Literadura nr. 33 (11)

Ramona MÜLLER

Coregrafia statuilor umane
Mai bine să ai o pasăre în mână decât zece pe gard.
Proverb norvegian

Primul popas pe care l-am făcut în capitala Norvegiei, Oslo, într-o dimineață de august 2022 a fost celebrul Parc cu Sculpturi Vigeland. Parcul în sine este un fel de poveste a poveștilor. După un drum lung și istovitor ațipim o oră într-o parcare situată în apropierea parcului. Unele diminețile scandinave pot fi chiar romantice. La ora 6:30 a. m ne îndreptăm către porțile uriașe de piatră și fier forjat. Dincolo de ele, o lume dezlănțuită, dar încremenită în spațiu și timp, probează emoția destinului uman și clipa devenirii. O lume verde-gri convertește emoția în credințe și valori interioare mai presus de cuvinte. Cu peste un milion de vizitatori anual, Parcul Vigeland cuprinde mai mult de 200 sculpturi din bronz, granit si fier forjat aparținând artistului norvegian Gustav Vigeland (1869-1943). Parcul a fost realizat între anii 1939-1949, sculptorul nu a participat la finalizarea acestuia. Totodată acest parc deține superlativul absolut în domeniu fiind cel mai mare parc de sculptură din lume realizat de un singur artist. Gustav Vigeland a realizat și conceptul arhitectural al acestui parc unic, ce sfidează banalul și stereotipurile. Sunt surprinse toate aspectele vieții pornind de la momentul nașterii până în ceasul sfârșitului. Statuile și grupurile statuare înfățișează trupuri de persoane goale – copii, femei și bărbați – în diferite ipostaze ale cotidianului. Mame care se joacă împreună cu copiii, bărbați care se antrenează, omuleți care privesc cerul etc. Fiecare sculptură contribuie la magia locului. Bucurii și extaz, încrâncenare și durere, dorințe și mândrie, tristețe și deprimare, regret și devotament, încredere și optimism sunt transmise într-un flux de emoții continuu și durabil. Este aproape imposibil să nu te regăsești introspectiv măcar în una dintre aceste opere de artă. Viața este o călătorie în sine, iar statuile din parcul Vigeland sunt oglinzi ale destinului uman. Într-un dialog al pietrei se împletește înțelepciunea bătrânului tată obosit cu vigoarea băiatului care îi sprijină trupul. În granitul dur sunt modelate zâmbetele copiilor care plesnesc de sănătate și devotamentul mamelor, îmbrățișări fără sfârșit. Un cuplu tânăr dansează frenetic cu mâinile spre cer într-un ritual revelator, cu mișcări sincrone.
Traversăm un pod lung de 100 metri decorat cu felinare, nuduri statice și grupuri dinamice având ca temă principală interacțiunea umană în complexitatea ei. Lacul este liniștit și tăcut. O figură emblematică a parcului este Băiețelul mânios (Sinnataggen). Am rămas ceva timp în contemplarea ei aducându-mi aminte de familia Bodnariu căreia i s-au luat cei cinci copii și au fost plasați în grija autorității de protecție, Barnenet. Norvegienii, ca și alte țări scandinave, consideră copiii aparținând statului, nu părinților și familiilor din care provin. Aceste țări atrag mulți emigranți și datorită sistemului de învățământ, care pune accent pe dezvoltarea personalității elevilor.
De la vârste fragede copiii sunt educați să fie responsabili și să se descurce pe cont propriu. Sunt învățați să coasă, să dea restul, să înoate, să schieze, să gătească mâncăruri simple, să instaleze un cort etc. În acest mod, copiii se maturizează mult mai devreme. Prin lege sunt impuse 4 ore de joacă și activități în aer liber indiferent de vreme, fie că este ploaie, vânt sau este cer senin. Copiii sunt obișnuiți de mici să reclame orice gest de violență fizică sau verbală pentru care statul norvegian are toleranță zero. Țările cele mai fericite din lume (Norvegia, Finlanda, Danemarca) se confruntă însă și cu cele mai mari rate ale sinuciderilor, iar în Norvegia a crescut considerabil procentul problemelor psihice ale tinerilor. Micul furios din fața mea cu pumnii încleștați, strigă disperat și îndârjit creând un tablou cu o undă de paroxism în toată exprimarea sa. Băiețelul este complet diferit față de celelalte sculpturi în care puritatea, maternitatea și dragostea fac parte din starea de bine a omului. Un zbucium aproape cosmic se derulează la fiecare pas, la fiecare privire. Simt în tâmple cum îmi ticăie anii dinspre lumină spre întuneric, cum mi se activează toate simțurile în imagini, auz și mirosuri. Fiecare ființă umană devine un anotimp sculptat, a ”n”-a primăvară sau toamnă din vârsta vieții, un anotimp ca prelungire a sufletului în exterior. Parcul în sine este o invitație de a ne aborda existența altfel. Și mă opresc din când în când pentru că respir și inspir, pentru că fac parte dintr-un balet, dintr-un dans care m-a captivat. Eu sunt copilul care se vrea liber, eu sunt și mama care se vrea descătușată de probleme și angoase, eu sunt și adultul care își caută libertatea de fi și de a se exprima, eu fac parte din fiecare milimetru pătrat de simbioză și piatră, eu sunt ei și toți laolaltă. Apoi mă înalț și sufăr, ceva mă doboară și cad iarăși… simt cum mă topesc sub incertitudini, apoi mă răscolesc aduceri aminte ca și cum s-ar întâmpla acum, sunt doar o fantomă din multele procese de împlinire. Fiecare zăpadă din anul trecut se scurge de pe acoperișuri, de pe tancuri și inimi… Primăverile timide dispar și ele, nevinovate pentru tine, vinovate pentru cei care râvnesc reconversia. Poți tu, suflete, dezlega primăveri și poți lega toamne între ele?
E aproape amiază! Îmi despletesc în șuvițe tot părul aidoma fetei sculptate și încep să cânt și să joc o Ciuleandra imaginară. Paradoxal timpul îmi răspunde cu Roata vieții în care se cuprind un copil, o femeie și un bărbat. Fiecare sfârșit este un nou început, vechiul dispare, iar noul se întrezărește. O lege de factură cosmică, la care participăm cu toții. La capătul podului există un spațiu destinat copiilor. O altă piesă reprezentativă o constituie Fântâna, cel mai vechi exponat al parcului, realizată între anii 1906 -1914. 20 de arbori ai vieții alcătuiți din trupuri umane înconjoară Fântâna. Șase giganți, care îmi amintesc de grecii antici, susțin un vas plat, imens din care curge apă către ”viață, natură și omenire”. Urcăm câteva trepte imense și ajungem la Platoul Monolitului. De departe, coloana în care sunt înlănțuite 121 de trupuri umane, femei și bărbați, întruchipează momentul apoteotic al dramatismului uman. Monolitul, una dintre cele mai înalte sculpturi de acest gen din lume, măsoară 14 metri, lasă loc de interpretări personale, în funcție de simțirile fiecăruia. Unii îl percep ca pe o ascensiune spre rai, plină de speranță și dăruire. Alții ca pe un fel de eliberare, părinții detașându-se de copiii care sunt reprezentați în grupuri la baza monolitului. Cele 8 porți prin care se ajunge (și se iese/de) la platou simbolizează vârstele diferite ale omului în ciclul vieții. Poți părăsi această lume, oricând. Poți recepta acest areal ca un spațiu al identității sociale care accentuează similarități și diferențe ale comportamentului uman. Relațiile, scopurile și normele țin cont întotdeauna de contextul social. Mesajele și coregrafia alternativă a sculpturilor ies din șabloanele banalului. Însă ce mai este firesc acum când anormalul și lipsa unor valori verticale devin constante ale prezentului? În condițiile egalității de gen și a circumstanțelor schimbării de identitate personală nu ne mai surprinde că lumea modernă devine tributară inteligenței artificiale.

Prezențe Literare

Teo Cabel

Meditații Lirice – Dorin Bocu

Topologii și morfisme se intitulează volumul de poezii al lui Dorin Bocu, apărut la editura Marix Rom, 2023. Autorul este matematician, profesor universitar, și afinitățile sale literare ne duc cu gândul la Dan Barbilian, literar Ion Barbu.
Topologia este o ramură a geometriei, a transformărilor continui. Inserat în literatură acest termen amplifică/ intensifică viziunea literară concurând cu metafora.
Posibil ca abordarea să fie și de latură fenomenologică; teleologic este recunoscută aici mâna divină, cu discreția ei care îl nedumerea pe Arghezi și nu ezita să îți exprime dorința de a pipăi și de a urla „Este”; Nici Creatorul / nu știe/ unde poate ajunge/ forța cuvintelor lui.(1)
Cotidianul prin organizarea sa structurală ne induce ideea de reguli fixe. Relativitatea însă stă la pândă. Aparenta normalitate este o suită de transformări/ schimbări/ stări în spațiu, mental, sufletesc, social.
Timpul, singurătatea. Cuvântul poate fi foarte bine identificat și analizat ca generator de impresii și emoții de esență pentru firea umană.
Doamne,/ am crezut c-ai murit,/ lăsând cerul și stelele/ fără adierea duhului tău (3). Nietzsche spunea ceva asemănător?
Despre alb: De exemplu,/ albul/ care înseamnă/ veșmântul virtual al nemuririi/nu este/ o culoare fundamentală,/ ci o creație compozită.//… De ce fuge omul de el însuși?/ Pentru că omul este un ecou/ al scurgerii timpului.(3) Poeziile din volum nu au titlu. Sunt numerotate. 3 este un poem despre condiția omului Ajuns pe umărul înmiresmat/ al muntelui,/ omul poate îngenunchea/ pentru a mulțumi depărtărilor.
Membrii ai familiei ca factori de rezistență în timp a structurilor umane, bunicul, tatăl. Astfel/ îmi vorbea/ rar, bunicul,// Și când vorbea/ ne le dădea voie cuvintelor/ să iasă în lume/ nepregătite.(3)
În poezia lui Dorin Bocu sunt nuanțe din filosofia vremii și a culturii sale, dar care? dominant este Blaga.

În spatele paravanului

Codruța Vancea ne propune spre lectură volumul Paravane de liniște publicat la editura Limes, 2024. După Frumusețe tangențială (2021) și Pietre albe (2022) în acest volum descoperim o stare de autoanaliză auctorială printre diferitele cadre ale vieții zilnice.
Paravanul este un obiect care ascunde privirii ceva pe moment. Paravane de liniște ne propune poeta, simțind din lectură pulsul tensiunilor din spatele paravanului. Omul care încarcă cuvintele cu propriile sensuri și nuanțe.
Liniștea este o stare la care ajungi în timp. Aici este vorba de liniște, nu de tăcere. Orice stare de liniște vine în urma unor experiențe.
Orice moment din trăirile noastre poate declanșa o emoție tristă, acela când realizezi că părinții trec prin fenomenul de îmbătrânire în mod vizibil și efectele asupra lor devin sursă de tristețe uiți tot mai des și mai mult/ îmi pare o cruzime pe care nu o meriți (Legături de sânge)
Dimineața de Anul Nou generează emoții, bucurii, speranțe. Spre casă este un tablou al coexistenței. Trăiri diferite, oameni diferiți, în același timp: doi tineri îndrăgostiți îmi iau bagajele/ …/ șoferul clachează/ vrea să se lase de fumat/așteaptă o minune de parcă/eu aș fi un vișin înflorit/ nu-i tace gura/ respiră fum prin toți porii/ fără să știe că eu sunt dependentă de poezie/… rămân în fașa casei/eu și sufletul meu rotund.
De sub cearceaf alt paravan, al dezamăgirii autorului în fața receptării scrierilor sale: nu mai am chef să scriu poeme de dragoste/ prea dureros să le pierd/ în volume care ajung la o mână de oameni.
În poezia Albastră: sunt o femeie cu ochi albaștri, în Caii cei verzi: Poate de aceea Dumnezeu mi-a dat ochii verzi. Poezia este o joacă de cuvinte serioasă
Mircea Petean semnează coperta a IV-a a cărții recunoscând abilitatea și arderea poetei știe să privească, stie să asculte atentă la detalii, și scrie cu gândul al semenii ei cărora nici că le pasă de zdroaba ei…

Distribuie: