Spații culturale nr. 96 (5)

Camelia Manuela SAVA

Tu. Ziua Z

Vine ziua Z
îmi mușc buzele sub masca neagră de gânduri
până la tine alerg de o mie de ori
în toate visele tu ești eroul
pe care îl îmbrăcam în copilărie cu zale de fier

Vine acea zi
urc scările înverzite de dor
rimelul de pe gene tremură
în urmă răsar crengile cu mugurii speranțelor
timpul ne dă șansa de a trăi printre cuvinte

Ziua Z ne învelește
cu giulgiu de lumină

Naștere într-o ramură

Femeia aceasta devine ramură
cu idei înflorite
inspirația e cel mai dureros os care îți crește în timpan

Asculți iubirea
crește în scoica vineție ce ține loc de inimă

Asculți muntele
moartea se zbate în telomeri

Aștepți numele
în brațele lui să-ncolțească
femeia

Despre mine vorbesc aripile

Aripa dreaptă e ochiul verde al brațelor mamei
naște în fiecare iarnă un copil îmbătrânit
Vărsătorul strigă
dintre mugurii nopții apasă mai tare durerea

Aripa stângă e mâna tatălui
care se odihnește pe umărul meu
ca un copac rezemat de fructele sale

Vorbesc despre mine aripile
sunt un om ce suprapune înserarea peste lumină
viața peste moarte

Geo GALETARU

ȘI UMBRA

crește în noi
o asceză nevindecată

mere galbene
mere roșii
sângele tău e o pasăre
care și-a uitat cuibul

proptim pereții
cu respirațiile noastre anonime
să nu se audă
ecoul de dincolo

până la următoarea întâmplare
ne pierdem mâinile
și umbra

știința de a rămâne singuri

VOM TRECE DEALUL

mi-e teamă

am mai fost pe aici
ritualurile
îmi sunt cunoscute

frumusețea fuge sub unghii
lovește aerul ca un pumn sonor

de câte mâini ai nevoie
ca să mă minți
ca să stai în mine
ca-ntr-o placentă străină

la primăvară
vom trece dealul

vom sta de vorbă cu păpădiile

COPACUL NECUNOSCUT

încet
prăbușirea vine în anii pe care-i atingi doar cu mâna
aerul trece ca o pasăre și se așază pe mâinile tale
un algoritm al superstițiilor liniștitoare

vecinii adună pământ în ferestre
plantează monede sub pielea fierbinte a veacului
o eliberare de tot ce ține carnea în loc
și-o duce în case pe care nu le mai vezi

nu știam că se poate privi cu degetele
că din când în când ceva pleacă departe de noi
și răsare ca o insulă în alte inimi

copiii construiesc grădini pe nisipuri mișcătoare
ei cresc până la tâmpla copacului necunoscut

DIN CÂND ÎN CÂND

din când în când
el vine și se așază lângă noi

clatină paharul ca pe un trofeu ludic
murmură ceva cu ochii închiși
de parcă în dosul pleoapelor i-ar încolți păsări

tăcerea e o aripă rănită
un culcuș în care adorm păpădiile

din când în când
el ne atinge ca pe niște păpuși docile
(cineva ne împrumută umbra
și o trimite pe un prag însorit)

din când în când
el vine lângă noi și diminețile sunt reci

UN DECLIC LIBER CONSIMȚIT

poate
o cheie pentru copaci
o alonjă în mijlocul târgului

mimarea unui act imprudent
înconjurat de sârme și boabe de orez
fără implicații strategice

mimarea unui act imprudent
înconjurat de sârme și boabe de orez
fără implicații strategice

lipim destine într-un caiet interzis
magia, un refugiu al orbilor
într-o simetrie perfectă

ne însoțește un declic liber consimțit

vedem ceva și râdem pe dealuri

cineva anticipează micile sincronizări
o eșarfă salvează perspectiva

O VOCE FĂRĂ NUME

cândva m-am îndepărtat de lucrurile acestea
prea târziu le-am înțeles mireasma inutilă
(femeia plimba axiome prin calendare improvizate
sintagmele gureșe așteptau semnalul sub streșini)

peste tot același râs infailibil
aceeași ușă
închisă în după-amiezile înțepenite sub piele

am mers în vârful picioarelor
am colectat privilegii
sub privirile animalului ce mi-a ghicit căderea

o voce fără nume decretează ploile și distanța
cuțitul cade în văi
acoperă mâna supusă

LUCRURILE CARE CĂLĂTORESC

ai fi vrut să treci apa aceea
să ajungi dincolo de ceea ce nu se mai vede
alegerea îți aparține
o pădure amnezică sau marginea unui cuțit
din care va zbura o istorie în două picioare

foamea de lucrurile care călătoresc
în cutii de chibrituri
în compartimentele empatice ale iernii

ochii rămân la locul lor
pentru primejdia de ceață

CÂND TE ÎNDEPĂRTEZI

materia care nu se mai pierde
principiul atavic al insurgenței

un corp într-o perplexitate derizorie
atât
pentru cel care trăiește în ficțiune
cultivă contradicția osmozei

brațe incipiente
suntem atrași de un spațiu irespirabil
te sufoci în numele aderenței
deschizi ușile
ferestrele de partea cealaltă

când te îndepărtezi

cineva te ține de mână

OBIECTELE AU UN NUME

periple seci
„cântecul se întoarce împotriva ta
ca o pedeapsă”

nimic nu rămâne
exaltarea pe frânghii joase
obiectele au un nume de care ne temem

indecența unei respirații în ceață
ca o glisare pe corpuri reci
un copil taie secunda în două
iată segmentul de care te bucuri

numărăm din doi în doi
îngerii căzuți de-a lungul canalului

un efort fără trecut

CONTURUL CA O SALVARE

acolo ne apropiem de ceva ce dispare

o experiență unică
nevoia de micile imperative
contorsionări cotidiene

un superlativ al ipocriziei
printre lucrurile care te definesc
ca un pumn în plină figură

convenția erodează improvizațiile impudice
o scară sprijinită de scara idolatră
pielea exultă ca un păianjen în ceață

acceptăm conturul ca pe o salvare
mimica unui înecat fără istorie

oroarea în stare pură

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Gheorghe I. Brătianu – „Marea Neagră”

Promiteam în numărul anterior că mă voi întoarce asupra unui volum cu totul și cu totul de excepție, mai degrabă necunoscut publicului larg, în ciuda faptului că oferă una dintre primele imagini cu caracter științific, reușind o analiză extrem de aplicată asupra unor realități ce sunt bine fixate în timp, urmărindu-le transformările, autorul recreând implicit și contextele necesare argumentării.
Gheorghe I. Brătianu rămâne în ciuda unor atacuri una dintre figurile proeminente ale istoriei noastre. Descendent al unei familii ilustre, cu rădăcini adânci în istoria politică a României, Brătianu a moștenit nu doar numele sonor, ci și o responsabilitate față de țară și o pasiune pentru cunoaștere. Mai ales dinspre o epocă în care principiile nu par să mai aibă tăria de altădată, privirea sa fermă și hotărâtă coboară parcă dintr-o poveste frumoasă, reflectând convingerea sa neclintită în valorile democrației și liberalismului, pentru care a luptat cu ardoare de-a lungul întregii sale cariere. În spatele chipului său serios se ascunde însă și o personalitate complexă, marcată de o sensibilitate aparte și de o dragoste profundă pentru cultură și tradiție. Gheorghe I. Brătianu a fost nu doar un politician abil, ci și un istoric erudit, un profesor dedicat și un om cu orizonturi culturale extrem de vaste. Volumele publicate semnalează veleități pentru analize comparate, de multe ori autorul dovedind că se simte confortabil utilizând noțiuni specifice unor domenii complementare însă, totuși, diferite. Printre lucrările cu caracter de obligativitate se numără „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, 1946 – prezintă critic legendele și miturile legate de întemeierea statelor medievale românești, demonstrând continuitatea și unitatea poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic; „O enigmă și un miracol: poporul roman”, 1937 – explorează originile și evoluția poporului român, subliniind caracterul său distinct și contribuția sa la civilizația europeană; „Sfatul domnesc și Adunarea Stării în Principatele Române”, 1932 – surprinde evoluția instituțiilor politice din Țările Române în perioada medievală și modernă timpurie, evidențiind rolul lor în menținerea autonomiei și în promovarea intereselor naționale; „Privilèges et franchises municipales dans l’Empire byzantine”, 1936 – explorează sistemul de privilegii din Imperiul Bizantin, demonstrând influența sa asupra dezvoltării instituțiilor urbane din Țările Române; desigur, volumul pe care îl semnalez aici, „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană”, apărut postum, dar „prefațat” în 1929 de „Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème ”. Pe lângă aceste lucrări de referință, Brătianu a publicat numeroase alte studii și articole pe teme variate de istorie, precum relațiile internaționale, istoria ideilor, istoria culturii și a civilizației. Opera sa vastă a contribuit semnificativ la dezvoltarea istoriografiei românești și, implicit, la consolidarea identității naționale.
Pentru că nu mi-am propus pentru acest material decât o indicație de lectură, un semnal – cum s-ar zice –, îmi îngădui să precizez că ediția la care am avut acces, publicată la Editura „Polirom” în 1999, în traducerea din limba franceză a Michaelei Spinei, se bucură și de un studiu introductiv, deopotrivă note și bibliografie de Victor Spinei.
„Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” echivalează cu o sinteză magistrală a istoriei complexului spațiu pontic, de la începuturile sale și până la sfârșitul Evului Mediu. Gheorghe I. Brătianu ne poartă într-o călătorie fascinantă prin timp, dezvăluind multiplele fațete ale acestei regiuni de o importanță strategică și culturală deosebită. Lucrarea, structurată de-a lungul a patru supra-capitole, intitulate „cărți”, explorează cu minuțiozitate evoluția politică, economică, socială și culturală a spațiului pontic, de la primele civilizații antice și până la instaurarea dominației otomane. Gheorghe I. Brătianu analizează cu finețe interacțiunile dintre popoarele și culturile care s-au intersectat în acest spațiu, evidențiind rolul Mării Negre ca punte de legătură între Orient și Occident. Autorul își demonstrează măiestria în mânuirea izvoarelor istorice, îmbinând cu abilitate informațiile provenite din documente, inscripții, monede și alte vestigii arheologice.
Având numeroase „puncte tari” (analiză detaliată a evoluției politice, economice, sociale și culturale a regiunii, o perspectivă interdisciplinară, îmbinând informații din diverse domenii: istorie, arheologie, numismatică, epigrafie etc., nu în ultimul rând – un stil academic, dar captivant și accesibil, care face lectura plăcută și instructivă), totuși, cumva normal din pricina faptului că într-un fel constituie un prim pas în analiza acestui areal, cărții i s-a reproșat de unele voci critice că s-a oprit cu preponderență asupra doar a unor perioade (în special asupra Antichității și Evului Mediu timpuriu, în detrimentul altor perioade, cum ar fi Evul Mediu târziu sau perioada modernă timpurie); în plus, unele dintre interpretările și concluziile lui Brătianu au fost contestate sau nuanțate de către alți istorici, în urma noilor cercetări și a evoluției istoriografiei.
În întregul ei, așa cum deja am precizat sau am lăsat să se înțeleagă, „Marea Neagră” este o lucrare de referință, indispensabilă pentru orice cercetător sau pasionat de istoria regiunii pontice. Ea reprezintă o contribuție fundamentală la cunoașterea trecutului acestui spațiu, relevând multiplele sale dimensiuni și complexitatea interacțiunilor dintre popoarele care l-au locuit de-a lungul secolelor. Tot un istoric „de primă linie”, Constantin C. Giurescu, a subliniat importanța lucrării lui Brătianu pentru înțelegerea evoluției istorice a spațiului românesc și a relațiilor sale cu vecinii săi. Numeroși alți istorici și cercetători, atât din România, cât și din străinătate, au făcut referire la „Marea Neagră” în lucrările lor, recunoscând valoarea sa științifică și contribuția sa la dezvoltarea istoriografiei regiunii pontice. Presa de specialitate (dar și cea culturală) a publicat de-a lungul timpului numeroase recenzii și articole dedicate cărții lui Brătianu, evidențiind atât erudiția și rigoarea autorului, cât și importanța lucrării sale pentru cunoașterea trecutului complex și fascinant al Mării Negre. În prezent, „Marea Neagră” este frecvent citată în lucrări academice, teze de doctorat și alte studii de specialitate, ceea ce demonstrează că rămâne o sursă de informații esențială pentru cercetătorii din domeniu. Pentru „literatura adâncurilor”, un asemenea studiu are rolul unui puternic „pilon de susținere”.

Mihaela MALEA STROE

Poem rătăcitor la miez de noapte

Atins-ai coapsa nopții pe-ndelete
Tot căutând, în clipele furate,
Sub faldurile vieții-nstrăinate,
Pierduta fragă-n umbră pârguită,
Sfera-minune ascunsă în făptură
– întregul cosmos în miniatură –
Din care trupul pare să se-mbete
Și-noată-n valuri albe de ispită,
În cercuri mici, continue, domoale.
Tu pipăi pe-ntuneric nemurirea,
De se-nfioară-n mine toată firea
Cea-ncremenită-n mută așteptare.

Și țipă lung, îndrăgostiți, cocorii
Și tu ești lutier, eu – alăută…
Din mreaja nopții parcă desfăcută…

… Și se înalță-ncet, din urmă, zorii…

Codruța VANCEA

Poem pentru anti-romantici

Ne imaginăm că nu suntem dependenți de dragoste.
O ultimă fărâmă să soarbă din ea cel mai anti- romantic om ar vrea
măcar o dată în viață.
Cum simți pe buze iubirea și-n tine crește un fluviu de apă vie, începi să cauți ca un nebun fericirea.
În taină.
Să nu se știe.
Și atunci se naște în minte „femeia visurilor tale”.
Și atunci se naște în minte „bărbatul ideal”.
Un braț de lalelele pentru Gloria. Inima ei cade în mâna lui. Cel declarat anti-romantic pe viață. Un hiperblazat.
Un neîmblânzit urs ce-și hibernează iubirea.
El cu trupa lui, acolo bine așezați în Peștera Pragmaticului.
Gloria îl atinge cu buzele dulci. Nic își golește mintea și sufletul în ochii ei verzi. Și e de-a dreptul gol.
Incredibil de tensionat Nic cel blazat.
Reîntors în peștera lui arde pe rug. Dependent de Gloria și atingerea sa.
Anti-romanticii sunt de temut.
Nu știu unde sunt acum Gloria și Nic, cel mai frumos urs din Viștea de Sus.
Eu pe atunci nu scriam versuri.
Nici mama nu scria. Deși cutreierase mult la pas prin Viștea de Sus, prin Viștea de Jos.
Nici tata nu scria. Nici unchiul, nici mătușa.
Scriu doar acum primele mele versuri în urechile unui greier.
El mi le cântă seară de seară printre lalelele mele.
Greierul e total dezinteresat.
Nu se oprește din cântat nici atunci când cineva îmi rupe toate lalelele.
Le găsesc în casă așezate frumos într-un vas de jad verde.
Sunt pentru „femeia visurilor tale”- îmi spun – ca o anti-romantică, dependentă de dragoste ca de poezie.
Versurile mele se pot pierde în timp.
Nu am semnat contract cu nemurirea.
Și nici măcar un contract cu primăria din Viștea de Sus.
Deși mi s-a spus.
Lalelele doar rămân și își poartă splendoarea în fiecare primăvară.