Propoziții pretențioase – Armășel
Fiindcă se întâmplase pe la finele lui 2005 să fac ce nu mai făcusem.
Chiar la prima vedere? Deși mulți mă vedeau apunând muzical, un chinez la muzică populară, un român la muzică americănească, un străin de muzica pe care alții o cântau nonșalant, aranjai vocea cea de-a doua lui Eugen Avram la Casa Eliad cum nici eu nu visam. Nu că n-aveam curaj. Aveam suficient. Când te simți în apă ca peștele, înoți. Când te vezi pe scenă, cânți. Nu știam melodia, nu știam versurile și totuși le cântam, le rosteam.
Nici Mască nu știa fir. Și totuși, din reflex, cânta orice auzea o dată. Cu deficiențele pe care însuși Barbu Lăutaru le-a arătat curții românești – nu mă îndoiesc -, calchiind ce Liszt abia gătase de cântat, pe cobza sa șchioapă, în linii mari, căci nu există pe lumea asta cineva care să audă cele „zece” mâini ale maestrului și să se laude că nu îi scapă auzului măcar nouă dintre ele, iar creierului restul de zece din a zecea rămasă. O copiere ce l-a surprins pe Franz nu pentru precizia precară, nu pentru memoria cu hopuri, ci pentru sfruntare, căci nimeni nu mai fusese atât de impertinent să-i mai „cânte în strună” fățiș. După el nu mai cânta nimeni niciodată.
Bine. Dar voi nu-l cunoașteți pe Mască așa cum îl știam noi. Nu vă închipuiți ce chestii neobișnuite putea face. Când se încurca, când se bâlbâia, când se fâstâcea, când era prins cu fofârlici și minciuni. Și cel mai mare meșter în depistări era Sticlă, care, după câtă știință avea, devenea și arțăgos, și de nestăvilit în argumente. Și mi-l demasca pe dată. Nu doar o dată îl prinsese cum se lamentează pentru familie, pentru nepoți când în fapt nu avea nici cea mai vagă legătură cu ei și foloasele – susținute – aduse lor. În afara pasiunii transformate în îndeletnicire, Mască era de asemenea samsar. Ce piei de cloșcă vindea? Concentrate. De unde? De la Fnc-ul unde Marcu cel Mare lucra. Îl făcuse pe fiu-su cărăuș și comerciant. „Drumul hoților” de la Siloz era ultracunoscut, îl știau milițienii prea bine pe timpul lui Ceaușescu și nu se sfiau să mai prindă câte-un inocent sau inconștient cu trăistuța de grâu, porumb, floarea-soarelui sau concentrate, iar polițiștii de mai deceniile din urmă la fel, numai că nu se mai oboseau să îi înșface din gura intrării și ieșirii pe șest, ci-i așteptau pe străzile din împrejurimi și-i arestau măcar și doar de amuzament sau pentru ca să aibă cine să le facă menajul prin wc-uri și alte dependințe ale sediului. Cum scăpase Mască – sau poate nu, dar n-a răsuflat niciodată -, este greu de anticipat un răspuns. Poate să fi fost noroc chior sau, cum pățisem și eu când dădusem de greu, făcuse pe prostul, le cântase ceva și de milă îl lăsaseră în pace (episodul deciziei greșite de a alege calea scurtă spre a ajunge mai repede de la liceu la gară; un scriitor bun, nu eu, ar face din cele trei minute de viață un întreg roman). Ce se întâmplase cu sacoșele sustrase? Ori încăpuseră pe mâinile polițiștilor, ori fuseseră returnate, ori delapidatorul fusese lăsat cu ele, precum un personaj al meu – nu atât de original pe cât ar spune unii, nu eu am inventat poveștile nemuritoare arabe -, care, pus în fața fatalității, a învățat să fie simplu și umil, recâștigându-și astfel viața în timp ce toți ceilalți și-o pierduseră din cauza opulenței fățișe, ba chiar se căpătase înapoi cu animalul cu care călătorea și cu o coajă de pâine aruncată în nisipul arzător de hoții deșerturilor, după care se aruncase ca ultimul flămând și apoi se arcuise să pupe picioarele șefului acestora recunoscător (Călăuza este titlul). Nu era cazul lui Mască. Nu că n-ar fi putut fi de fațadă și de moment recunoscător celui ce i-a făcut un bine, fie el și o șpagă pasageră, un pachet de țigări, un pahar de….