Propoziții pretențioase – Aromesc
Însă nu știți cum este să nu-ți ofere nimeni nimic.
Nu că n-ar mai fi rămas pe sub tejghea, prin magazie, prin galantare câte ceva dosit, o rămășiță din produsele ce-ar fi putut ostoi setea, foamea sau pofta.
Când ai de toate, zău că orice nu se ridică la nivelul „avutului” de conjunctură trece în rezervă ori direct la gunoi. Nație risipitoare omul. Muzicantul. N-ar pune pic de arahidă deoparte de la mesele îndestulătoare, să se mai trateze în viitor cu parcimonie, nici măcar ardeiul iute din care nu s-a înfruptat deloc la ultima ciorbă de burtă nu este în stare să-l dea deoparte pentru o dată proximă. Cât despre alcooli…. De atâta ardență de-a-și potoli setea, nu lasă o picătură nici în pahar și cu atât mai puțin în sticlă. Să mi-l fi văzut pe Sticlă cum făcea gestul stoarcerii recipientelor golite, poate, poate vreun strop s-ar mai fi scurs din ei. Ce-i spunea lui Mască? „Vergile, ție nu ți-a mai rămas nimic.” La niciun sfert de oră: „Vergilî, ia vezi, mă, mai are tata Costică ceva pe-acolo?”. Și se isca după, dacă ori nu voia să se mobilizeze, ori barul era el însuși pe minus, un scandal și o ceartă la care…. S-a întâmplat o dată ca nervozitatea să dea pe dinafară și unul dintre ei să arunce pe spate o sticlă, iar celălalt, recte Mască, în inconștiența curajului trezit în el de frică, să imite gestul aruncând o farfurie cu aceeași nonșalanță, însă fără rezultatul scontat al primului. Sticla rezistase mozaicului pardoselii, farfuria nu.
Totuși…. Mama prevederii, în culmea indulgenței, dăduse ariilor scenice loc de bună păstrare pentru când o fi vreodată nevoie. Dedesubt. Petul de doi litri sosise într-una dintre serile când masa muzicanților era plină ochi cu de toate. Unul dintre clienții mai „subțiri îmbrăcați” – modelul ulterior al prezentării la apelul lui Geambașu -, pretendent însă și el la serviciile noastre muzicale – dacă n-o fi fost chiar Biscuite șeful găștii binevoitoare și cadorisitoare -, venit cu de-ale gurii de acasă, doar ca să ne asculte, ne cinstise c-o licoare de vie țărănească, o „negresă” de butuc ordinar. Nerefuzată – numai pe darâmățeni nu ni-i mai puneam în cap; nu renumele de nebuni ne îngrijora, ci la cine știe ce act de debandadă s-ar fi dedat „supărându-se” -, fiindcă ei ne fuseseră din primele săptămâni ascultătorii cei mai fideli și mai constanți.
Deși reiau întâmplarea, povestea vinului de sub scenă are și tâlcuri la vedere, și ascunse, și haz. Și învățături. Dacă este să le enumăr pe rând, aș umple o pagină întreagă. Printre ele cea de căpătâi: să nu bei. Scapi astfel de a doua neplăcere. Să nu încerci gusturi necunoscute. Să miroși înainte să te hotărăști să îngurgitezi. Înainte de toate: să nu intri în restaurante; te ferește de prostul obicei de-a consuma băuturi cu grade de tărie ridicate. Și-s efecte cu duiumul care mai devreme sau mai târziu îți pot pierde mintea. Cum și altora le-a luat-o definitiv.
Seară liniștită. Poate mult prea liniștită. Aproape să te sperie când intri, când te așezi la masă, când te dezbraci de surplusul de haine cu care traversezi frigul de afară, mai întețit pe prundul gârlei, mai pătrunzător pe podul de fier, mai înfricoșător în dreptul poieniței cu salcâmi, unde altădată-n mai se întindeau pături, sub ei și prin preajmă, și petrecea tot muncitorul duminica, înainte să ți se „releve” pe dreapta vechiul 9 Tei, restaurantul, constant pe ultima porțiune de drum, când nu-ți mai simți niciuna dintre extremități. Să vrei să pleci imediat, să vrei să rămâi, să nu știi ce vrei. Rămâi. Rămâi pe gânduri, încerci să porți dialoguri, se frâng, n-au sens, nu te ascultă nimeni….
