Spații culturale nr. 96 (6)

Stan BREBENEL

ÎN ȚARA OAMENILOR DE SUS

Fortăreața Kale

După ce am vizitat Catedrala Sfântului Clement, ne continuăm explorarea capitalei Macedoniei de Nord. Pașii ne duc spre una dintre atracțiile orașului Skopje, Fortăreața Kale sau Skopsko Kale, care se află în Orașul Vechi. Ea a fost construită pe ruinele unei vechi așezări romane, denumită Scupi (Skupi), care a dat numele orașului Skopje, încă din vremea Imperiului Bizantin, pe cel mai înalt deal din oraș. La poalele fortăreței curge domol râul Vardar (Axios, în greacă). Printre ctitorii ei se află împăratul bizantin Iustinian cel Mare, cel ce a marcat sfârșitul erei greco-romane. De-a lungul istoriei și-a schimbat de mai multe ori înfățișarea, iar de pe timpul stăpânirii otomane au rămas influențele bizantine, cele mai numeroase. Mare parte din zidurile fortăreței au fost refăcute, ca și turnurile de observare și apărare, însă există multe ruine. Este o lucrare de fortificații deosebită. Există mai multe turnuri, iar în vârful fiecăruia flutură steagul Macedoniei de Nord. Fortăreața mai dispunea de un șanț de jur-împrejur umplut cu apă, acum secat. Mai era prevăzută cu creneluri, bastioane și poduri mobile ceea ce însemna că era greu de cucerit. De sus, din fortăreață, am putut să admirăm, la 3600, frumusețile orașului care nu sunt puține și pe care le vom descoperi pe rând, unele la pas. De la fortăreața Kale ne îndreptăm către Piața Macedonia, centrul capitalei. Până acolo mai avem obiective de văzut.

Vechiul Bazar

Până la bazar facem un popas la o biserică veche și foarte interesantă. Este ortodoxă și, așa cum am văzut în Turcia, acestea nu aveau permisiunea de a se ridica prea mult pe verticală. Soluția era de a se dezvolta în adâncime. Denumirea aceste biserici îngropate este Biserica Înălțării (Sveti Spas). Ea a fost construită în secolul al XVII-lea. Este o construcție cu o suprafață mică. Ceea ce impresionează este și iconostasul ce datează din anul 1824, cu o frumoasă sculptură în lemn. În curtea interioară este înmormântat un erou al luptei pentru libertate, Goce Delcev, care a fost ucis de turci în anul 1903. Practic, Vechiul Bazar începe imediat și este partea cea mai veche a capitalei, zonă ce nu a fost afectată de cutremurul din anul 1963. Acest bazar, care este, practic, un cartier, păstrează parfumul anilor de demult. Case mici, străduțe înguste, multe dintre ele pietruite cu piatră de râu, cu magazine, dughene și comersanți la tot pasul și care nu știu ce să facă pentru a îmbia trecătorii, localnici sau turiști, pentru a le trece pragul și a cumpăra. Este un labirint de străduțe aproape identice, în care te poți rătăci ușor. Acesta ar fi, ca mărime, al doilea din Europa, după cel din Istanbul, și primul din Balcani. Practic, aici poate fi considerat a fi punctul de întâlnire dintre Orient și Occident. Printre atracțiile de azi ale bazarului se află moschei, haman-uri, magazine cu bijuterii, aproape toate au aur, buticuri cu îmbrăcăminte de lux, de artizanat și antichități, marochinării, ateliere meșteșugărești. Nu lipsesc terasele și chioșcurile. La doi pași de hotel, ce reprezintă ieșirea din Vechiul Bazar, se află Moscheea Mustafa Pașa. Ne propunem să o vizităm la întoarcerea la hotel. Părăsim Vechiul Bazar și, în apropierea râului Vardar, mergem să vizităm Biserica Sfântului Dumitru (Dimitri). Este o biserică ortodoxă și are un turn de culoare albă, cu ceas. A fost construită în secolul al XVI-lea și a fost distrusă și refăcută de mai multe ori. Se spune, și nu fără temei, că în curtea bisericii a existat un cimitir. Există și anumite controverse, mai ales după anul 2002. Unele fresce au, după acest an, culorile mult mai vii. Există în biserică o icoană care a fost dăruită bisericii de o credincioasă, cu foarte mulți ani în urmă, care era aproape neagră. Icoana, fiind expusă într-un loc important din biserică, protejată de un perete de sticlă și fără să fi intervenit cineva să o curețe, pictograma, în timp, are culori mult mai vii, mai intense, prin nuanțele de roșu și auriu. După această vizită, cu smerenie și rugăciuni, ne continuăm drumul. Trecem, fără să încercăm binefacerile, pe lângă Băile turcești Daut Pasha (Daut Pasha Haman). Aceste băi au fost construite pe la mijlocul secolului al XV-lea de vizirul Rumeliei, din fonduri proprii, pentru haremul său. Există 15 camere și 13 cupole. Prin 1948, aici erau Galeriile de Artă Națională, după restaurare. Ne continuăm drumul și nu putem trece nepăsători pe lângă imensele statui, inele de dimensiuni impresionate, ce încadrează strada până la râul Vardar. Sunt ale unor personalități, militare și religioase (regele Filip, sf. Clement și Naum ș.a.), ce au fost determinante în evoluția aceste republici aflată într-un ținut muntos. Ajungem la râul Vardar și, ca să trecem pe malul stâng, folosim unul dintre podurile cele mai vechi.

Orașul Nou

Ca să ajungem aici, mai precis în Piața Macedonia, traversăm râul Vardar pe Podul de Piatră (Kameni Most). Nu este singurul din Skopje peste Vardar. Mai există, într-o ordine aleatorie, Podul Civilizațiilor, Podul Artelor și Podul Libertății. Practic, Podul de Piatră face legătura dintre Orașul Nou și Orașul Vechi, între Orient și Occident, la figurativ, fiind unul dintre simbolurile orașului. Podul este construit în secolul al VI-lea din blocuri de piatră solide, în vremea aceluiași împărat Iustinian, cam în aceeași perioadă cu Fortăreața Kale. Între anii 1451 și 1469 a fost reconstruit din porunca lui Mohamed al II-lea Cuceritorul. Podul are 13 arcade, 6 metri lățime și 214 metri lungime. El se mai numește și Podul Dusan, după numele Țarului Dusan al Serbiei. Loredana, ghida noastră, ne atenționează că în această zonă trebuie să ne „ferim buzunarele”. La capătul podului se întinde maiestuos Piața Macedoniei, foarte largă, centrul vital al oricărui oraș. Imediat în partea dreaptă, pe malul stâng al Vardarului, tronează statuia imperială a lui Iustinian, așezat pe tron. În mijlocul pieței se înalță, parcă până la cer, statuia lui Alexandru Macedon, e impunătoare, e imensă, având 26 de metri înălțime, cât o clădire de opt etaje. Soclul are multe basoreliefuri, Alexandru este călare pe cal, cu spada în mână, totul în mijlocul unei mirifice fântâni arteziene. Aceasta este înconjurată de lei și războinici, iar seara fântâna își schimbă des culorile, iar atunci când orologiul dă ora exactă este cântată o melodie clasică. Statuia nu are voie, conform tratatelor internaționale, să poarte numele lui Alexandru Macedon și se numește Războinicul pe cal.
Intrarea în această piață se face prin Arcul de Triumf, că nu există aproape nicăieri capitală fără un arc de triumf. Acesta a fost realizat în anul 2011, are 21 de metri și a fost realizat de Valentina Stevanovska. Este de culoare albă, are câteva basoreliefuri, fiind flancat de două statui de dimensiuni mari. El se vrea a fi un moment de comemorare a luptei pentru independența Macedoniei. De aici, la mică distanță ajungem la locul în care a existat casa în care s-a născut Maica Tereza. Un bloc de piatră, amplasat în acel loc, amintește de acest fapt. Mergând pe strada Macedonia, ajungem la ultimul obiectiv organizat al zilei:

Memorialul Maica Tereza

Strada Macedonia este pietonală și foarte apreciată, care începe de la gara veche și ajunge până în Piața Macedonia. Pitorescul său îl dau magazinele de tot felul, terasele și cafenelele. Nici statuile nu puteau lipsi din peisaj. Un lustragiu, un rocker, un cerșetor bătrân fac deliciul turiștilor. Nu avem prea mult timp să admirăm aceste minunății, că și ajungem la Memorial. După cum se știe, Maica Tereza s-a născut aici, în Skopje, în anul 1910, din părinți albanezi. Sunt unele voci, ca și în cazul lui Nikola Tesla, care susțin că ar fi de origine aromână. Pe numele său real Agnes Gondzha Bojaxhiu, maica Tereza a fost laureată a Premiului Nobel pentru Pace. A fost o mare personalitate a Bisericii Catolice. A fost botezată într-o catedrală romano-catolică care s-a prăbușit la cutremurul din anul 1963. Pe acest loc s-a construit în amintirea ei acest memorial proiectat de Valentina Strevanovska, aceeași care a proiectat statuia lui Alexandru Macedon și Arcul de Triumf. Lângă clădire se află și statuia Maicii Tereza. La loc de cinste se află o copie a certificatului ei de naștere, copii oficiale ale diverselor documente cu scrisul său, cât și premii primite de-a lungul timpului. Mai sunt expuse o carte de rugăciuni scrisă de Maica Tereza, o copie a Premiului Nobel și o scrisoare către primarul orașului Skopje cu ocazia primirii Premiului Nobel. După acest obiectiv, ultimul al zilei din program, avem timp liber să descoperim singuri frumusețea orașului de pe râul Vardar și pe locuitorii care-l populează. Așa că, la un pas mult mai lejer, ne oprim pentru mai mult timp la unele obiective pe care abia le-am cunoscut. De pe Podul de Piatră admirăm undele molcome și îmbietoare ale râului Vardar, reușim să cuprindem o panoramă mai amplă, chiar dacă de la nivelul solului, asupra clădirilor din zona centrală, mai noi sau mai vechi, cele în care se iau decizii la nivel național pentru țară.
Avem timp să ne oprim, pentru puțin timp, și la Moscheea Mustafa Pasha. Este cea mai importantă moschee din Macedonia de Nord și a fost construită la 1492. E destul de mare, iar minaretul său ajunge la înălțimea de 42 de metri. De curând a fost restaurată prin finanțare de către Universitatea din Ankara. În interior se află mormântul lui Mustafa Pasha și al uneia dintre fetele sale. Forma ei este pătrată și este mai simplă decât alte moschei pe care le-am vizitat, în alte locuri. Mai trebuie amintit faptul că aici există un candelabru impunător cu peste 100 de becuri. Moscheea se află la câțiva zeci de metri de hotel. Acum înțelegem de ce se aude atât de clar, scurtându-ne somnul, seara târziu sau dimineața foarte devreme, chemarea credincioșilor musulmani de către muezin la rugăciune. După această ultimă vizită, ne îndreptăm către una dintre terasele din apropiere pentru a mânca cina și a încerca produsele tradiționale ale macedonenilor. O astfel de mâncare este plescăvița, o mâncare sârbească, adică niște chiftele mai mari din carne de porc și vită, tocate. Se aseamănă mult cu un hamburger. Se mai pot consuma mici, din carne de oaie și fasole, o mâncare tradițională, numită tavce gravce (tavche gravce). Trebuie spus că bucătăria locală s-a format prin amestecarea tradițiilor culinare ale diferitelor popoare, cum ar fi bulgare, sârbe, turcești și grecești. Există o deschidere către bucătăria universală, așa că toate gusturile vor fi răsplătite.

Vasilica GRIGORAȘ

Frunze: secvențe haiku

voci guturale –
vălătucii de frunze
pun punct verii

*
tangajul vremii –
un curcubeu de frunze
după stropii reci

*
Şcoala de Belle-Arte –
frunza cap de afiş pe
şevaletul toamnei

*
maraton în parc –
de dimineaţă vântul
dând start frunzelor

*
val de amintiri –
în ierbarul bunicii
frunze de tot felul

*
nunta de aur –
pe mesele întinse
frunze ruginii

*
noi migraţii –
valuri de frunze rătăcind
care încotro

*
frunze călătoare –
un fluture derutat
de-atâţia confraţi

*
noian de frunze –
la seara de poezie
muze alese

*
noi schimbări de ton –
frunze şi încheieturi
pline de rugină

Valentina BISOG

Iată, e seară…

De ce ticăie, Doamne, ceasul acesta
atât de aproape de mine?
Cum să nu întreb când asfințitul mă atinge
pe umăr.
Mai ieri, eram o viță nobilă crescută
în grădina părintească.
Venea lumea și întreba:
„cum de-ați zămislit un lăstar atât de frumos,
ca o văpaie în plină lumină?”
Și părinții mei, cu priviri pătimașe, urmăreau
peste timp, împlinirea.

Atunci, și vremea curgea altfel,
c-o anumită armonie a firii,
iar sufletul se înălța până dincolo de arbori,
până dincolo de îndoiala unui vis.
Îmi imaginam, uneori, un țărm îndepărtat
și o scară:
urcam și coboram, urcam și coboram,
dar nimeni nu bănuia cum arde fruntea
unei iluzii.

De ce ticăie, Doamne, ceasul acesta
atât de aproape de mine?
Cum să nu tresar – când orele se rostogolesc
în neștire!
Iată, e seară,
și nu știu unde am scris
că doar clipele sunt de aur…

Ia vasul acesta de aur

Mi-ai bătut în fereastră, toamnă,
când iubeam soarele mai mult.
Într-o lacrimă,
am zărit mâinile tale,
care deveneau ramuri înflorite;
le-am atins doar cu sufletul, care

curgea
ca un râu cristalin, ca o zi neștiută.
Era aievea, sau doar mi s-a părut!?

Stăteam singură în lumină
și, de nicăieri, o frunză mi -a căzut
la picioare.
Numai eu știam că ceva se întâmplă,
că armurile sunt destrămate de vânt.
Tu, fiică a tuturor furtunilor,
ia vasul acesta de aur și du- te!

Mai dă-mi o singură înflăcărare,
să aprind cerul și să spun tuturor
că poeții nu mint!
În urma pietrelor, pașii lor, ca niște copii
cuminți, adună
frânturi de trecut.
Dar, iată, o umbră străină mă târăște
prin iarbă, în timp
ce din ochi – panterele fug.

Te rog, ajută-mă să mai ating ramul
înflorit,
apoi, în joacă, – să sfâșiem inima
unui asfințit.
Mi-ai bătut în fereastră, toamnă,
ca un scâncet de prunc –
Stăteam singură în lumină
și, deodată, mi s-a părut că mama mă năștea
întâia oară…
am vrut să strig, dar m-a oprit un zâmbet
din icoană.

Și-am devenit pasăre

Într-o noapte târzie, am visat că am devenit
pasăre;
cu cât mă înălțam mai sus, cu atât aripile
creșteau tot mai mari.
Un tropot de cai s-a auzit din câmpie.
Cineva a țipat!

În trup îmi creștea o iarbă înaltă
și crudă – ca un adevăr, ca o vâltoare.
– Hei, mai știe cineva drumul spre casă?
Nu-mi atingeți veșmintele fragile;
în ele încap toate rănile lumii.
Și totuși, e o pasăre, acolo sus, care-mi veghează
odihna, poemul, cerneala.
Uneori, îmi vorbea într-o limbă neștiută,
dar eu prindeam cuvântul din urmă și-l dojeneam
cu blândețe.

Mai apoi, mă clătinam ca o frunză
și de visul meu parcă mă temeam.

O răcoare mi-a trecut peste frunte
și cu mâinile
căutam o copilărie pierdută.
Primește-mă în grădina ta, melancolie,
cu izbucniri de orgă, de creste aurii.
– Voi mai ști cărarea?
Se aud tropote în câmpie.
S-a dezlănțuit ploaia, noaptea se clatină…
O pasăre a țipat.
În zori, e liniște la fereastra întredeschisă.

În copitele cailor să-mi fie cărarea,
Doamne,
în alergarea vântului.
Acolo unde mă opresc e plin de primejdii.
Nu mai recunosc drumul către casă,
dar târziul din mine va flutura un steag alb.
Știu asta, știu…
Mi-e atât de sete! Mai dă-mi un răgaz,
să-mi sting arsura buzelor.
Izvoarele sunt raiuri întoarse în adânc.

Dar ce răcoare îmi cuprinde sufletul
când pajiștile însorite ard!?
Nu mă tem, nu mă tem, sau poate…
Ieri, ca și azi, îmi spăl fața în rouă și mai sper.
Nu mor păsările nopții când frigul
pătrunde în oase.

Să-mi fie drumul, Doamne, o candelă
aprinsă în asfințit.
Dă-mi aripi, să mă întorc acasă,
să-nchid încet odaia,
și toată alergarea să zacă lângă o umbră.
E mult de când iarba a tăcut
și cumpăna-i căzută în țărână…

Să nu mă întrebi cine sunt

Să nu mă întrebi cine sunt:
nici vocea nu mai este a mea, nici cuvântul
ce abia îl rostesc.
Ca o statuie mă înalț, peste târziul din mine.
Cineva se plimbă prin sufletul meu,
c-o lumânare aprinsă.
– Mamă, tu ești? Și vin încet
către tine, în timp ce luna își ascunde
privirea.
Lasă, Doamne, lumina să intre pe fereastră
și nu întreba ce oră este.
Rare sunt zilele în care mă închin.
Prea des monștri mi se-arată, prea ușor…

Din ierburi și pământ sunt născută,
și, de multe ori, aud arborii lumii
în suflet crescând.

Să nu mă întrebi cine sunt: țin minte
că aveam ochii mari și fruntea senină.
Ca o pasăre măiastră
mă înălțam, să nu mai aud scâncetul
din mine.
Uneori, cineva îmi vorbește în taină,
și mie mi se pare că tu vrei să treci…
Cum să îndur această adiere, ca un vuiet
din ape crescând?!
– Mamă, tu mi-ai atins fruntea
când febra nopții
m-a cuprins ca un val?
Te rog, lasă-mă să mai stau în leagănul
vechi, unde, demult, îmi cântai…

Letiția VLADISLAV

Nu mai era nimic

abia își scuturase mâneca a șaptea
și au secat apele mărilor
sticla spartă mai păstra sarea,
restul neînsemnat de lume
îl putem vedea la știri
aici un viol
un război nejustificat de
o istorie scrisă de fiecare dată altfel
pot vedea oceanul
lovind insula cu spuma lui albă
dragostea aceea curată
trimisă de ceruri s-o simt
învelindu-mă în tine
adâncul limitat
de groaza luminii
iubesc viața
inhalând mirosul planetei
acoperită de iluzii sărate
chiar dacă trebuie nu am de gând să fug
număr până la zece
și mă ridic cu voi în spate
eu insula
eu oceanul
eu sarea
și dragostea
și lumina fiecărei zi
și cerul fiecărei nopți
eu pot striga
ce-ați făcut cu viața?!

Nu mai era nimic…