CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 96 (2)

Petronela APOPEI

Am prins

Mi-am prins o toamnă-n păr, iubite, ca să țină
Căldura verii tale ce-am cules-o-n taină
Când ochii tăi curgeau – cascade de lumină –
Și sufletu-ți mi-era cea mai frumoasă haină

Mi-am prins un cer în ochi, iubite, să nu doară,
De vântul mă va-mpinge spre zările mai seci,
Căci sufletu-ți mi-e casă și nu mă las-afară,
Cuvântu-ți mi-este hrană, poemele-mi petreci

Pe după gât ca brațe, ca să-mi șoptești, iubire,
Că numai eu ți-s clipă, că-n sfera noastră-i bine,
Că noi suntem trecut, prezent și amintire,
Și ca pe-un vis de dor te-am prins în piept la mine


Urme…

Doar urme de tine rămân iar pe malul
Pe unde-ai pășit, pe nisipul tăcut,
Furat iar de vraja și-ntâiul sărut,
Iar marea alintă cu șoaptele-ți valul…

Atingeri fugare, privirea-ți mirată,
Neptun ce din ape răsari nevăzut,
Furată de tine, în visul avut
Mă mângâi cu-alinturi și taine, deodată…

Pierdută în valuri, în brațele-ncinse,
Săruți ochi și buze (… ce dulce păcat!)
Răpit de cuvinte ce eu le-am lăsat
Prin creste de valuri… de spumele-i ninse…


Nicolae POGONARU

copacii din parc

copacii din parcul municipal
fac de planton zi și noapte
ca niște soldați disciplinați ai clorofilei
stau cuminți ca sfinții în icoane
dar trecătorii nici nu-i bagă în seamă
pentru ei sunt doar elemente de decor
la marginea aleilor pietruite
dacă cineva ar încerca măcar
să se apropie de trunchiurile lor
și ar privi în sus printre frunze
ar vedea cerul mai înalt
și mai albastru decât pare
copacii din parcul municipal
veghează jocul copiilor
cântecul și somnul păsărilor
rămân cu frunțile lor încoronate
în fața ploilor vântului gerului
scoarța lor lăcrimează
sub vârful briceagului care
lasă brazde adânci
Monica + Gigi = love
în ramurile lor pulsează
toate anotimpurile culorile luminile
ei sunt arhivele secrete
ale ozonului


plouă

plouă bacovian peste municipiu
fațadele se coșcovesc lent
în fiecare picătură există un poștaș
cu plicuri de rugină
pentru fierul beton din structuri
șiroaie cărămizii
se preling pe ziduri
acoperind griul stalinist
sau portocaliul mai nou
al blocurilor străvechi
plouă zile în șir mocănește
străzile bulevardele
devin un fel de canale
Dunăre – Marea Neagră
pe unde marinarul suprem
beat fiind permanent
de putere
își conduce contra curentului
corabia brează
spre deriva supremă


Cenaclul poeților din cer

Ștefan PETICĂ

20 ianuarie 1877 – 17 octombrie 1904

Serenade Demonice

O ceață–ntunecată s-a oprit
Tăcută și răzleață la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfințit
Tortura de-a nu ști-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece și joc în loc de pâine
Și beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Și-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi privește spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu știe măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Și tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Și jocul și cântarea de vioară.

Și tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.


Cântecul Toamnei

Serbare zgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulțimea îmbătată
De pulbere și soare
Întoarce-nfierbântată
Un danț nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din țimbale,
Din nai și măiestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalță orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulțimea se aprinde
Și râde, strigă, -njură.
Paiața se desprinde
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerii care crește.
Ar plânge; dar ocara
Mulțimii `l-ngrozește

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiața întristată
Privește cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet și el tresare
Și mândru își ridică
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu brațe încleștate.

Zâmbind din înălțime,
Decât robit durerii,
Să ceară la mulțime
Pomana-nduioșării.


Ioan ALEXANDRU


25 decembrie 1941 – 16 septembrie 2000

Imnul viței de vie

De unde-ai fost adusă aici între păduri
Și ai rămas și te-ai deprins pe sate
Și te-ai întins și nu ți-ai dat răgaz
Și-acum ești stăpână peste toate

Te-ai apucat de dealuri te-ai cățărat pe munți
Și spânzurat de-a valma pe fiecare casă
Și pe fântâni pe cumpene te-ai prins
Și-acum ești fecioară și mireasă

Te-ai oblojit în cel mai prost pământ
La marginile așezărilor străină
Și te-ai luat la trântă cu-acest sălbatic vânt
Și te-ai zbătut în stâncă și țărână

Pe drumurile Romei prin codri seculari
În Transilvania desferecată
Ai tot săpat prin veacuri dedesubt
Până rămas-a Patria sub roată

În barba porților te-ai încuibat
Cu vrejurile aspre descărnate
Și tot ai supt din lemn un legământ
Pân-a crescut în jurul lui cetate

În spini și bălării sămânța ta
A fost zvârlită și în piatra seacă
Și-n secetă și-n ger și-n câte sunt
Pe valea asta strâmbă și săracă

Și asmuțit-au câinii și te-au flocăit
Și hăiți de lupi în cete milioane
Doar te va smulge spaima de pe par
Cum stai și sângerezi între icoane

Și unde n-ai putut de-a binelea intra
Unde-a rămas urechea nepătrunsă
Prea groasă funia s-a sumețit
Șerpuitoarea devenit-a unsă

Și unde nici cârcelu-nrourat
N-a picurat sămânță și ardoare
În miezul pâinii via s-a lucrat
Și-n loc de pas intra prin născătoare

Și să rămâi de-a pururea cu noi
Cu ugerele coapte priveghere
Cu barda-n grinzi ales-am fața ta
Pătată-n luna nouă de muiere

Când nu am știre de făptura ei
Din soare rup o rază purpurie
Și-o tot dezghioc cu unghia pe rând
Pân-a rămas columbă-n sihăstrie

Și teamă mi-e întocmai să mă uit
Frumoasa mea iubită și stăpână
Smirne și mir și veșnicii cuvânt
Revarsă torsul tău de-o săptămână

Cât munții roată hora i-ai cuprins
Și stăpânești și-n adâncimi de țară
Decât stejarii cerului senin
Tu ești mai blândă și mai milenară

Mi-ai plămădit pustiile la rând
Și mlaștinile smulse din privire
Și-n inimă ți-ai înălțat lăcaș
Să ți-l hrănesc prin sânge cu iubire


Curgere continuă

Liniștiți fiind,
ne reprezentăm spații aproape mistice,
pe cel ce suferă de frig,
voluptatea privirii lui.
El nu presupune existența faptei.
Devine, dintr-odată, atât de real
încât nu poți dovedi aceasta.

De jur împrejurul lui,
poemele noastre firave ca frunza.
Ca un preludiu într-o zi de vară.
Ochiul lui și ochiul în general
este un exercițiu al privirii.
Numai astfel se pot explica lucrurile
și refuzul lor.
Se proiectează, imens, pe peretele alb
și rămâne acolo înfipt pentru totdeauna.

Și vine o vreme
când orice legănare a trupului
e curgere continuă.
Sentimentele se îmbină și sunt una cu aerul.
Ci ochiu-i mai cuprinzător ca toate.


Povești de călătorie

Doina CERNICA

Ochii prezentului în orbitele trecutului

Dimineața intră în camera noastră și ne cheamă pe balcon, să ne salutăm, cu sunetul muzical și grav al mării, Marea Cretei, cu mersul alene, de dezmorțire, al uneia din pisicile de vizavi, iar apoi, ca în Câmpulung (Câmpulungul Bucovinei, al copilăriei), cu cântatul unui cocoș, căruia îi răspunde altul din depărtări. Vor urma cigalele, care aici, unde stăm în Réthymno, la Theartemis Palace, concentrate ca un roi de albine în rămurișul rar al celor doi pini din partea noastră de hotel, murmură și după apusul soarelui, acompaniind melodiile insulei și ale țării cu care este întâmpinată, la o terasă din apropiere, lunga, policolora seară a verii.
Vrem să ajungem la Muzeul de Arheologie, dar îi facem întâi pe plac lui Leonid, luând-o pe brațul de piatră împodobit cu lucrări de sculptură sugerând creații ale mării, în deschizătura căruia se leagănă ușor o mulțime de bărci, de ambarcațiuni cu pânze. Între aripile lor de fluturi albi, corabia neagră se distinge. Este, desigur, o atracție turistică, o invitație pe valuri, dar și în amintirea lecturilor noastre mai proaspete sau mai de demult, de vreme ce deasupra oaselor încrucișate sub craniul cu un batic roșu în creștet de la provă stă scris numele piratului nemuritor cât „Peter Pan” va avea cititori: Captain Hook. Dar suntem în Creta, de aceea gândul se îndreaptă de la personajul de ficțiune la corsarul real Enrico Pescatore și apoi la legendarul Barbarossa, spre anul 1204 și cea de-a patra cruciadă, când conducătorul acesteia, Bonifaciu de Montferrat, vinde insula venețienilor pentru o mie de unități de argint, instaurând lunga perioadă a stăpânirii lor. 645 de ani, cu excepția câtorva, de la 1206 la1210, în care ajunge în mâinile celui care avea să rămână în istorie drept amiralul corsar Enrico Pescatore, conte de Malta, Signore de Creta. Și apoi același gând iscat de Captain Hook urcă
la Barbă Roșie, Hairedin Barbarossa, amiral al Imperiului Otoman, cu atacuri, raiduri, jafuri care au pregătit cucerirea insulei de către Imperiu în 1669. Nu rămâne însă nici la unul, nici la celălalt: ne continuăm drumul pe urmele a șase veacuri și jumătate de ocupație venețiană și două și un sfert de dominație turcească pentru întâlnirea cu prezentul orașului considerat sufletul Cretei și deopotrivă centrul său intelectual – Réthymno.
Venim dinspre portul venețian, parcurs alene, fiindcă nu ne săturăm de frumusețea nouă pe care ne-o arată la schimbătoarele ceasuri ale zilei, culminând cu imaginea sa feerică după căderea serii și cu intrarea în Fortezza neașteptat de aproape în față, ne oprim chiar în dreptul Muzeului Arheologic. Am aflat, căutându-i adresa, că bastionul pentagonal care îl adăpostește a fost înălțat în scop defensiv de otomani. Și folosit și ca închisoare pentru prizonierii lor. Însă ușa masivă de la intrare, probabil nouă în ancadramentul vechi de piatră, se supune regulii eleganței acestor piese ale construcțiilor publice și private impuse ca atotstăpânitoare în epoca ocupației venețiene și păstrate până astăzi. Înăuntru, muzeul, cel puțin spațiul în care au acces vizitatorii, pare puțin restrâns față de numărul supraveghetorilor. Număr explicabil prin sezon, vara mulțimii turiștilor!, dar și prin valoarea pieselor, bijuterii, ustensile, statuete, ceramică, monede, începând din neoliticul târziu până în târziul epocii romane și provenind în general din zonă. Încerc să le văd și cu ochii nepoților, Maruca și Leo, elevi de gimnaziu, după interesul cu care le studiază: figurine de lut, micuțe zeițe cu mâini ridicate, mici animale, urne funerare ca niște lădițe decorate cu păsări și căprioare, din epoca post-minoică, o Venus de marmură din epoca romană, scene expresive de vânătoare în mozaic, dar și un tânăr vânător însoțit de câinele său sculptat pe o stelă funerară din secolul cinci înainte de Hristos.
Doar la câțiva pași, Muzeul de Artă Contemporană al Cretei ne așteaptă cu o galerie într-un alt edificiu de demult, de data aceasta unul venețian. Galeria omagiază un pictor de seamă al Greciei, Lefteris Kanakakis, stins din viață în 1985, la 50 de ani. Originar din Réthymno, Lefteris Kanakakis, al cărui nume îl poartă și galeria, are aici o mare parte a operei sale, picturi în ulei, desene, acuarele, pe simeze, împreună cu lucrări ale altor artiști cretani, reprezentativi pentru evoluția artelor vizuale în Grecia de la jumătatea secolului trecut, pictorii Kostas Panioras, Adamakos Yiannis, Alexakis Stelios, sculptorița Kalliopi Lemos. Compoziții, peisaje, naturi statice, dar și artă abstractă, o vitrină bogată cu albume ale artistului, o bibliotecă dedicată picturii sale și artei contemporane. Dintr-un autoportret din tinerețe, Lefteris Kanakakis îl caută pe Lefteris Kanakakis pe vârful din urmă al creației și vieții sale. Dintr-altul, la maturitate, Lefteris Kanakakis, frumos și trist, ne urmărește periplul prin galerie, apoi se întoarce în cerul picturii sale de acum.
La plecare, Niadi îl întreabă de Muzeul Folcloric pe domnul amabil care a părut că se bucură de prezența noastră în tăcerea clădirii respirând de peste o jumătate de mileniu sub zidul Fortezzei. Deschide o hartă a zonei, face un semn cu pixul – unde trebuie să ajungem și altul – unde ne aflăm, le unește cu o linie și îi dăruiește harta. Cu ea în mână, Niadi ne duce sigură la gărduțul care preîntâmpină intrarea altei clădiri venețiene, aceasta a unei familii cu dare de mână din secolul al XVII-lea. Îi deschidem portița și ezităm în fața unei pisici maiestuoase, care nu pare să ne observe. Programul ne lămurește: am ajuns în ziua-pauză a instituției, iar farfurioara cu apă de lângă felina prinsă în mreaja căldurii și a somnului ne spune ceva despre angajații săi.
Închidem harta și ne răsfățăm la rândul nostru rătăcind prin păienjenișul de străduțe pietonale, admirând case dintr-un imemorial odinioară, mai mari sau mai mici, dar cele mai multe cu uși exterioare, trainice, minunate, de palat. Îl găsim și pe acesta, doar că se declară cu modestie „palazzino”, „Palazzino di Corina”. Ușile-porți din Réthymno, care încep ca și clădirile pe care le slujesc cu semeție din trotuar, povestesc despre o cultură a lor, adusă, dezvoltată și semănată de venețieni. Azi sunt un prilej de mândrie și reproduse pe coperta sau în paginile oricărui ghid turistic dedicat orașului. Le distinge bara de pe marginea de sus care preia din greutatea zidăriei și le susține triunghiul de deasupra, prima remarcându-se prin inscripții, celălalt prin decorațiile cu palmete și figuri mitologice. Mie îmi evocă pentru o clipă omagiul adus de un pictor din Bacău, prof. dr. Aurel Stanciu, ferestrei caselor bătrânești.
Instituții, familii, vieți noi, ca niște păsări ciripind în cuiburi clădite în urmă cu sute de ani. Sau ca niște ochi vii în orbitele din cranii ale trecutului. Așa ne apare, frapantă prin minaretul nesfârșit, Moscheea Nerantzés, crescută lângă și deopotrivă dintr-o fostă biserică venețiană, Biserica Sfintei Fecioare a Ordinului Sfântului Augustin, acum Conservatorul din Réthymno și sală de concerte. Dar cea pe care o căutăm și pe lângă care am trecut de câteva ori cu privirile atrase de două superbe bugainvillia ajunse la un stadiu pe care nu l-am mai întâlnit, de copaci seculari, cu înflorirea la apogeu, este celebra loggia venețiană, locul întâlnirilor conducătorilor orașului, al dezbaterilor problemelor politice, economice, dar și al punerilor la cale, construită în secolul al XVI-lea, după planurile unui arhitect venețian de asemenea celebru, Michel Snamicheli. Acum, restaurată, găzduiește sub arcadele ei impresionante o galerie de reproduceri ale operelor din antichitate, autentificate de Ministerul Culturii din Grecia. Grație interesului lui Niadi pentru piesele arheologice cu valoare estetică, ne întoarcem acasă cu două astfel de copii și cu atestatele lor: o femeie stând, provenind din Tanagra, de la începutul epocii elenistice și o alta, așezată pe o stâncă, provenind de la necropola răsăriteană din Pella – secolul V înainte de Hristos.
Cu picioare grele și inimi înaripate pornim sub bolți de flori spre casa noastră din Réthymno, Theartemis, oprindu-ne din când în când în fața ușilor deschise, care își împart cu trecătorii răcoarea aerului condiționat, dar și a celor închise, cu un cap de leu deasupra fantei pentru corespondență sau prevăzute pe post de sonerie, precum aceasta în fața căreia îmi trag respirația, cu un mâner metalic și o mână asemenea. Din ce veac or fi venind? Din ce veac or fi trăind? Mâna mea se așază peste cea metalică. Și nu știu cât căldura pe care o simt este cea pe care a adunat-o de la soare, cea pe care i-o dăruiesc sau a unei vieți secrete, de dincolo de noi.


Nicolai TĂICUȚU

schimbări fără efect

a fost un moment rar al dimineții
în copilăria mea
când de pe podul de la intrare în sat
împreună cu râul
am trăit o revelație:
privind doar râul de pe pod
și râul privindu-mă doar pe mine
eu am devenit râu
și râul a devenit eu

… la orice revenire în sat
mă opream la intrarea pe pod
mă descălțam
pășeam spre același loc de mijloc
mă aplecam spre râu
și-am retrăiam aceeași revelație

chiar dacă timpul scurs
a adus schimbări esențiale
la pod/ la râu/ și la mine


tot despre umbră

când am plecat din sat
copil fiind nu am băgat de seamă
că natura înconjurătoare era
trup și suflet cu mine –
în creștere și ea, în fericire

părea un decor al evenimentelor
sau un eveniment al decorurilor
în care eram implicat peste măsură
totul era lăsat în voia sorții
cu tinerețea mea cu tot

era bine!

acum, după mult timp
umbra mea, nicolai t
s-a întors în sat
iar ordinea lucrurilor
se pare că nu s-a schimbat –

umbra mea de-acum
este revitalizată de umbra tânără
a evenimentelor de atunci

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share