
-Firește că-mi aduc aminte, răspunse Tudor, cu
privirile învăluite de amintiri. Îmi aduc aminte de codrii fără sfârșit… Într-un rând m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. Și ieșind la amurgit într-o poiană am văzut zimbrii pentru întâia oară… I-am auzit mugind, i-am văzut răscolind pământul cu coarnele și s-au năpustit în câmpie… Pe urmă parcă văd și acuma, între păduri multe, iazurile de pe Răut, cu nuferii cei albi și galbeni… și într-un rând mi-a spus tătuța așa: Ține minte, băiete, că pământurile noastre sunt cele mai frumoase din Țara-de-jos… Apoi el a pierit, și eu pământurile noastre nu le-am mai văzut…
-Căpitanul Șoimaru-i bolnav aici… zise tătarul zâmbind și bătându-se cu mâna pe piept.
-Uite așa îmi povestea și mie, grăi Bârnovă, parcă plângea și cânta.
-Poate-i cere inima sân și glas de femeie… zâmbi tătarul.
-Femeile nu m-au oprit mult în viață! Răspunse Șoimaru. Mie mi-i dor să văd apa Răutului și mormintele părinților.
-Asta-I boală moldovenească, zise iar tătarul râzând. De ce? N-ai cer necuprins până la Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie ca pasărea văzduhului, și ochiul lui nu trebuie să încremenească asupra unei pietre… Mormintele noastre tătărăști, de la hanul nostru cel mare, Timur, au rămas prin toate pustiurile lumii, și noi ne-am mișcat ca pulberile pământului… Ne-am pus roabele cele frumoase în chervane, am încălecat pe cai ș-am adulmecat vânturile…
-Fiecare cu sufletul lui… grăi domol Bârnovă, așa cum i-a fost împărțiți de la Dumnezeu. […]
-Se poate, zise beiul, fiecare seminție cu blestemul ei. Nouă ni-i scris să rătăcim.
-Moldovenii, adăugi Simeon, sunt blăstămați să nu se poată despărți de moșia lor [s.n. I.P].
(Cap. IV: Se leagă o frăție de sânge)
Scheletul narativ al fragmentului este dialogul celor trei frați de cruce, nu este altceva decât împărtășirea de gânduri și o autocaracterizare a lui Șoimaru și a tătarului Cantemir. În virtutea acestei tehnici narative se pot delimita următoarele secvențe narativ-ideatice:
1.Mărturisirea lui Șoimaru. Acesta, în câteva fraze, își rezumă anii de pribegie și dorul după locul natal și după mormintele strămoșilor. Mărturisirea dorului e însoțită de imagini din copilărie. Secvența începe cu notarea unui gest, în aparență cât se poate de banal, dar care, în context, deschide calea rememorărilor. Nucleul mărturisirii lui Șoimarul este dorul care, până la momentul când a ajuns în mijlocul ungurilor, a zăcut în subconștient. În acel moment devine conștient că pentru lumea în care a pribegit nu este decât un străin; dorul și sentimentul că e român răbufnesc la nivelul conștiinței. Mărturisindu-se, Șoimaru doinește.
Amintirile din copilărie conțin câteva semne ale unui paradis pe care Moldova le mai are ceva vreme după domnia lui Ștefan cel Bătrân.
Imaginea cu zimbrii, dincolo de plasticitatea ei, este cu tâlc: ea are o semnificație istorică, dar și una psihologică, deoarece, subtil, scriitorul face aluzie la starea sufletească a personajului.
2. În secvența în care „are cuvântul” tătarul Cantemir sunt două aspecte demne de toată atenția: a. sub naivitatea zicerii tătarului („ -Poate-i cere, inima sân și glas de femeie”) putem identifica o aluzie inconștientă la mitul complex Marea Mamă – Pământul Mamă; b. frazele conțin în embrion câteva elemente din legenda sociogonică cu care începe Baltagul (1930)
În simplitatea lexico-stilistică a textului sânt câteva elemente de reținut: 1. Câteva expresii populare metaforice care denumesc sentimente, stări sufletești: ochii visători; m-a pălit așa un dor; boală moldovenească; sinonimia metaforică pentru denumirea morții: a fost tăiat; a pierit. Din autocaracterizarea tătarului sunt de menționat metaforele în reversul cărora găsim caracterizarea psiho-caracterială a moldovenilor [românilor]: omul trebuie să fie ca pasărea văzduhului, ochiul lui nu trebuie să încremenească asupra unei pietre; mormintele noastre tătărăști au rămas prin toate pustietățile; noi ne-am mișcat ca pulberile pământului; am adulmecat vânturile; am încălecat.
Fiind un roman istoric ne-am fi așteptat să fie prezente arhaismele. Spre lauda lui, tânărul scriitor a înțeles că natura psiho-morală și ideatică a fragmentului nu permitea folosire arhaismelor (sânt prezente două arhaisme: bei și moșie (țară).
*

-Fraților, zise el, cuprinzând mâinile tovarășilor lui, acesta-i satul meu!
-E un sat ca oricare altul… îi răspunse Cantemir.
-Se poate, dar acesta-i al meu și nu l-am văzut de douăzeci de ani.
-Totuși, Tudore, adă-ți aminte de cuvântul meu: cât de tare schimbă Dumnezeu și întâmplările și toate hotărârile noastre…
Șoimaru se încruntă ușor.
-Vreau să-ți spun că ai pornit aprig într-acoace. Dar drumul ți-a schimbat tare gândurile…
Șoimaru privi cu luare-aminte spre tovarășii lui, dar taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump.
-Vă înșelați, prietenilor, răspunse el liniștit… Iată biserica. Iată țintirimul. Aici zac morți de-ai mei. Mai încolo e casa în care n-am născut…
Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate, răzășești, se întindeau într-o vâlcică, sub poală de pădure. Apa Răutului curgea pe vale, subțire și limpede, scăzută de secetele verii. Nuci mari se ridicau din vii, și un grangur cânta în pacea satului, în lumina dimineții. Era o zi de duminică și toaca începu să sune în clopotnița bisericii albe c-o duruire melodioasă.
Șoimaru se opri, își descoperi capul cu plete scurte crețe, și-și făcu încet cruce.
-De învățătura asta veche a bunicului uitasem… zise el încet.
Apoi descălecară, și prietenii, punând și ei piciorul pe pământ, porniră tustrei pe cărarea din marginea drumului lăsând slujitorilor frâiele.
Femei și fete cu cațaveici de vulpe și cu fuste de lână dungate cu vrâste galbene și roșe pe fond negru, veneau la leturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele erau cu capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele erau frumoase și spionau cu priviri agere pe cei trei oșteni.
Veneau și răzăși în urma lor, îmbrăcați în straiele cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubote
de piele roșă, pantaloni largi și încrețiți în jurul mijlocului dintr-un șiac cafeniu și ilice negre cu nasturi de argint și cu mânecile largi. Toți priveau curioși la străinii care intrară în sat. Se uită și Șoimaru cu luare-aminte la ei, dar nici un obraz nu-i era cunoscut.
Când apucară pe poteca bisericii, unul dintre răzăși, om cărunt cu obrazul brăzdat, se abătu spre ei și le pofti ziua-bună. Apoi grăi:
-Domnilor, să nu vă fie cu bănat. Eu sunt vataman în sat aicea. V-aș întreba pe cine căutați…
Șoimaru stătu în loc zâmbind. Apoi zise către vataman:
-Ai să înțelegi îndată ce caut în sat la dumneavoastră, când ți-oi spune cum mă cheamă… Dumnealor sunt numai prieteni ai mei…
-Dar dumneata cine ești?
Femeile și bărbații se opriseră curioși și așteptau.
-Pe mine mă cheamă Tudor Șoimaru! Zise oșteanul privind în juru-i.
Îndată se stârni zarvă între răzăși; oamenii se apropiară cu murmure.
-Dar cine-i fi dumneata și de unde? Întrebă cu neîncredere vatamanul. Noi ne cunoaștem toți; cu toți suntem Șoimărești și neamuri și știm unul de altul…
Deodată însă își făcu loc prin îngrămădeală un bătrân mărunt, îndesat, cu barba scurtă și țepoasă, cu ochii ascuțiți și aspri.
-Oșteanul acesta se dă drept din neamul nostru… zise el c-un glas îndesat. Să mă uit și eu la el…
Cu îndrăzneală apucă mâna lui Tudor, îl trase spre el și-l privi în ochi.
-Nu ești tu, zise scurt, dintre ai lui Ionașcu, care au pribegit peste Nistru?
-Sunt Tudor, feciorul lui Ionașcu… răspunse mișcat Șoimaru, dintre toți pribegii, eu singur mă întorc înapoi…
-Atuncea eu îți sunt moș drept, frate cu tatăl tău… strigă bătrânul. Uită-te la mine și mă recunoaște!
-Te cunosc, moșule Mihu! Îngână Șoimaru.
Deodată glasurile răzășilor, a tuturor nemuritorilor, se ridicară, și brațe multe se întinseră spre el ca să-l îmbrățișeze. Deodată oșteanul își simți pieptul înfierbântat de o căldură necunoscută.
-E feciorul lui Ionașcu și al Anisiei… grăiau și femeile cu glasuri tânguitoare. Și dintre cele mai bătrâne prinseră a boci încet.
Clopotele bisericii cântau.
[…]
Șoimaru era cuprins de mâini, îmbrățișat de veri și mătușe și glasuri rosteau nume: toți erau ai unui Șoimar […]se trăgeau din bătrâni vechi care luptaseră pentru moșie și dobândiră pământ pe vremea lui Ștefan cel Bătrân.
-Vină cu mine! zise cu glas apăsat bătrânul Mihu.
Îl apucă de mână și-l trase între mormintele țintirimului. Clopotele bisericii tăcură; se alină și vocile
oamenilor; și sub cireșii sălbatici, care-și coborau rădăcinile între oasele morților, se făcu în lumina dimineții tăcere. Bătrânul îl opri dinaintea unei cruci de piatră, lângă un mormânt plivit cu îngrijire, acoperit cu flori răsădite.
-Aice, băiete, grăi Mihu îndesat, odihnește părintele tău Ionașcu! La mormântul lui noi îngenunchem cu toții…
Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară – și răzășii îngenuncheară. Cu ochii împânziți de lacrimi, Tudor cetea slovele săpate pe crucea de granit:
Aici este groapa
Unde zace robul lui Dumnezeu IONAȘCU
Din neamul ȘOIMĂREȘTILOR
Care s-a strămutat la veșnicele lăcașuri
La anul de la zidirea lumii 7102…
-Aici este îngropat părintele tău! Strigă la ureche bătrânul Mihu. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculând la război toate neamurile și toate așezările orheienilor!
Clopotele tăcură iar.
-Tu nu-ți mai aduci aminte? Îl întrebă bătrânul. Erai un copil când s-a întâmplat aceasta; pe urmă, printre străini, ai uitat de toate!
Amintiri crâncene răscoliră deodată mintea și sufletul lui Tudor.
[…]
-[…] Iar cel ce ne-a despoiat pe noi, de pământurile de bătrâni câștigate, de la Alexandru-Vodă și de la Ștefan-Vodă, se îngrașă și râde nepedepsit, și și-a pus piciorul pe grumajul nostru…
-Cine-i? strigă Tudor sărind în sus cu ochii mânioși.
-Cine-i? rânji bătrânul. Cine nu-l știe? și copilul din leagăn îi aude numele cu blăstem! Căci ne-a sărăcit și ne-a umilit! ne-a bătut și ne-a sângerat! Și pe tine te-a lăsat orfan!
-Cine-i! strigă înăbușit Șoimaru.
-E boierul cel mare de la Murgeni! Stroie Orheianu cel plin de averi și fală!… zice răzășul Mihu întunecat și aspru.
La aceste vorbe, Cantemir și Simeon se repeziră înainte. Tudor Șoimaru rămăsese ca fulgerat, cu ochii rotunjiți, înfricoșați de groază lăuntrică. Abia avu putere să se stăpânească, înghiți greu de câteva ori și rămase privind întunecat spre mormântul de dinaintea lui.
Cap. XIII Crucea răzășilor
Capitolul Crucea răzășilor e placa turnantă a romanului. Acesta începe ca un roman cavaleresc de capă și spadă încheindu-se cu o dramatică poveste de iubire. Din momentul când în Tudor Șoimaru pribeagul se trezește dorul de casă, tonul și desfășurarea narativă merg pe coordonata socială și ideologică a romanului. Momentul crucial al schimbările e marcat simplu printr-o frază scurtă: „Când Tudor intră în satul strămoșilor lui, la Șoimărești parcă i se luă un văl de pe frunte”. Ceea ce urmează dezvoltă argumentând căderea vălului.
Motorul narațiunii și descrierii este dialogul lui Tudor cu vatamanul satului și cu moș Mihu, memoria și arhiva istorică a satului. Oamenii care asistă și ascultă sânt asemenea corului din tragedia antică.
Capitolul are o construcție din secvențe care se succed gradat până la un punct culminant: „întâlnirea” lui Tudor cu mormântul tatălui și aflarea celui care i-a ucis „cu buzdugan mișelesc” părintele. Secvențele sunt: 1. Intrarea lui Tudor în sat; 2. Recunoașterea de către obște a fiului pribeag; 3. În fața mormântului, Tudor primește testamentul datoriei.
1. Intrarea în sat are loc în „lumina dimineții”, într-o duminică, zi de sărbătoare, când toaca din clopotnița „bisericii albe c-o duruire melodioasă” chema pe oamenii satului la slujbă. De reținut „coincidența” dintre sosirea fiului pribeag și primenirea de sărbătoare a naturii și a obștii răzăsești.
Schița etnografică care urmează nu are doar rolul de a surprinde „culoarea locală”, ci și acela de a pune în lumină demnitatea istorică și socială a răzășilor. Momentul se încheie cu manifestarea bucuriei satului la întoarcerea fiului pribeag. Femeile bătrâne porniră a boci încet. Nu e doar un bocet pentru cei morți, ci și cântec de înviere.
2. Secvența e dialogică, implicați în dialog fiind vatamanul satului moș Mihu și Tudor, iar obștea satului care ascultă ne amintește de corul din tragedia antică. Punctul culminant al secvenței: recunoașterea lui Tudor Șoimaru de către obștea satului. Scriitorul surprinde atmosfera de sărbătoare și solemnitatea scenei: „Clopotele bisericii cântau”.
3. Secvența, chiar dacă începe ex abrupto, este pregătită de cele anterioare: „-Vino cu mine! Zise cu glas apăsat bătrânul Mihu”, trăgându-l de mână ducându-l între mormintele „țintirimului”, și se opriră în fața unei cruci de „granit”, în fața căreia răzășii îngenuncheară. Moș Mihu „cu glas îndesat” îi zice lui Tudor: „Aici, băiete, odihnește părintele tău! La mormântul lui noi îngenunchem cu toții”.
În cântecul clopotului cu ochii în lacrimi Tudor „cetește” slovele săpate pe crucea de piatră:

Aici este groapa
Unde zace robul lui Dumnezeu IONAȘCU
Din neamul ȘOIMĂREȘTILOR
Care s-a strămutat la veșnicile lăcașuri
În anul de la zidirea lumii 7012…
Vorbele bătrânului Mihu îi dezvăluie lui Tudor conștiința și amintirile. E momentul de înaltă tensiune când Tudor primește testamentul moral al Șoimăreștilor morți și vii, pe care are datoria să-l îndeplinească.
Finalul e dramatic în sensul că surprinde „ruptura” de pasiune și pornirea pe calea datoriei. Dramatismul
momentului e susținut de repetițiile – strigătele întrebărilor lui Tudor către moș Mihu: „-Cine-i? strigă Tudor sărind în sus cu ochii mânioși”; „-Cine-i?strigă înăbușit Șoimarul”. Momentul grav și solemn e marcat de bătăile clopotului din turnul bisericii „albe”.
Spre deosebire de fragmentul comentat anterior, conținutul acestuia cere prezența câtorva arhaisme și cuvinte populare – regionalisme: cațaveici; broboadă; răzăși; ciubote; ilice; bănat; vataman; ocinile; obraz (chip omenesc); moșie (țară). Mai sunt de reținut pentru semnificația și expresivitatea lor metaforică verbe, epitete și chiar propoziții : lumina dimineții; duruire melodioasă; glas aspru; grai îndesat; „sub cireșii sălbatici, care-și coboară rădăcinile între oasele morților”. Enumerația bine construită pune în lumină conflictul social dintre răzăși și boierul Stroe Orheianu. Expresivă și cu rezonanță psihică este „aparenta” opoziție dintre vorbele bătrânului Mihu („Tu nu-ți mai aduci aminte?”) și răbufnirea la nivelul conștiinței a amintirilor lui Tudor, care au zăcut în inconștient. Pentru a evita repetiția supărătoare, scriitorul folosește alternativ pentru numirea protagonistului: Șoimaru; Tudor; oșteanul. În final, cu bună știință, scriitorul folosește numele întreg al eroului – Tudor Șoimaru pentru, pentru a sugera simbolistica “ascunsă” a numelui: Tudor (theos – zeu), iar Șoimaru trimite spre genealogia biologică, socială și morală a eroului.
O observație critică: prezența nefericită a diminutivului vâlcică, a neologismului dumneavoastră și marea frecvență a punctelor de suspensie.
Romanul Neamul Șoimăreștilor, dar mai ales capitolul comentat, conține câteva elemente care anticipează „Moldova paradis” din vremea lui Ștefan cel Mare (Frații Jderi), dar și „paradisul în destrămare” din epoca postștefaniană, din vremea unui Duca-Vodă (Zodia Cancerului).