Propoziții pretențioase – Arsenit
Viața, cum o știa fiecare. După posibilități, după educație.
Înainte și după, exceptând repetițiile – și ce altceva să faci pe timp de iarnă? -, fiecare la casa lui, cu necazurile inerente începuturilor. Pe Gigi-l „însurasem” la final de 1991, Bebi se „nenorocise” la vreun an și ceva, iar Tamba era încă în dilemă conjugală. „Frumoasele” lui, preferințe faciale cărora n-am apucat încă să le găsesc criteriile, căutau să-și impună întâietatea fără să aibă vreuna câștig de cauză. Cu prima făcuse doi copii. Amanta spera să-l îmbrobodească. Reușind în cele din urmă. Mască era holtei convins. Eu….
Familist. Plecat de la Bălăceanu fără cățel – e greu să te rupi de animalele pe care le hrănești, se gudură pe lângă tine și te apără noaptea de hoți -, fără purcel – se dusese și el pe apa sâmbetei stomacale a prietenilor și colegilor noștri, ai tuturor, după două nopți de pomină și bal -, mă reorganizam și speram să asigur copilului și soției un viitor altfel decât se prefigurase incert în urmă. La ceea ce spera în general omenirea speram și eu. O căsuță proprie, un venit aproape constant, sănătate și, cu puțin noroc, o carieră în muzică care să liniștească tumultul nopților de auzenii. Ceea ce-mi închipuia creierașul să și pun în operă.
Dar nu toate merg unse. Traiul nu depinde mai deloc de ce-și dorește un tânăr de 26 de ani. Nu în vremurile acelea. Nu cu mentalitatea de om liber la purtător. Nu cu societatea în care capii și pletora ce-o gravitează, arienii omenirii, aleșii pe sprânceană, nu-ți permit nici măcar să visezi. Chiar dacă încerci să demonstrezi ceea ce aceștia clamează: implicarea, profesionalismul, dorința de continuitate perpetuă. Păi cum credeți că ne trata Huru? De parcă nici nu existam, de parcă n-ar fi știut ce hram bun poartă fiecare acolo, pe scenă. Și să n-o zic pe-aia dreaptă, că parte din clientela lui, mică, e drept, dar de bună calitate, ni se datora. De n-am fi fost noi, cel puțin cei de la Corbu nu ar fi zăbovit în restaurant mai mult și cu note de plată mai mari decât meniurile obișnuite. Dacă n-am fi stat să le cântăm în strună și nu le-ar fi fost pe plac, ar fi schimbat pe dată găzduirea – deși la momentul 1995 în Râmnic nu mai aveai altundeva loc de cazare – și Poienița ar fi tras de mai multă vreme oblonul, nu s-ar mai fi târâit ani de zile amăgind mii de clienți cu stelele ajunse la „apuseni”, cu lipsa de modernizare și servicii cum astăzi, pe aceeași structură, pe același loc, noii administratori reușesc să țină pasul cu timpurile capitaliste. Și n-ai fi crezut atunci că vreodată puhoaie de râmniceni se vor îngrămădi din nou la mese, cum în anii de glorie, la începuturi, o făceau. Fără să fie nevoie de vreun cap de afiș, de vreun Geambașu care să-i amăgească la rându-le cu Cenușărese, Tom Degețel ori alte minciunele muzicale copiate cu totul de la vecinii slavi.
Măcar noi cântam declarat pe ale altora. Și puteam la fel de bine să le prezentăm și pe ale noastre cu succes. Cum am și făcut-o prin 97-98 în câteva spectacole, dar cu Matei la tobe. Suna, totuși, destul de bine și formula de la restaurant. Marian era destoinic, ceas și suplinea cu succes „cârnații” moi ai lui Bebi, Sticlă rupea chitara, eu, modest cu clapele, dar foarte precis la vocea secundă, alcătuind cu solistul Mască și cu terța voce a lui Sticlă un grup vocal de invidiat. Că nu ne potriveam tot timpul la silabe și învățasem chiar și greșelile de pronunție ale lui Mască, ce-o lua pe arătură și stâlcea vorbele mai ceva ca amintiții „falsificatori” de engleză Vasilache și Titi (Pac îl botezase Arcuș), asta era de la natură. Sau poate de la foarte multe melodii studiate.
